Mihaela Pascu: Oraşul pare adesea încins, apăsat de greutatea poveştilor. În Dincolo de portocali, jocurile multiple se descriu în spatele unor voci cu poveşti precum madlena lui Proust. Într-un final, se reunesc într-o singură carte, vin singure să se aşeze în ordine, pagină cu pagină. Ce a dat naştere iniţial firului invizibil care le ţese în cele din urmă pe toate?
Ioana Bâldea Constantinescu: E atât de frumoasă întrebarea asta, încât îţi vine să locuieşti puţin în ea, înainte s-o deconstruieşti printr-un răspuns... Firul ăsta mie îmi scapă, mi se destramă, mi-o ia înainte, mă pierde pe drum. Mă duce el pe mine mai mult decât îl duc eu pe el. Sigur, poveştile sunt făcute din materie interioară. Din bucăţele de realitate intarsiate de imaginar. Exact cum se leagă ele e o chestiune care, în cazul meu, literalmente se întâmplă de fiecare dată altfel, se întâmplă în timp ce scriu. Câteodată plănuiesc, în minte, un episod care pe hârtie (sau, mă rog, pe un ecran de laptop, ca să fim cinstiţi până la capăt) se schimbă. Alteori îmi amintesc ceva sau îmi vine o idee care modifică ordinea, tonul, saturaţia unei imagini, temperatura tramei, nuanţele profunde ale unui personaj. Mie îmi place jongleria asta cu neprevăzutul narativ. E cam singurul teritoriu din viaţa mea unde trăiesc "periculos".
M.P.: Poveştile se ţes din amintiri, dar şi din realitatea imediată. În sensul de experienţă, ele par să fie, ca în romanul tău, Dincolo de portocali, "jumătate parfum, jumătate miasmă". Ce-ţi place să extragi cel mai mult din realitate atunci când scrii?
I.B.C.: Nu cred că există una fără cealaltă. Un măr are, în gustul lui de proaspăt, de aer, de coajă care-ţi scârţâie cerat între dinţi şi amintirea sâmburelui, şi ceva din putreziciunea care va să vină, nu? Eu cred în nuanţă. Mă sperie culorile primare şi decupajele precise. Cred în no man's land şi în fade to black. Acolo se întâmplă tot ce e cu adevărat interesant.
M.P.: "Afară, oraşul întreg respiră căldură stătută, boare uşoară, scăldată în portocală putredă. Jumătate parfum, jumătate miasmă. Vă pierdeţi printre ziduri şerpuitoare, pe sub porticuri, pe lângă vitrine colorate şi trăsuri cu vizitii veseli şi limbuţi. Râzi. E frumoasă lumea de-afară. Frumoasă şi ispititoare. Numai că astă-seară n-o guşti pe de-a-ntregul". Îmi place să cred c-am prins aici un sâmbure de portocală sau o felie de miez. În ce fel te influenţează oraşul când scrii, inclusiv pentru "Oraşul vorbeşte"?
I.B.C.: Major. Mult din carte s-a născut din plimbări prin Oraş, care, pentru mine, e majuscul şi definitoriu. Şi nu e unul singur. Sevilla, oraşul din care vine bucăţica asta anume de portocală, e, pentru mine, o stare. Am spus mai devreme că nu cred în culorile crude. Cred, însă, în texturile suprapuse. Sevilla e aşa ceva pentru mine - un oraş hipnotic în sine peste care s-a suprapus o stare a mea, o vârstă fericită, un moment pe care am vrut să-l ţin minte.
Şi, ca să ajung la Oraşul vorbeşte, eu cred că asta facem toţi - traducem urbanitatea pe care o locuim şi care ne locuieşte. Eu o fac vorbind cu oameni, spunând poveşti, legând muzici de voci şi exerciţii de stil de firmituri, că nu-mi vine să spun felii, de viaţă, uneori, halucinant de... tulburătoare. E mult autentic, e şi puţină reverie. E un mixaj. Iar mixajul e acrobaţia mea audio favorită.
M.P.: E o întrebare aproape de rutină, dar în cazul acesta contextul e unul deosebit. Dacă de regulă întrebăm cum se împacă traducătorul cu scriitorul, de data aceasta întreb: cum se împacă omul de radio cu scriitorul? Se întrepătrund lumile?
I.B.C.: Total. Iar eu sunt mereu la limita amândurora, mereu la graniţă. Pentru mine literatura are sound făcut din cinci straturi şi editarea e, deopotrivă, egalizare de sunet şi montaj pe muzică. Interviul e o combinaţie de conversaţie şi cercetare, eseul e o pagină vorbită, reportajul e film sonor, cu voci, decor şi un regizor/narator. Şi, preferabil, multe unghiuri. Documentarul e intersecţia dintre subiectiv şi obiectiv, dintre mine şi lume, dintre geografii şi umanitate. Şi totul, absolut totul, are muzică...
M.P.: În noua sa carte, Meseria de romancier, Haruki Murakami scrie că, mai ales în cazul romanelor lungi, cea mai importantă e "dospirea": "Timpul tăcerii în care cultiv mugurii romanului care creşte în mine. Îmi cultiv în acelaşi timp şi dorinţa de a scrie. Timpul dospirii, timpul plămădirii concrete, timpul de repaus, la loc întunecat şi răcoros, a ceea ce a fost plămădit, apoi scoaterea la lumină, şlefuirea, pigulirea... toate alcătuiesc un proces lung şi doar scriitorul poate simţi dacă a acordat suficient timp fiecărei etape". Cum a arătat pentru tine "timpul tăcerii"? Şi cum percepi acum perioada de creaţie?
I.B.C.: Minunat Murakami, nu-i aşa? Timpul de dospire e ceva după care tânjesc. Arareori îl am. Una din cele mai mari frustrări ale mele e că, de multe ori un episod aşteaptă atât de mult timp să ajung să-l scriu, încât îl uit. Sigur, mi-l aduc aminte aşa, ca arhitectură, dar uit cam ce-l facuse interesant pentru mine, uit detalii, uit senzaţii... Cred că e esenţial timpul ăsta de dospire. Şi mai cred că e un produs de lux. De multe ori, trec pe lângă el de parcă ar fi în vitrină, oftez şi mai aştept. Exact aşa cum există poveşti care ajung la suprafaţă, mai sunt şi altele care se pierd, care sfârşesc răscoapte sau cărora, pur şi simplu, le trece vremea. Se întâmplă. Timpul tăcerii e necesar în mai toate scrierile. Uneori, însă, când depăşeşte spaţiul mental pe care i l-ai rezervat, e foarte greu de dus.
M.P.: Sunt mulţi scriitori care consideră că sunt ghidaţi de o voce exterioară lor. Că primesc un dar pe care trebuie să-l transpună într-o carte. Ce rol a căpătat pentru tine Dincolo de portocali după ce a ieşit din tipar?
I.B.C.: A devenit un obiect al bucuriei. Eu nu mă simt "dăruită", ar fi pretenţios din partea mea... Cartea asta mi-a adus multă fericire. Mă bucur că face parte din viaţa mea şi mă bucur de fiecare dată când cineva îmi spune că a traversat măcar o pagină cu zâmbet. Interior sau exterior.
M.P.: La radio, de luni până vineri, "Oraşul vorbeşte" şi ne vorbeşte. Îi ascultăm, fermecaţi, poveştile. Ce trăsături căpătate în timp ai pune pe seama oraşului? Şi cât de mare crezi că e măsura în care ne schimbă un loc, un oraş, o ţară?
I.B.C.: Pe mine Oraşul acesta, audio, m-a schimbat mult. Sunt mai atentă la el. E primul proiect sonor care a devenit, cumva, parte din identitatea mea. Suntem în schismă, de multe ori, aşa cum, de la fel de multe ori, traversăm sezoane de idilă. Niciodată pe o singură voce, niciodată static, niciodată pompos, de la catedră, niciodată tributar ideologiei, niciodată axiomatic, niciodată perfect. Dar real. Ocazional, simpatic.
Îmi e foarte drag. Şi cred că nu e iubire, pe lumea asta, care să nu facă din tine un om mai bun. Mai ales când vine la pachet cu căşti colorate.
PS: Şi pentru că Ioana Bâldea Constantinescu se află aproape de lansarea celui de a-l doilea roman, Nautilus, la Editura Humanitas, am rugat-o să ne spună cîteva cuvinte despre această nouă carte.
I.B.C.: Nautilus e o carte care s-a scris aproape singură, pentru că e despre lucruri care mă interesează şi care dormitau, cumva, de ceva timp în mintea mea. E mai neguroasă, cu un Ev Mediu adesea luminos, transportat într-un contemporan mult mai întunecat. E despre colecţionism, despre iubire şi despre izolare. Despre limbaj şi limitările lui. Despre suflet şi limitările lui. Una peste alta, sunt poveşti întretăiate care pornesc de la o piesă rară, un Nautilus Pompilius inscripţionat, care a aparţinut arhiducelui Albert, fratele lui Rudolf al II-lea, care îl are de la un prinţ irlandez, care l-a obţinut, probabil, de la urmaşii lui Blanche de Navarre, una din cele mai misterioase regine ale Franţei, care îl avea de la medicul ei evreu, Yaakov, şi tot aşa... Cumva, piesa asta revine, obsedant, inclusiv în forma pe care un băieţel autist o desenează în nu atât de progresistul nostru secol XXI. Lipsa noastră de umanitate merge, în carte, mână în mână cu pâlpâirea de frumos pe care ţi-o oferă întâlnirea cu sufletul altui om, fie el şi din alt timp. Şi mai sunt multe alte lucruri, manuscrise iluminate, epidemii de ciumă şi de varicelă, dragoni care se odihnesc pe clădirile Parisului din zilele noastre, un accident de metrou, câteva călătorii în inima muzicală a unei lucrări de Zbigniew Preisner sau în intimitatea unor familii răzleţite ca un arhipelag... Îmi e greu să vorbesc despre ea, pentru că e cel mai nou membru al familiei şi am emoţiile inerente oricărui început. Abia aştept să o aud foşnind de pe un raft şi, mai ales, de sub ochii unui cititor, cu tot arsenalul ei de Voluta Pacifica, Strombus Gallus şi Triplex Foliatus.
