Nuntă la palat

Al naibii ce se înfurie Fane Ţambal, într-o vineri când tocmai se crăpa de ziuă, văzând el, pe geamul cam murdar al odăii în care dormea, că afară stă să plouă. Îşi propusese să meargă la oraş în secret, de unde să achiziţioneze un nou aparat de radio, astfel încât să fie mereu mai bine informat ca oricare altul din satul Petrícica, sat ridicat în calea mării, pe una din cele mai înalte coline. Adevărul era că amărâtul de radio la care oamenii se strângeau la „La cocoşul galic" pentru a auzi ultimele ştiri nu mergea deloc bine. Ba se întrerupea la jumatea ştirii, ba se auzea cu purici, asta în afara faptului că, fiind un post pirat, multe din ştiri nu erau altceva decât nişte enormităţi pe care, cum altfel, oamenii le credeau. Aşa s-a întâmplat în ziua în care s-a anunţat marea nuntă de la palat. După ce s-au privit minute în şir muţi şi nedumeriţi, nepricepând despre ce castel e vorba, înţeleapta Maria Luiza zise:
- Cum bine auzirăţi, între timp ţara noastră a ajuns să fie condusă de rege. Cum bine auzirăţi, la palat se pune de nuntă. Cum bine sper că vă duce mintea, şi satul nostru trebuie să participe, într-un fel sau altul, la acest eveniment măreţ. Ei, acum s-auzim, cum vă gândiţi voi să participăm la nuntă?

O tăcere deasă se aşternu în cârciuma „La cocoşul galic", de puteai auzi şi musca, lucru care pe Caşcaval îl scotea din minţi, drept care tot gesticula încercând să prindă musca.
- Da stai Dumnezeului locului, se răsti bătrâna Consuela, nu vezi că aicea se gândeşte?

Se putea simţi atmosfera încinsă, febrilitatea căutării de soluţii potrivite, ploaia care bătea în geamurile vechi de când lumea, tunetele care o însoţeau. Într-un târziu, frumoasa Maria Perdita propuse:
- Fiind la mijloc renumele satului nostru, propun ca toţi să contribuim cu câte ceva, dar nu ştiu încă în ce fel.

Tot scobindu-se între dinţi, lui Găletuşă i se ivi o idee.
- Să-i ducem regelui cea mai mândră găină din sat...
- Şi un silex, şi un silex, se grăbi să spună şi casta Letiţia, căreia numai la scoici şi la trandafiri îi stătea mintea.
- Mă, da proşti mai sunteţi, spuse Universalul, cum să te duci la ditamai regele cu o găină şi un silex? Şi despre care găină vorbeşti mă, Găletuşă, nu vezi că toate-s piele şi os? Ce, te trezeşti în poveşti de adormit copiii? Şi apropo, ce caută copiii în dezbaterea problemelor sociale ale satului? Nu ne fu vorba că numai adulţii au dreptul să ia parte la şedinţe?

Iar se aşternu liniştea peste cârciuma „La cocoşul galic" şi oamenii iar începură să gândească frenetic, în timp ce casta Letiţia părăsea întristată cârciuma. Afară bubui puternic şi chiar în clipa aia lui Bandito îi veni o idee:
- Mă ofer să merg eu la palat ca reprezentant din partea satului şi drept dar de nuntă propun să-i ducem una din cărţile alea într-o limbă străină pe care le-am primit când cu ajutoarele, că şi aşa la noi nu ştie nimeni să le citească. Ei, ce spuneţi?
- Mă, nu-i rău, dar nu e cam puţin o carte?, întrebă Universalul gonind o muscă ce tocmai i se aşezase pe fruntea asudată de atâtea gânduri.
- Dacă nu mă înşel, am pe-acasă un sfeşnic vechi de argint, spuse înţeleapta Maria Luiza, despre care mergea vorba că pe vremuri pescuise un nisetru de 120 de kg. Pentru rege, slăvit fie numele lui, renunţ la el, numai' că trebuie curăţat bine. Da' nu Bandito să meargă al castel, că acesta-i în stare să vândă sfeşnicul şi să fugă cu banii.

Oamenii fură de acord că ideea cu sfeşnicul e una minunată şi merseră acasă la înţeleapta Maria Luiza, unde Dovlecel se căţără în pod, pe scara şubredă care pârâia îngrozitor la fiecare pas, în timp ce câţiva bărbaţi stăteau cu mâinile întinse gata să-l prindă în caz că se prăbuşea cu scara. După ce cotrobăi îndelung, în cele din urmă coborî cu sfeşnicul de argint, transpirat tot şi plângându-se de dureri de spate iar privirea i se propti în decolteul Frosei care-şi alăpta pruncul la baza scării, si mai că fu să-şi rupă un picior tot privind la mândreţea de prunc.
- Mă, nu care cumva să-ţi fi îndesat prin buzunare cine ştie ce de prin pod, îi spuse înţeleapta Maria Luiza privindu-l mustrător pe sub sprâncene.
- Să mor înfipt, coană Luizo, dacă făcu-i aşa ceva. Na de mă caută, dacă vrei, spuse curajos Dovlecel, dar înţeleapta Maria Luiza îl crezu pe cuvânt.

Sfeşnicul era cu adevărat frumos, numai că tare murdar mai era, lucru de înţeles de altfel, având în vedere că stătuse peste 20 de ani în podul casei. Femeia se apucă să-l frece cu apă de mare şi nisip, apoi cu mălai, cu ajutorul unei periuţe de dinţi pe care nu o mai folosise de cel puţin 25 de ani, în cele din urmă cu un gălbenuş de ou crud, tocmai fătat de găina lui Caşcaval. Apoi luă o cârpă moale şi, după 30 de minute de frecat, sfeşnicul se arătă în toată-i splendoarea, lucind cald şi ademenitor.
- Ei, acesta da dar de rege. Dar ce facem cu cartea, pe care o alegem? Unde eşti Emcaterino, că tu te pricepi la cărţi.

Mândră că îi fusese încredinţată aşa o misiunea, Emcaterina fugi acasă şi desfăcu sacul cu cărţi, începând să caute, în timp ce omenirea satului o aştepta la intrarea în casă cu respiraţia tăiată. În cele din urmă ieşi cu o carte cu coperte lucioase, pe care sta scris într-o limbă străină „ Le Test de l'Arbre. Relations humaine et problèmes actuels", Denise de Castilla.
- Ce-i asta, fată?, întrebă bătrâna Consuela, pe care problema alegerii cărţii o interesa în cel mai înalt grad, fiind vorba despre numele Petrícicăi.
- Păi, uite ce nume are autorul, Denis de Castilla, cu siguranţă e vorba de un nobil, cu „de"-ul ăla de legătură, poate chiar or fi neamuri. Iar titlul... e ceva cu relaţiile umane şi problemele actuale, sigur îl va interesa, ca să nu uite vreodată că poporul trebuie să fie pe primul loc în grijile lui. Eu zic că-i bine aşa.

Oamenii se declarară mulţumiţi de alegerea Emcaterinei, numai că rămânea de stabilit în ce vor ambala darurile. Nimeni nu avea pe-acasă vreo hârtie mai frumoasă sau măcar vreo plasă mai făţoasă şi în curând problema ambalajului se dovedi a fi cea mai spinoasă. Se mutară din nou la „La cocoşul galic" pentru a dezbate şi această din urmă problemă. Radioul tocmai era deschis când oamenii intrară în cârciumă şi, absolut întâmplător, erau orele 17, când începeau ştirile. În liniştea mormântală se auzi: „Nunta regală, programată la sfârşitul săptămânii viitoare, se va desfăşura la Sankt Petersburg, fostul Leningrad. Din parte curţii regale române vor merge la Sankt Petersburg Prinţesa Margareta şi Prinţul Duda." Radioul începu să pârâie, apoi trosni o dată, după care se opri exact în clipa în care înţeleapta Maria Luiza îţi plesni una peste frunte, cu toată puterea.
- Mă, da' proşti mai suntem. Nu la noi e nuntă, mă, ci la ruşi, 'tu-le parascovenia lor azi şi mâine, Doamne, iartă-mă. Ia dă sfeşnicul, Bandito, că s-a terminat cu nunta la castel, pezevenghiule, după care înşfăcă sfeşnicul şi, bosumflată, plecă spre casă, sub povara tuturor celor 98 de ani ai săi.