Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Studii despre dandysm sau Dorian Gray ca exponent al unei epoci


Sabine Melchior-Bonnet, Mihaela Gheorghe

06.10.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istoria oglinzii


Dandy-ul exprimă pretenţia subiectului de a deveni propriul lui spectator şi de a se depăşi construind o imagine armonioasă cu ajutorul artificiului. Conştiinţa eului, subiectivitatea se regăsesc în spectacolul dedublării, iar operaţia reflexivă a oglinzii îi oferă fiecăruia imaginea creativităţii sale, într-un "narcisism idealizant" conform căruia subiectul nu spune "mă iubesc aşa cum sunt", ci, "sunt sau trebuie să fiu aşa cum mă iubesc. Vreau să par, deci trebuie să mă gătesc şi mai mult".

Aspiraţiile egoiste, cultul eului se hrănesc din această confruntare a privirii intime şi a imaginii exterioare. Ele constau în a nu te pierde niciodată din vedere şi în a nu dezvălui din secretul propriu decât ceea ce vrei să spui. În acest episod emblematic al nuanţelor egotismului, adevărul şi prefăcătoria se amestecă fără încetare.

Din distanţa ireductibilă dintre exterior şi interior, din conexiunea şi din înfruntarea lor, Baudelaire face condiţia însăşi a conştiinţei de sine:"Să trăieşti şi să dormi în faţa unei oglinzi", iată dorinţa exprimată de un dandy ca un soi de ideal estetic şi moral prin care subiectul are necontenit, dureros, conştiinţa dedublării sale şi a punerii sale în scenă.

Dandy-ul trăieşte în faţa oglinzii pentru că îşi supraveghează aparenţa, îşi cultivă singularitatea şi nu-şi caută referinţele decât în el însuşi: nu imită niciodată pe nimeni şi este întruparea cultului de sine, adică a cultului diferenţei sale. Spre deosebire de Narcis, el nu este îndrăgostitul sedus de propria-I reflexie. El îşi observă imaginea pentru a o modifica, îşi păstrează distanţa faşă de ea şi o caută fără încetare în ochii celorlalţi din care îşi face o oglindă.

Oglinda este locul efemerului, al instantaneului: ea favorizează artificiul şi iluzia şi derealizează subiectul până la refuzul vieţii.

Oglinda este locul unui transfer, spaţiul potenţial în care subiectul se deghizează şi intră în legătură cu fantasmele lui: ficţiunea oglinzii refuză distincţia rigidă dintre real şi imaginar şi permite o dialectică mai subtilă a subiectului.

Omul se sprijină pe reflexie pentru a-şi construi adevărul. Oglinda eliberează un spaţiu de joc între vizibil şi invizibil, între vis şi real graţie căruia subiectul se măsoară proiectându-se în imagini şi ficţiuni a căror dezvăluire o stăpâneşte. "Numai uşuraticii nu judecă după aparenţe" ironizează Oscar Wilde.

Acest "altul" din oglindă, înzestrat cu o viaţă fugitivă, este o reflexie volatilă şi capricioasă, când gata să se contopească în acelaşi, în lipsa unei distanţe suficiente faţă de original, când periculos de emancipat şi înzestrat cu o îngrijorătoare stranietate.

(Sabine Melchior-Bonnet)

****

Dandysmul - mod de existenţă artistic


Dandysmul, fenomen social şi, totodată, stilistic, "mod de a fi în întregime alcătuit din nuanţe"- cum îl numeşte unul dintre analiştii săi de excepţie, Barbey d'Aurevilly - modă vestimentară masculină, deopotrivă mitizată, imitată şi satirizată, în epoca sa de glorie şi în posteritate, cod existenţial riguros, manieră estetizantă de conduită şi creaţie, cult al personalităţii-vedetă, al artificiului şi al originalităţii, retorică specială, mizând pe armonia gesticii, a cromaticii şi a mişcării, iar în limbaj, pe ironie şi aroganţă calculată, în sfârşit, psihologie caracterizată predominant prin orgoliu, narcisism, mizantropie, melancolie, dandysmul face imposibilă definirea strictă, ca şi integrarea într-un context spaţio-temporal. Definiţia de dicţionar (Le Grand Larousse Encyclopédique de la Langue Française) remarcă existenţa sa ca mişcare istoric datată: "Au primit numele de Dandy, în primele decenii secolului al XIX-lea (1813-1816) un grup de tineri aparţinând celei mai alese societăţi engleze şi formând un fel de asociaţie tacită, care îşi atribuia în exclusivitate dreptul de a da tonul şi a dirija moda în toate aspectele sale, dar mai ales în materie de toaletă. Dandysmul a fost, la început, o modă vestimentară şi estetică, devenind mai târziu o atitudine dominată de impertinenţă".

Ca atitudine socială, în măsură să impună un modus vivendi propriu, întemeiat pe o doctrină estetică originală, şi, nu în ultimul rând, graţie impactului său mediatic, dandysmul se află la originea unor creaţii literare de referinţă şi, simultan sau consecutiv, a unor exegeze interesate de aspectele artistic, psihologic sau filosofic.

Pentru majoritatea admiratorilor şi, paradoxal, a detractorilor dandysmului, acesta apare ca o formă de asociere, e drept realizată pe criterii imprecise, fluctuante de la o generaţie la alta. Chateaubriand, în paginile memoriilor, recurge deliberat la plural spre a evoca melancolia fashionable a tinerilor dandy; alteori, aflându-se într-o dispoziţie propice sarcasmului, vorbeşte despre mulţimea de dandy, despre acei dandy frivoli, masă nediferenţiată, uşor de recunoscut la Roma, Londra sau Paris. Baudelaire se referă la o castă sau o elită ce îşi propune să lupte împotriva trivialităţii; nu atât denumirea, variabilă în funcţie de epocă - "raffinés, beaux, incroyables, dandys, lions" - contează, cât ideea comună de a instaura o aristocraţie a spiritului într-o lume supusă, iremediabil, uniformizării. Şi pentru Balzac, eroii dandy se constituie într-o amabilă corporaţie, privită cu admiraţie sau cu ironie de prozatorul realist, pe care dandysmul îl preocupă constant.Byron aminteşte dinastia dandy, iar Carlyle satirizează secta filfizonilor.In sfârşit, R.Kempf, analist contemporan, îşi intitulează eseul "Dandies. Baudelaire& Cie", vorbind despre "o companie pe care fiecare o formează şi o dispersează în stilul său, un colaj de atitudini şi poziţii".

La polul opus se situează viziunea asupra tipului- dandy ca unicat, excepţie menită să genereze dorinţa de imitaţie- argument al apropierii constante de snobism. În acest sens pledează argumentaţia lui Barbey d'Aurevilly, pentru care Brummell este singurul exponent notabil al categoriei, alte personalităţi- lordul Byron sau contele d'Orsay - ilustrând-o numai în momente privilegiate. Tot sub semnul unicităţii este plasat dandy-ul şi în abordările relativ recente - "Masculin singulier", amplul eseu realizat de Madeleine Delbourg-Delphis, în cuprinsul căruia este surprinsă, totuşi, evoluţia acestei familii spirituale , ca succesiune a unor "generaţii de excepţie" sau "Petit dictionnaire du Dandy", aparţinând lui Giuseppe Scaraffia. Şi în "Istoria vieţii private", în cadrul căreia i se dedică un capitol, dandy-ul se numără printre "marginali şi solitari", caracterizându-se prin capacitatea de "a-şi proteja individualitatea în spatele unei măşti". Alături de estet şi flâneur, el reprezintă, de asemenea, o ipostază a "Omului romantic" (titlul lucrării coordonate de François Furet), distingându-se prin încercarea permanentă de" a identifica personalitatea cu fiinţa mascată", numitorul comun al celor două abordări fiind prezentarea dandy-ului ca actor şi a existenţei sale ca spectacol.

Se poate accepta, aşadar, o imagine a dandysmului ca însumare de unicităţi, situate sub influenţe culturale şi mentale diferite, demonstrând o interesantă unitate în diversitate.

Atât percepţia profană, cât şi aceea avizată, consideră dandysmul un fenomen social, mai exact reperabil doar în relaţie cu un mediu uman reflectorizant. Afirmat în atmosfera elitei londoneze şi preluat creator în viaţa elegantă a Parisului, spiritul- dandy impune, mai întâi la nivelul vizibil, prin semne inconfundabile: eleganţă, distincţie, rafinament, apoi şi în plan psihologic, prin stăpânire de sine, imunitate afectivă, ironie şi impasibilitate, acea "dictatură îndrăzneaţă " care îl cucereşte pe Baudelaire.

Camus consideră că existenţa publicului este indispensabilă evoluţiei dandy-ului - actor genial, dar şi absurd, care" îşi joacă viaţa, neputându-şi-o trăi". Alţi comentatori atrag atenţia asupra calităţii acestui public, în fapt fiind vorba despre înalta societate a epocii.

Dominanta estetică, în fapt consubstanţială , precum şi posibila revenire într-o istorie a moravurilor, extind aria temporală a dandysmului, de la o protoistorie - epoca lui Alcibiade sau a lui Petronius, cunoscut ca arbiter elegantiae - la o posteritate a nonconformismului, în teritoriul avangardei artistice a secolului XX - prin Salvador Dali, Tristan Tzara, Maiakovski - şi dincolo de limitele acesteia.

Încercările de a stabili geneza fenomenului surprind, inevitabil, două surse majore, aflate într-un permanent dialog. În spaţiul francez, seria eleganţilor dovedeşte o remarcabilă continuitate, aşa cum observă E. Carassus. Începând cu les mignons din vremea lui Henric al III-lea, urmaţi de preţioşii pe care îi ridiculizează Molière, apoi, tot în secolul XVII, de les plumets - şi, adaugă Barbey, de un dandy avant la lettre, în persoana mareşalului-duce de Lauzun - seria continuă, în epoca Regenţei, prin roués şi libertins, iar în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, prin muscadins, merveilleux, incroyables. Prin impertinenţă, aroganţă calculată, ca şi prin inventarea unui jargon menit să-i distingă de restul societăţii, aceştia din urmă pregătesc terenul pentru asimilarea tipului-dandy. Imperiul şi Restauraţia înregistrează, mai întâi, prezenţa genurilor beau şi fashionable pentru ca, în jurul anului 1830 , să încetăţenească termenul dandy, repede concurat de acela de lion, cu care se identifică, în numeroase ipostaze livreşti. Se cuvine observat că majoritatea denumirilor reflectă o atitudine ironică, depreciativă la adresa personajelor care tind să se organizeze într-o elită pe baza unor însuşiri considerate minore din perspectiva prejudecăţii publice.

În Anglia, patria dandysmului, seria eleganţilor debutează la 1770, prin macaronis - creatorii unui club cu acelaşi nume; aceştia sunt urmaţi de corintieni, asemănători în privinţa limbajului şi a conduitei cu les incroyables; spre sfârşitul secolului XVIII, creşterea cailor de rasă devine o preocupare demnă de reprezentanţii celei mai alese nobilimi, care fondează The Four in hand club; tradiţia e preluată de ruffians, care îşi fac din grosolănia voită şi dispreţul faţă de femei un ţel aparte, în paralel cu ei evoluând the exquisite, preţioşi, interesaţi de accesorii - cravate, mănuşi - pe care le sacralizează. În fine, anticiparea dandy-ului se realizează prin tipurile fashionable sau beau - de fapt, însuşi Brummell e numit de contemporanii şi chiar de biografii săi beau sau buck, ceea ce dovedeşte că termenul dandy nu este acceptat, în perioada în care favoritul prinţului de Wales îşi exercită dominaţia asupra vieţii mondene londoneze. Începând cu anul 1813, denumirea se generalizează, una din primele atestări favorizând-o poemul byronian "Beppo".

E demn de remarcat că toate direcţiile care îl precedă se vor topi în creuzetul dandysmului, cu nuanţări importante, cu variaţii determinate în special de specificul tendinţelor culturale şi mentale cu care acesta se va afla în contact.

În favoarea unui dandysm anistoric pledează, cum am mai precizat, caracterul predominant estetic, tendinţa transformării existenţei în operă de artă- idee accentuată de adepţii decadentismului - şi, în egală măsură, spiritul de frondă, care îl face compatibil cu avangarda şi, în prelungirea acesteia, cu toate mişcările artistice non-conformiste. Bazându-se pe astfel de argumente, Emilien Carassus e îndreptăţit să afirme că există "un dandysm istoric şi unul ideal", imposibil de separat, sursă de comentarii, analize sau dezvoltări beletristice, estetice, psihologice.

Viziunea critică asupra dandysmului o demonstrează chiar definiţiile de dicţionar. Astfel, "Littré" prezintă dandy-ul ca pe un" bărbat pedant în privinţa toaletei, exagerând moda până la ridicol", iar " Le Robert", ca "bărbat care se laudă cu suprema eleganţă în ţinută şi maniere".

În acelaşi sens pot fi interpretate posibilele etimologii citate de E. Carassus: dandin - termen transformat de către Molière într-un simbol al soţului ridiculizat - al cărui sens e vădit depreciativ: "ins neghiob care se leagănă de pe un picior pe altul, asemeni limbii unui clopot", formarea cuvântului explicându-se prin simbolismul fonetic.O altă sursă pare a fi termenul englez dandiprat, denumind o monedă de valoare derizorie din vremea lui Henric VII, ceea ce induce ideea insignifianţei.

O abordare satirică de amploare se conturează în eseul lui Thomas Carlyle "Filosofia vestimentaţiei", în capitolul intitulat sugestiv "Secta filfizonilor". În schimb, Barbey d'Aurevilly şi Baudelaire conferă dandysmului aura mitică pe care o vom descoperi şi în textele literare studiate. Refuz orgolios al înregimentării în slujba valorilor fetiş ale epocii- familia, progresul, banul- formă originală de protest împotriva conformismului burghez, "ultimă explozie de eroism înăuntrul epocilor de decadenţă, " cult al frumosului, toate aceste conotaţii permit o evaluare a fenomenului ca sursă a unei mitologii inepuizabile, mereu actuale.

Doctrină exclusiv masculină, ai cărei adepţi îşi fac adeseori un blazon din misoginismul trucat sau natural, dandysmul se asociază rareori cu donjuanismul- cum este totuşi cazul lui Byron şi al eroilor săi sau al ariviştilor balzacieni, chiar supranumele Buck, deţinut de Brummell, indicând o certă forţă de seducţie - în schimb, este frecvent compatibil cu homosexualitatea. Explicaţiile comentatorilor sunt în măsură să releve complexitatea şi contradicţiile raporturilor masculin-feminin. Pentru Barbey, personalitatea lui Brummell fascinează şi intrigă pe reprezentanţii ambelor sexe prin graţie- însuşire invidiată deopotrivă de bărbaţi, cărora le lipseşte, şi de femei, care o consideră un privilegiu specific. Si Baudelaire crede că insul-dandy găseşte în "cultul de sine însuşi" delicii superioare "fericirii ce-o poţi afla în altul, chiar în femeie". Mai mult chiar, el consideră femeia opusul dandy-ului, vulgară, naturală - în spiritul esteticii sale, abominabilă. Mărturisind, în jurnalul intim, un "gust timpuriu pentru femei", poetul nu uită să precizeze: "confundam mirosul blănurilor cu cel al femeii", spre a concluziona:"eram, deci, un dandy precoce". Lordul Henry Wotton, eroul lui Oscar Wilde, consideră femeile "o tagmă pur decorativă, " iar replicile acestora, lipsite de orice substanţă, gratuite:"niciodată n-au nimic de spus, dar o spun într-un mod încântător". Frumuseţea delicată, uşor efeminată a lui De Marsay permite travestiul - în aventura relatată de Balzac în "Fata cu ochii de aur" - iar Lucien de Rubempré îl fascinează pe demonicul Vautrin graţie aceluiaşi farmec ambiguu, amestec de feminin şi viril.Tot despre ambiguitate, conştient întreţinută, este vorba şi în deghizamentele adoptate de Baudelaire- părul vopsit, fardurile, mănuşile roz- sau în apariţia lui Aubrey de Vere din nuvela lui Mateiu Caragiale, "Remember". De altfel, şi Barbey d'Aurevilly situează dandysmul sub semnul "unui sex intelectual indecis".

Roger Kempf apreciază că dandy-ul nu este obligatoriu misogin, ci, cu un termen a cărui creaţie îi aparţine, "spernogin (din latinul spernere, însemnând a dispreţui)." De fapt, consideră analistul, a cărui interpretare este preluată şi în "Istoria vieţii private", principalele obiecte ale dispreţului sunt căsătoria, familia ca instituţie idolatrizată de burghezie şi, nu în ultimul rând, procreaţia. Obsesia unicităţii şi opoziţia la adresa oricărei forme de reproducere ar explica, în mare măsură, celibatul- aproape o constantă a existenţei - dandy - sau, când împrejurările impun o căsătorie, posibilitatea de a "decreta stingerea stirpei", cum va spune M. Caragiale.

În privinţa relaţiei dintre artă şi dandysm, B.d'Aurevilly este categoric în susţinerea incompatibilităţii, argumentând, nu prin absenţa facultăţilor creatoare, ci prin orientarea lor într-un scop diferit: edificarea propriei personalităţi şi a existenţei ca artefact. Transformarea vieţii în operă de artă constituie una dintre ideile fundamentale din romanul "Portretul lui Dorian Gray". Alteori, deficitul de originalitate, corelat cu fascinaţia lecturii conduce spre construirea unei false imagini despre sine, modelate în acord cu influenţele livreşti. Chateaubriand deplânge imitarea pe scară largă a modei pe care el însuşi o lansase, prin René, în vreme ce Byron - la rândul său copiat, ca personalitate empirică şi ca personaj, de mai multe generaţii- regretă decăderea treptată a dinastiei dandy, compromisă prin epigonism. Dacă Dorian Gray recunoaşte în povestea lui Des Esseintes propria aventură ontologică, fără a se supune integral modelului literar, în schimb Evgheni Oneghin , Peciorin sau Stavroghin eşuează lamentabil în încercarea de a se conforma tiparelor byroniene.

Baudelaire stabileşte o perfectă sinonimie între artist şi dandy, argumentând-o prin portretele unor contemporani - Delacroix, E.A.Poe - şi prin propria evoluţie;autori la modă, ca E.Sue, Disraeli, Bulwer Lytton sau Th.Lister se numără printre vedetele dandysmului din prima jumătate a secolului XIX, aşa cum Oscar Wilde realizează o simbioză cu estetismul decadent, în ultimele decenii ale aceluiaşi veac. Deşi aspectul fizic nu le îngăduie să se menţină prea multă vreme sub zodia dandy, Stendhal şi Balzac îşi însuşesc, de timpuriu, principiile doctrinei şi, în ciuda eşecului conştientizat din planul propriei existenţe, îşi sublimează experienţa în creaţia de tipuri viabile, a căror consistenţă compensează neîmplinirile propriului destin. De fapt, cum observă E.Carassus, în relaţia dintre literatură şi dandysm se remarcă trei direcţii majore: a scriitorilor-dandy, a personajelor create şi a stilului.

Este evident că la aceste referiri, perfect motivate, se adaugă numeroase alte raportări, exterioare domeniului literar-artistic, prin care se perpetuează, în zilele noastre, fie tendinţa de a minimaliza dandysmul, printr-o utilizare strict depreciativă, ca simbol al excesului, eleganţei căutate, ridicole, teribiliste, fie, din păcate cu acelaşi efect, printr-o folosire abuzivă, în cele mai variate şi inadecvate contexte. Aşa cum observa E. Carassus, "aceşti dandy celebri, recunoscuţi, elogiaţi sau denigraţi de contemporanii lor, sunt reduşi în zilele noastre la rolul de firmă sau marcă"- ironie a destinului, adaugă eseistul, multe dintre produsele împodobite cu sigla dandy constituind, de fapt, obiecte de oroare şi dispreţ pentru adepţii fenomenului. Nuanţând, Henriette Levillain recunoaşte unor mari creatori de modă masculină dreptul la descendenţa din Brummell, pe criteriul unui neoclasicism exprimat de linii, forme şi culori: "Dacă Brummell ar mai fi printre noi, el s-ar numi Yves Saint-Laurent, Ungaro sau Angelo Tarlazzi."

Teritoriu al interferenţei dintre artă şi societate, dintre natural şi artificial, rigoare şi spontaneitate, realitate şi ficţiune, dandysmul poate ilustra aforismul lui Paul Morand, scriitor apreciat ca membru al acestei mari familii spirituale, aforism pe care l-am considerat potrivit ca încheiere a unui demers neconvenţional, fără pretenţia totalităţii, însă cu întemeierea- sper, convingătoare- a interesului intelectual şi afectiv: "frumosul este adevărul bine îmbrăcat".

(Mihaela Gheorghe)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe când ele plângeau (III), Vlad Bălan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Fraţii din cais, Ana-Maria Androne-Bouman (4.2/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Dinu, Mihai Ivaşcu (4.7/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Hey, Ron! (poveste la Poveste pentru Maria), Marius Constantinescu, pe marginea lansării unei cărţi de Ioana Bâldea Constantinescu (4.8/5 - 9 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer