Şi iar, din nou, încă o dată... despre iubire

Sigur că Victor ar spune că până acum nu am scris despre iubire, ci, din contră, despre cum ne despărţim, despre inversul iubirii care nu este ură ci este despărţire, nu e ciudat? inversul unui sentiment ar trebui să fie tot un sentiment. Poate chiar este, mai degrabă un amalgam de stări, indiferenţă, exasperare, plictiseală, regrete de tot felul dar şi părere de rău. Atunci când iubirea pleacă, se evaporă, nici măcar nu ne-am obosit să înţelegem ce rămâne în urmă, să-i dăm un nume sentimentului care ia locul iubirii, o definiţie, chiar şi una derizorie, dar să ştim ce rămâne în urma iubirii în afară de hârtia de divorţ. Ştim uneori cum arată neputinţa, frustrarea, senzaţia de sufocare pe care le simţi atunci când iubirea a murit, suntem prizonieri şi suferim după libertate, ne dorim libertatea. Uneori, unii dintre noi o obţin cu preţul unei mari suferinţe şi asta pentru că de atâta timp, de când iubim pe pământ, de când am făcut din acest sentiment cea mai înaltă aspiraţie, cea mai secretă dorinţă, cea mai luminoasă aşteptare nu am reuşit să acceptăm că nu e veşnică aşa cum ne promite, aşa cum simţim că este în primele ei clipe. Toate energiile noastre se duc spre căutarea iubirii, spre trăirea iubirii, niciun gând pentru ce va fi după. Avem acest handicap psihic uriaş, totul ne pare nemuritor, viaţa noastră, iubirea, fericirea şi nicio dovadă solidă nu ne poate convinge de contrariu. Pentru unii iubirea devine un drog de care au nevoie ca să poată trăi, pentru alţii e o beţie care trece. Nici una dintre soluţii nu mai seamănă cu intensitatea miraculoasă din primele clipe, la unii doar un soi de cursă pentru a rămâne cu orice preţ împreună, la alţii o mahmureală cu gust de lehamite şi dorinţa de aer curat şi linişte.

Stop, veţi spune iarăşi indignaţi, dar sunt atâţia care rămân împreună, cupluri care trăiesc împreună zi de zi fără atâta intensitate şi aşteptări. Fără intensitate şi aşteptări ar putea părea că nu mai rămâne nimic decât o viaţă searbădă şi plictisitoare dar paradoxal ei sunt cei mai liniştiţi, au reuşit să transforme intensitatea în bucurii domestice şi aşteptările metafizice în planuri comune de viaţă. Şi fac foarte bine, ei măcar au o soluţie, sunt împreună şi au găsit altceva. Poate o altfel de iubire, un sentiment în care prietenia a devenit ingredientul principal, şi apoi obişnuinţa, tabieturile în doi, acceptare până la urmă că e mai bine să nu fii singur... dacă şi numai dacă după 30 de ani de căsătorie te duci acasă cu plăcere. Aceasta este condiţia şi barometrul, dacă nu reuşeşti să închizi computerul să pleci acasă de la serviciu deşi treaba s-a terminat şi toţi au plecat, atunci sigur iubirea a plecat şi în locul ei a apărut doar dorinţa de a fi liber şi frustrarea imensă că nu eşti (contrariul iubirii).

Şi nu pot să nu mă gândesc, cu disperare aproape, cum e posibil să ne scormonim universul în lung şi în lat, să căutăm, să explorăm în afară şi să nu încercăm să găsim o soluţie la aceste probleme care sunt de fapt chiar cele care ne clădesc. De ce ne atrag probleme imposibile de fizică, matematică, chimie şi nu vedem că ne trebuie o soluţie la iubire, o soluţie reală sau imaginară dar o soluţie ca să putem trăi fericiţi în doi, în unul, în oricâţi.