Pielea mesteacănului

Asemeni pielii de mesteacăn
eşti de argint şi-nmiresmată:
în ochii tăi găsi-voi sprijin
cînd voi descrie primăvara.

Măcar că nu ştiu cum te cheamă,
nu-i început fără femeie:
cu sărutări se scrie cartea
(iar eu vă rog frumos, tăceţi
ca ploaia să ne vie-aproape).

Vă spun că între două mări,
îmi e statura atîrnată
precum stindardul prăvălit.
Pentru iubirea-mi nevăzută
sînt gata chiar acum să mor,
chiar de s-ar pune moartea-n seama
plăpîndei mele sănătăţi
melancoliei fără sens
depozitate-n şifoniere.
Fapt cert e că-i pe fugă timpul,
cu vers de văduvă mă strigă
dinspre pădurile uitate.

Cînd încă lumea n-o văzusem
şi încă n-aveam ochi şi gene,
eu dispuneam de patru ochi:
ai mei şi ai iubirii mele.
Nu mă-ntrebaţi de m-am schimbat
(căci numai timpu-mbătrîneşte:
îşi schimbă tot mereu cămaşa,
în timp ce eu merg mai departe).

Şi toate buzele iubirii
veşminte fostu-mi-au pe rînd
de cînd am înţeles că-s gol:
Maria se chema iubita
(sau poate se numea Tereza?)
şi m-am obişnuit să umblu
arzînd în focul pasiunii.
Eşti tu aceea ce va fi
femeie hărăzită mie,
cea care-n gresie-i cioplită,
ori trup de pene, ce-a zburat,
femeie teritorială
cu pletele-n frunzişuri prinse,
ori eşti concentrica surpare
ca o monedă care sună
în eleşteul de topaz,
ori eşti severa păzitoare
a disciplinei incorecte
sau poate-aceea care încă
e nenăscută, şi-o aştept.
Lumina albă de mesteacăn
îi este scoarţă primăverii.

(Din volumul Jardin de invierno, 1974, în româneşte de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu)

Traducere oferită de Institutul Cervantes cu ocazia Centenarului Pablo Neruda.

Citiţi o evocare a lui Pablo Neruda semnată de Carlos Fuentes în Atelier LiterNet. În următoarele săptămîni veţi putea citi alte poezii ale lui Pablo Neruda.