Iarnă la Petrícica

Petrícica era un sat al temperaturilor extreme, al anotimpurilor extreme, al lucrurilor extreme, de parcă cineva îl blestemase să nu-şi găsească măsura în nimic. Dacă vara oamenii erau năuciţi de fierbinţeala zilelor interminabile, iarna erau la fel de năuciţi de frigul aprig care se înteţea noaptea, când toate geamurile caselor şi aşa şubrede zornăiau ca înainte de cutremur. Şi pentru că toamna venise mai devreme cu cinci zile, oamenii se pregătiră pentru o iarnă năpraznică, tot blestemându-i şi pe ruşi, şi pe americani, cauza eternă a tuturor relelor.

După minunea aurei din jurul capului Mariei Perdita nu se mai întâmplă nimic semnificativ în afara morţii fetei şi a fugii în Spania a lui Bandito, însă în vuietul mării se făcea auzită ameninţarea unei ierni lungi, drept care oamenii erau siguri că de data asta ceva, ceva urma să se mai întâmple. Se pregătiră fiecare cum îl duse mintea mai bine, înţeleapta Maria Luiza stând trei zile nemişcată pe o stâncă la malul mării, cu undiţa întinsă, reuşind în cele din urmă să pescuiască un alt nisetru, de data asta de doar 30 de kg, pe care-l felié atent să-l aibă peste iarnă, atunci când zăpada avea să nu-i mai permită să iasă din casă, Dovlecel capitonându-şi pereţii interiori cu preşurile lăsate de sărmana lui bunică şi de care nu avusese nevoie până atunci, Dinţişor şi Luminiţa a lui Crăcănatu' acoperindu-şi geamurile pe dinafară cu foii de tablă veche pe care le păstraseră de la repararea acoperişului, bătrâna Consuela lăsând, pur şi simplu, totul baltă şi mutându-se pe perioada iernii la o verişoară în Limanu care avea şi televizor, şi radio, Ilie Caşcaval vânzându-şi măgarul pe care nu avea unde-l adăposti astfel că bietul animal ar fi decedat ş.a.m.d. Păsările din ogrăzi fură tăiate, la fel şi puţinii porci.

Când tot satul fu pregătit de iarnă, oamenii se puseră pe aşteptat nenorocirea dar până una alta continuau să se întâlnească la cârciuma din sat, "La cocoşul galic", unde se dezbăteau în continuare problemele sociale. Cineva puse problema comunicării pe timp de vifor, atunci când nu se putea ieşi din casă şi toţi ceilalţi acceptară că este o problemă importantă, drept care se puseră pe a inventa mijloace de comunicare la distanţă care să poată fi înţelese de către toţi ceilalţi, categorie în care nu intrau, desigur, copiii şi cei foarte bătrâni, de altfel atât de puţini.
- Adică ce vrei să spui cu bătrânii?, întrebă scăpărând de nervi înţeleapta Maria Luiza, despre care mergea vorba că pe vremuri pescuise un nisetru de 120 de kg. Când oţi fi voi în stare să pescuiţi nisetru de 120 de kg, atunci să mă faceţi pe mine bătrână. Ia, uite propunerea mea de comunicare în situaţii speciale, fiţi atenţi aici. Fiecare să-şi pregătească din vreme o tablă mai groasă şi suficient de mare şi un retevei de fier. Pentru "S.O.S.", de exemplu, să batem cu reteveiul în tablă de trei ori. Ce ziceţi?

Oamenii fură de acord cu înţeleapta Maria Luiza dar pe nici unul nu-l duse mintea mai departe, câte bătăi să folosească şi pentru ce.
- Vă spun tot eu, că sunteţi cam bolânzi, continuă femeia. Atunci când rămânem fără de-ale gurii, batem de cinci ori, atunci când nu mai avem lemne de foc, batem de patru ori, atunci când murim de plictiseală, batem de şase ori, atunci când... staţi aşa, că n-ar mai fi nimic special care să necesite comunicare.

Oamenii îşi notară conştiincios codul înţeleptei Maria Luiza şi hotărâră că a doua zi să facă o încercare. În ziua următoare ai fi zis că a venit bâlciul la Petrícica, atâta zgomot pentru nimic era. Duduieli metalice îţi spărgeau timpanul şi, privindu-i, mai că nu înţelegeai de unde atâta veselie şi, mai ales, pentru ce. Cum repetiţia ieşi bine, oamenii se retraseră în aşteptarea viforului, care însă întârzia. Aşa trecură trei săptămâni, apoi încă cinci şi încă patru dar viforul tot nu apăru. Între timp, hrana pregătită de cu toamnă se termină, sunetul de S.O.S. nu se auzi din nici o ogradă, doar casta Letiţia putea fi văzută când şi când pe malul mării, privind îngândurată valurile înspumate, cerul ce-şi schimba mereu culoarea, zborul larg al pescăruşilor în căutare de hrană. Stătea pe plaja pustie adunând cochilii de scoici uriaşe şi silexuri japoneze, cu care încă nu ştia că avea să facă o mică avere vara următoare, vânzându-le turiştilor. Adevărul era că numai pe plaja Petricícăi marea mai aducea silexuri, comoară pe care ţăranii nu ştiau s-o exploateze.

Îngrijorarea oamenilor creştea zi de zi, în aşteptarea iernii. Se simţeau înşelaţi, mai ales pentru că niciodată nu se pregătiseră mai bine pentru anotimpul rece. Ba chiar se gândeau că Dumnezeu uitase de ei drept care bătrâna Consuela propuse o vizită la biserica din satul vecin şi o slujbă pentru venirea iernii însă popa se uită urât la ei, făcându-şi cruce de trei ori cu mâna stângă pentru că era stângaci, că nu mai pomenise până atunci ca cineva să se roage pentru venirea îngheţului, drept care îi uşui repede, după ce-i privi cu milă şi îngăduinţă.
- Şi atunci, de ce veniră toamna cu cinci zile mai devreme?, întrebă Nemărginitu', nemaiînţelegând nimic. Doar fu un semn clar, cât se poate de clar. Cine ştie ce nenorocire ne mai aşteaptă, dacă nu de iarnă era vorba, spuse omul şi pică pe gânduri.

Nimeni nu realiză că minunea tocmai se petrecea de atâtea săptămâni: iarna nu mai venise. Doar casta Letiţia stătea pe malul mării, senină şi cuminte, adunând silexuri japoneze şi cochilii uriaşe de scoici, cu care avea să facă o mică avere în vara ce avea să vină şi care avea să fie una dintre cele mai cumplite din istoria Petrícicăi.