Trei întîlniri cu regele Midas / Spania, rădăcina puternică a limbii lui Neruda

L-am văzut pe Pablo Neruda pentru prima dată cu prilejul întîlnirilor - irepetibile- organizate de poetul Gonzalo Rojas la Universitatea Concepción în 1962. La aceste întîlniri participau scriitori din toată America Iberică. Neruda prezida lucrările, proaspăt ieşit din spuma mării ca un Neptun aflat în vacanţă. Patriarh al furtunilor, ştia să le aplaneze prin lenta maiestuozitate a mişcărilor sale. Inteligenţa ironică de înger alungat din ceruri era disimulată în spatele unui aer adormit şi al privirilor de broască ţestoasă. Părea un animal afară din timp. Putea fi la fel de vast şi de anonim precum oceanul. Putea fi la fel de întins şi de îngust precum pămîntul chilian, care atîrnă ca o spadă între Pacific şi Anzi, din deşertul Atacama pînă la Ţara de Foc.

Neruda ducea cu el pretutindeni patru lucruri: pămîntul ţării sale întîi de toate: "S-a născut un bărbat ca mulţi alţii... dar acest lucru nu ţine de istorie, ci de pămînt, de centrul pămîntului chilian..." Pe tatăl său, lucrător feroviar: "Deşi s-a dus dintre noi acum mulţi ani, tatăl meu mai e încă pe-aici cu poncho-ul plin de picături de sudoare şi barba de culoarea pielii." Mama poetului a murit la o lună după naşterea acestuia. Copilul Neruda a venerat-o pe cea de-a doua soţie a tatălui său şi a refuzat cu îndîrjire s-o numească mamă vitregă: "... o dulce mamă căreia nicicînd nu i-am putut spune mamă vitregă... am văzut bunătatea îmbrăcată în zdrenţe întunecate la culoare". Şi, în cele din urmă, limba castiliană, cuvîntul: "cuvintele luminoase, ce au rămas aici, strălucitoare, limba... Am fost învinşi, dar şi învingători... Au luat cu ei aurul şi ne-au lăsat alt aur... Ne-au lăsat limba lor".


Versurile din volumul Canto General

De faptul că această limbă este am avut ocazia să mă conving în 1962. Scriitorul chilian Poli Délamo m-a luat cu el pe coasta Lota, unde cărbunele se extrage din mine aflate sub nivelul mării. La ieşirea din şut, dar şi din apele oceanului, pe înserat, minerii se aşezau în jurul focului şi cîntau la chitară. Am recunoscut versurile cîntecele lor: erau versuri din Canto General al lui Neruda. Le-am spus că poetului i-ar plăcea să afle că ei cîntau pe versurile lui. Şi m-au întrebat în cor: "Care poet?" Aveau dreptate. Poezia lui Neruda, ca şi cea a lui Homer, nu avea autor. Era, cum spunea Croce despre Iliada "poezia unui întreg popor de poeţi".

Cred că fără Neruda în America Hispanică n-ar fi existat poezie modernă. Sor Juana şi Darío îşi au meritul lor, dar el, Neruda, a avut într-adevăr geniu. Şi pe lîngă geniu, o limbă ameninţată în mod constant de discursuri goale şi proclamaţii grandioase, politeţuri alambicate şi mitocănii banale. Neruda şi-a asumat toate riscurile impurităţii, ale imperfecţiunii şi chiar ale banalităţii, cu scopul de a le mai boteza o dată. Neruda ne poartă în cotloanele uitate ale limbii noastre. Ne-a eliberat de norme, de subtilităţile bunului gust formal. Ne-a arătat din nou cum să mîncăm şi să bem. Ne-a obligat să privim prin saloanele de coafură, să închinăm ode anghinarei şi să ne uităm la fantomele noastre reflectate în vitrinele magazinelor de pantofi. Ne-a scos din grădinile sterpe ale Versaille-ului nostru literar şi ne-a azvîrlit în tumultul urban şi în putreziciunea selvei tropicale. Ne-a arătat goliciunea noastră în deşert şi înălţimea în munţi: "Piatră din piatră, bărbatul unde să fi fost?"

Această întrebare străbate întreaga operă a lui Neruda. Lucrurile nu le aparţin tuturor. Cuvintele însă, da. Cuvîntul reprezintă prima şi cea mai firească instanţă a proprietăţii comune. Scriitura este întotdeauna o cuminecătură, deşi încă mai există dispute în ceea ce priveşte împărţirea anafurei. Neruda are o pagină extraordinară despre funcţia realului în literatură. "Poetul care este doar realist, este mort de la bun început. Pentru rezolvarea acestei ecuaţii nu există soluţie în tabelele matematice, nu există ingrediente prescrise nici de Dumnezeu, nici de Diavol, ci doar faptul că aceste două personaje importante se luptă între ele înlăuntrul poeziei; în această luptă învinge cînd unul, cînd celălalt, iar poezia rămîne mereu pe drumul ei." Neruda s-a folosit politic de cuvinte şi nu întotdeauna am fost de acord cu el. Conflictele pe care le-a avut cu scriitorii din alte generaţii au fost amare, dar cu noi, scriitori pe care ne-a cunoscut cînd eram tineri, Neruda a fost mereu generos, deschis, inteligent, dialogant. Fiindcă ceea ce ne unea era incomparabil mai puternic decît ceea ce ne despărţea. Romanele noastre stau scrise sub semnul lui Neruda: a conferi un prezent viu unui trecut inert, a da glas actual tăcerilor istoriei. Această rădăcină generică a noastră era superioară tuturor discrepanţelor legate de forma în care fiecare dintre noi vedea viitorul. Neruda ne spunea fiecăruia: "Dacă nu ne salvăm trecutul şi nu-l facem să trăiască în prezentul nostru, nu vom avea nici un fel de viitor."

Menirea scriitorului, solitară si solidară, sarcină a unei singurătăţi indispensabile dar dornică de comuniune, parcurge un drum lung şi plin de pietricele. Aceste pietricele se numesc invidie, iar Neruda a ştiut s-o stîrnească din plin. Un pitic amărît îl urmărea pe poet din lansare de carte în lansare de carte cu scopul clar de a-l agresa - a ajuns pînă şi la Oxford atunci cînd lui Neruda i-a fost acordat titlul de doctor -. Iar Neruda a declarat despre acest gen de episoade: uneori mă irită toate aceste umbre persecutoare... Patruzeci de ani de persecuţie literară constituie totuşi un fenomen. Cu un fel bucurie mă dedau actului de reînviere a acestei bătălii singuratice care a fost cea a unui bărbat cu umbra sa, dat fiindcă niciodată n-am avut parte de ea." Avea leac pentru toate pietrele aruncate de oameni cu capete de piatră: "Adevărul, scrie Neruda, este că făceau să se împlinească o ciudată datorie propagandistică, ca şi cum ar fi obligat o întreprindere specializată să facă reclamă numelui meu".

Pigmeii sînt ca nişte ploşniţe. Ciupesc şi dispar. Gorilele, în schimb, asasinează şi continuă să trăiască. Cea de-a treia întîlnire a mea cu Neruda a fost prilejuită de moartea poetului, atît moartea sa fizică cît şi politică, căci a avut loc la numai cîteva zile după lovitura de stat a infamului de Pinochet şi de la moartea unui om politic democrat şi loial, Allende. Să nu uităm că, în acea epocă de hegemonie imperială, guvernul Nixon intervenise activ ca să distrugă tocmai ceea ce spunea că apară: un regim democratic ales, cel al Unităţii Populare în Chile. Poate că tocmai de aceea, la această aniversare a naşterii lui Neruda, poetul reînvie pentru a ne aminti că n-a fost doar stăpînul cuvintelor pe care le-a scris, fiindcă Neruda nu este doar Neruda, ci ne reprezintă pe toţi: este poetul.

Iar poetul nu este. Poetul devine. El ia fiinţă după ce se săvîrşeşte lucrarea sa care este poemul. Poemul îl naşte pe autorul său. În aceste zile înfrăţite ale morţii şi naşterii sale, poezia lui Neruda se întoarce spre noi ca o promisiune de libertate generică. Se întoarce precum marea, muntele şi ploaia. La fel ca la începuturile operei sale, poezia se numeşte din nou Temuco, Atacama, Machu Pichu.

Neruda a fost Regele Midas al poeziei. A atins toate cuvintele şi le-a prefăcut în aur.

(Carlos Fuentes, traducere de Alina Cantacuzino)





Pielea lui Neruda era făcută din cuvinte la fel de neliniştite ca păsările. Era foarte greu ca, scrise pe pagină sau rostite în vreun auz, cuvintele folosite de el să rămînă liniştite, fiindcă îşi deschideau aripile şi se înălţau pentru a se preschimba în arbori, cordiliere, oraşe ruginite, respiraţie de amantă sau piele de poet. Aşa cum Neruda însuşi afirmă în volumul Canto General, identitatea lui irumpe din America Latină, din pampasurile planetare şi din rîurile arteriale. Iar primele ploi şi primele rafale de vînt aduc cu ele şi primele cuvinte. Întreaga memorie istorică e doar o reglare de conturi care se converteşte într-o alianţă, o îmbrăţişare de lumini şi bezne pe care se sprijină fundamentul realităţii noastre. Omagiul închinat de Neruda cuvintelor în Mărturisesc că am trăit nu face decît să recunoască identitatea poetului şi să marcheze atmosfera de înfrăţire şi înţelegere dinlăuntrul aceleiaşi limbi: "De ce limbă natală extraordinară am avut parte, ce bună limbă ne-au lăsat moştenire conquistadorii... Pe unde treceau pustiiau pămîntul... Dar băştinaşilor le cădeau din cizme, din bărbi, din buricele degetelor, din răni, ca nişte pietricele cuvintele luminoase care au rămas cu ei, strălucitoare... limba noastră. Am fost învinşi... dar am fost şi învingători... Ne-au luat aurul şi ne-au lăsat totul... Ne-au lăsat cuvintele lor." Poetul a simţit Spania în inima sa prin rădăcinile puternice ale limbii spaniole.

Poeţi-fraţi

După părerea lui Neruda dicţionarele au spinare de taur, se apără de frig cu o jachetă de piele roasă, miros a lemn şi nu sînt un mormînt, ci un foc ascuns, o pepinieră de cuvinte. Pe cînd era consul onorific în Extremul Orient Neruda i-a scris lui Rafael Albertí cerîndu-i să-i trimită un dicţionar. Cei doi poeţi-fraţi, care nu se cunoscuseră personal - pentru că Neruda trecuse doar pe fugă prin Madrid în 1927, în drum spre una din dulce-acrişoarele sale numiri diplomatice: Rangún, Batavia si Singapore -, împărtăşeau de la distanţă aceeaşi dragoste pentru o aceeaşi limbă, o criză profundă care oxida vechile melancolii şi o oboseală asemănătoare cu privire la forma pură a versului.

Autorul volumului Despre îngeri a primit prin poştă de la Neruda o copie a volumului Residencia en la tierra şi a difuzat disperarea lirică a lui Neruda prin toate redacţiile revistelor şi prin cafenelele Madridului. Deşi n-a reuşit să convingă nici un editor să publice manuscrisul, l-a făcut cunoscut pe Neruda în Spania, în aşa fel încît atunci cînd Neruda, în sfîrşit, a venit să locuiască în Spania în calitatea de Consul Onorific al Chile, în 1934, se bucura deja de mare prestigiu între scriitorii spanioli. (...)

În 1935, Neruda este numit în locul Gabrielei Mistral în funcţia de Consul al Chile în Spania, moment în care atît García Lorca, cît si Albertí i-au înlesnit integrarea în viaţa spaniolă şi în poezia spaniolă. García Lorca îl definea pe Neruda, cu prilejul unei prezentări a acestuia în faţa universitarilor spanioli, drept un poet mai aproape de durere decît de inteligenţă, mai aproape de sînge decît de cerneală". Cu alte cuvinte, Neruda avea să ia parte la reumanizarea poeziei spaniole care se îndepărta deja de estetica pură şi conceptuală reprezentată de José Ortega y Gasset şi, mai cu seamă, de José Ramón Jiménez. Impulsurile sentimentale ale romantismului se aliau cu metaforele de avangardă. Manuel Altolaguire i-a încredinţat poetului chilian conducerea revistei Caballo Verde, revistă de poezie a cărei menire era să apere versurile fără puritate.

(...) Neruda s-a pus în slujba Republicanilor în timpul Războiului Civil cu arme şi muniţii, adică cu trenuri şi vapoare. A organizat la Paris trenul care a transportat pe unii dintre cei mai prestigioşi scriitori ai epocii pentru a participa la Congresul Intelectualilor antifascişti care avea loc la Valencia în 1937. Trei ani după aceea, pierdut Războiul Civil, a făcut în aşa fel încît să fie numit "Consul însărcinat cu emigraţia spaniolă" şi a urcat pe vaporul Winipeg, ambarcaţiune achiziţionată de guvernul republican, aproape 2000 de exilaţi spanioli, care astfel au putut să fugă de nazism şi şi-au putut continua existenţa în Chile. Neruda a declarat atunci că această ispravă a fost cel mai bun poem al său. (...) Sărbătorirea Centenarului Naşterii lui Neruda înseamnă, pe lîngă un exerciţiu de admiraţie literară, plătirea unei datorii din pricina umbrelor şi tăcerilor memoriei noastre. Ne alegem trecutul şi îl populăm cu cuvinte care îi fac justiţie poetului chilian care a trăit cu Spania în inimă.

(Luis Garcia Montero, traducere de Alina Cantacuzino)

Traducere oferită de Institutul Cervantes cu ocazia Centenarului Pablo Neruda.

Citiţi o poezie de Pablo Neruda în Poezia săptămînii. În următoarele săptămîni veţi putea şi alte poezii ale lui Pablo Neruda.