Uluitoarea nuntă a Despiei

Cea mai fascinantă experienţă au trăit-o oamenii din Petrícica în ziua când Brânză a lui Agaememnon şi-a măritat fata. Era la început de toamnă, o toamnă bizară, de altfel ca în ultimii 10 ani, pentru că toţi observaseră că vremea s-a scrântit doar că nimeni nu se mai întreba de ce, pentru că răspunsul se ştia: ruşii, eternii ruşi. În anul acela toamna venise ca niciodată: cu bubuituri puternice pe cer urmate de un soare năpraznic, cu ploi repezi, fierbinţi urmate de minute lungi de grindină şi ninsoare, cu vânturi şfichiuitoare urmate de adieri îmbălsămate cu mirosul toamnei nebune care nu se mai hotăra ce să facă. Oamenii din satul vecin mergeau zi de zi la biserică să se roage de vreme bună, cei din Petrícica, pentru că biserica nu le era la îndemână, se rugau pe unde apucau, de obicei la "La cocoşul galic", împreună, în gând, preţ de cinci interminabile minute.

Când se hotărî că pe fata lui Brânză a lui Agamemnon avea s-o iau de nevastă cetăţeanul Viorel Ionete din satul vecin, Brânză se gândi că cel mai bine era să potrivească nunta într-o joi, singura zi în care nu era nimeni la biserică. Vorbi cu popa, care încuviinţă cu o încruntătură la fel de bizară ca toamna din acel an, promiţând că nu va uita ca pe 13 a lui octombrie să deschidă porţile bisericii pentru nunta lui Viorel şi a Despiei, botezată astfel pentru că la naştere avea o culoare nemaivăzută, de parcă ar fi fost despieliţată, lucru care îi provocase maică-sii o depresie post-partum de toată frumuseţea, din care cu greu îşi revenise pe parcursul a doi ani de zile, cu ajutorul Emcaterinei care se afla la vremea aceea la apogeul carierei de psihoterapeut. Nenorocirea în ceea ce priveşte nunta nu era faptul că tot satul urma să vină la nunta Despiei a lui Brânză, ci unde urmau să meargă după aceea, la masă, fiind atât de mulţi şi, desigur, bucatele atât de puţine. Două zile şi două nopţi la rând munciseră femeile din Petrícica să facă pâine de casă şi tortul miresei, pe care-l încropiră din blat de pâine însiropat cu apă şi zahăr, din dulceaţă de afine frecată cu smântână dulce şi-l ornară cu bomboanele de ciocolată găsite de Maria Perdita undeva, printr-un dulap vechi din casă. Se împrumută tatăl Despiei şi cumpără 20 de găini din care tot femeile gătiră un pilaf gustos, o supă cu tăiţei de casă şi, din carnea fiartă, friptură la tavă cu mult usturoi peste care înţeleapta Maria Luiza, despre care umbla vorba că prinsese pe vremuri un nisetru de 120 de kg, trântise un pumn de curry pe care-l căpătase de la un străin în locul unui calcan cam pricăjit.

- Eu am pus cât am putut, spuse cu năduf Brânză a lui Agamemnon, loc de nuntă, antreuri, băutură şi restul mâncării să se îngrijească cuscrul mare, că el e mai avut, şi toată suflarea satului fu de acord că Brânză judecă bine.

Cuscrului nu-i plăcu fata, şi nici nu era de mirare la cât de grasă era şi mai ales având în vedere piciorul stâng, oleacă mai scurt ca dreptul, dar nici cu Viorel nu se prea mândrea, cel puţin nu cu mâna dreaptă care de la natură era strâmbă şi nici cu faţa plină de bube care nu treceau cu toate alifiile pământului, însă se gândea că dacă aşa vrea Dumnezeu, ca Viorel al lui s-o ia pe Despia a lui Brânză, oricum nu avea cum se împotrivi. Cam strâmbă din nas Ionete aflând că trebuie să vadă de loc de nuntă şi de celelalte marafeturi şi cum nu avea unde să ducă nuntaşii la vreo cârciumă, se gândi că maidanul din spatele casei e tocmai potrivit unui asemenea scop. De fapt, nu despre un maidan era vorba, ci despre un câmp nelucrat, pe care nu-l mai folosise de mult. Se împrumută la vecini de mese şi de scaune şi le aşeză în formă de U, astfel încât să încapă oamenii şi pe o parte, şi pe cealaltă. Singura problemă care rămânea de rezolvat era muzica, dar îi scoase din necaz Costea Zbanţ care nu se lăsă până nu-şi împlini visul, acela de a face discotecă în sat. Nunta era un bun prilej de a face o repetiţie, drept care le spuse tuturor să stea liniştiţi că el va fi maestrul de ceremonii.

Ultima problemă care o mai aveau de rezolvat era rochia de mireasă, ceea ce nu era lucru uşor având în vedere gabaritul miresei, dar bătrâna Consuela găsi o roche veche de-a ei, de când păţise ceea ce satul considerase a fi o nenorocire iar ea o minune şi anume violul, găsi deci rochia din dantelă care fusese albă iar acum era crem şi constată că fetei îi venea de minune. Îi mai cusu un volan din dantelă, de data asta albă, prinse nişte paiete pe poale ca să pară pudrată cu praf de diamant, vopsi mărgelele scorojite din plastic cu ojă albă sidefată şi le făcu adevărate perle iar din perdeaua din sufragerie maică-sa îi croi un voal de pus pe cap pe care nu avea de ce-l prinde. Emcaterina dădu o fugă până acasă şi aduse coroniţa ei de premiantă din clasa a III-a pe care prinse flori mici, albe, din pânză de Damasc, dintr-o veche faţă de masă şi astfel toaleta miresei fu gata. Pantofii nu contau pentru că oricum rochia era suficient de lungă astfel încât încălţămintea să rămână ascunsă.

În joia de 13 octombrie, dis de dimineaţă, tot satul se puse la drum, fata cu părinţii în căruţa lui Felie, cu măgarul având atârnată în faţa ochilor o scrumbie, restul pe jos. La orele 10, la cât îi programase popa, fură în faţa bisericii unde întâlniră nuntaşii din satul vecin, doar popa ia-l de unde nu-i. Stătură ce stătură şi când bătu de 11 socrul mare se duse după el. Popa uitase de nuntă şi tocmai lua gâtul unei găini când omul îi bătu la poartă.
- 'Tu-i parascovenia mă-sii, zise lovindu-se peste frunte când îşi aminti, şi dădu fuga şi-şi puse patrafirul, pantofii şi plecă cu socrul mare.

La intrarea în biserică, Despia se-mpiedică şi căzu cât era de lungă peste Viorel Ionete, care acum zăcea fără respiraţie sub cea care avea să-i devină în scurt timp nevastă. Popa nu se complăcu în slujbă lungă, de altfel toată lumea abia aştepta să se termine ca să poată petrece pe câmpul din spatele casei lui Ionete. Singurul care nu participă la slujbă fu Costea Zbanţ, care se duse din vreme să-şi pregătească sculele de discotecă, cel mai tare deranjându-l că nu avea unde agăţa stroboscopul dar găsi în curta omului un par mai lung pe care-l înfipse între mese şi, de el, stroboscopul, care avea să fie surpriza serii. Cea mai proastă alegere fu aşezarea reflectoarelor, unul mov şi altul verde, care urmau să bată direct pe miri.

Oamenii intrară cu zarvă mare şi se repeziră spre mese, să ocupe un loc cât mai bun. În acel moment muzica invadă văzduhul iar reflectoarele orbiră nu doar mirii, ci şi pe socrii. Doar că în curând oamenii începură să-şi dea coate pentru că nimănui nu-i plăcea lălăitura aia îngrozitoare de Wagner pe care Zbanţ o alese.
- Da' una de-a noastră nu ai?, ceru Ionete senior.
- Are băiatu' de toate, răspunse Zbanţ şi o dădu pe vals.
După trei minute socrul mare iar se ridică.
- Mă, tu eşti prost sau aşa eşti tu? Ce poala mă-sii e muzica asta, mă? Ia pune una tare.

Văzând că nu-i de glumă, Costea Zbanţ puse o casetă cu Dolănescu, moment în care mesele erau cât pe-aici să se dărâme în lanţ pentru că lumea săltă de pe scaune la dans. După ce se serviră antreurile, care constau într-un ou fiert tăiat pe din două, două măsline, un castravete tăiat în patru, o roşie, o linguriţă de icre cu griş mult, zece cm pătraţi de brânză şi trei fire de pătrunjel, în zare îşi făcură apariţia două siluete care trăgeau de un ceaun uriaş. Era ceaunul cu pilaf, numai că una din femei călcă din greşeală într-o groapă şi jumătate din pilaf se răsturnă pe pământ, moment în care se auzi un cor de ocări. Cu chiu, cu vai ajunseră femeile cu ceaunul din fontă lângă mesele nuntaşilor şi fiecare primi fix jumătate de polonic, ca să se ajungă la toată lumea. Apoi se împărţi şi friptura cu curry şi, nu în cele din urmă, murăturile. Câte o pătlăgică murată, un castravete la saramură şi jumătate de gogoşar la fiecare, ceea ce se dovedi cât se poate de inspirat deoarece cineva avusese nesăbuinţa să trântească în orez doi pumni de piper, să meargă băutura, care şi ea se dovedi cam oţeţită.

Se înserase de-a binelea. Cu reflectoarele în ochi de atâta vreme, cei doi miri aproape că nu mai vedeau de loc dar tot se ridicară la dans când auziră "Dă, mamă, cu biciu-n mine". Atâta aştepta Costea Zbanţ, să se ridice cei doi pentru a le face marea surpriză. Băgă stroboscopul în priză şi luminiţele prinseră a se învârti nebuneşte pe tot cerul şi aşa de repede se învârteau încât lumea, după un moment de uimire supremă, nu mai văzu nimic pentru că se învârtea totul o dată cu luminile de pe cer. Trecură astfel vreo 20 de minute când o pârâitură cumplită urmată de un fulger despicară cerul. Instalaţia supraîncălzită luă foc. Costea dădu cu căciula de pământ şi oamenii rămaseră într-un întuneric deplin, noroc cu popa, care mereu avea asupra lui un snop de lumânări. Şi aşa, la lumina lumânărilor, se aduse tortul al cărui etaj se prăbuşi din cauza zdruncinăturilor drumului, dar deja nu mai conta că oamenii erau pe jumătate beţi şi oricum nu se vedea. Şi tot la lumina lumânărilor se strânse şi darul, iar oamenii profitară de întuneric ca să dea mai puţin. La miezul nopţii, când lumânările arseră de tot, o porniră cu toţii spre case, în vaietele mă-sii Despiei care-şi lăsă fata acasă la soţ.

A doua zi dimineaţă, la cârciuma "La cocoşul galic", subiectul zilei fu nunta, drept care nimeni nu auzi când la ştirile de la orele 17 de la radio se anunţă că o capsulă a unei navete spaţiale se prăbuşise la malul mării, în cel mai sudic punct al ţării, lângă un sat netrecut pe hartă, cu numele Petrícica.