În ciuda imensului succes de public, (s-a vândut în peste două milioane de exemplare, a fost pe primul loc în topul vânzărilor în lista New York Times, şi a fost numită "Cartea anului" de mai multe publicaţii precum Wall Street Journal, The Week sau Library Journal) romanul Privighetoarea nu mi-a plăcut de la bun început. Mi-am zis că e o carte de vacanţă, ca urmare a fluidităţii stilului şi a uşurinţei cu care se citeşte. Povestea nu e originală, urmăreşte destinul unei familii confruntate cu atrocităţile războiului. Lupta pentru supravieţuire în vremuri ostile este o temă care a mai fost abordată şi de scriitori, şi de cineaşti. După primele pagini m-am întrebat de ce aş mai citi încă o carte pe acest subiect. Că nemţii au comis atrocităţi, că evreii au avut de îndurat suferinţe inimaginabile pe timp de pace sau că viaţa şi-a ieşit din matcă nu sunt idei pe care să le descoperi într-o carte scrisă în 2015. Însă meritul autoarei Kristin Hannah este felul în care reuşeşte să surprindă psihologia personajelor puse în situaţii de criză. Evoluţia lor este atât de captivantă că te transformi într-un adevărat "page-turner". Şi mai este o abordare care te face să nu poţi lăsa cartea din mână: de regulă, istoria în general, şi războiul în particular, sunt privite prin ochii bărbaţilor. În această carte, perspectiva este una feminină.
Protagonistele romanului sunt două surori, ce par a fi ca uleiul şi apa. Vianne are 28 de ani, e femeie măritată cu un copil. Trăieşte într-un sat liniştit de pe valea Loarei şi în 1939, când izbucneşte războiul, iar mai apoi Germania invadează Franţa, crede că adoptând o atitudine discretă va reuşi să treacă cu bine peste orice încercare. Dacă accepţi că nu poţi schimba lucrurile, dacă îţi ţii gura şi nu ieşi în evidenţă printr-un comportament ostentativ la adresa ocupanţilor, sigur vei fi lăsat în pace, iar viaţa ta îşi va urma cursul aproape normal. Asta crede Vianne Mauriac. Atârnă de copaci cârpe colorate, câte una în amintirea fiecărui om drag din viaţa ei, mort sau plecat pe front şi pe care îl aşteaptă să se întoarcă. În schimb sora ei cu zece ani mai tânără, Isabelle Rossignol (al cărei nume i-a atras şi numele de cod "Privighetoarea"), este exact opusul. Este rebelă, se revoltă împotriva ordinii impuse, nu vrea să asiste pasiv la cursul istoriei. Se înrolează în rezistenţă şi, cu inconştienţa specifică vârstei, luptă împotriva forţelor de ocupaţie.
Anii cumpliţi ce vor urma până la capitularea lui Hitler le vor demonstra ambelor surori că amândouă au avut idei preconcepute. Vianne va afla că nu ai cum să stai deoparte şi să nu te implici; inevitabil eşti pus în faţa unor alegeri sau compromisuri de care nu te credeai capabil. Isabelle va învăţa că nu e de ajuns curajul şi va experimenta pe propria piele ce înseamnă frica şi teroarea. Sărăcie, foamete, frig, umilinţe, crime, lagăre de exterminare, violuri, copii ucişi sau rămaşi fără părinţi, tot universul pare că şi-a ieşit din ţâţâni. Iar două femei, fiecare în maniera ei, încearcă să ţină lumea închegată.
A la guerre, comme à la guerre, zice francezul. În dragoste afli cine vrei să fii, în război afli cine eşti cu adevărat, scrie Kristin Hannah. Am descoperit cu emoţie cine sunt cu adevărat cele două surori, felul în care eşti nevoit, după ce războiul s-a sfârşit, să te ridici, să te scuturi de tot răul care ţi s-a infiltrat sub piele şi să încerci să trăieşti în continuare. Să îţi vindeci trupul, în speranţa că sufletul ţi-a rămas intact în ciuda traumelor prin care ai trecut. Să te străduieşti să uiţi. Ba chiar să îi minţi pe cei dragi, din dorinţa de a nu-i răni suplimentar. O franţuzoaică trebuie să aibă secretele ei, spune una dintre surori, când fiul ei o întreabă, adult fiind, cum de i-a ascuns atâta vreme o parte din trecutul ei. Şi cum de a fost protagonista unei poveşti atât de captivante şi extraordinare. După un moment de ezitare, lung şi greu cât toate secretele rămase nespuse, vine şi răspunsul: Bărbaţii spun poveşti, femeile acţionează.
