Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Reacţii în lanţ


Marie-Louise Semen

22.09.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Treaba regizorului este să facă film, iar a producătorului să-l producă, să-l promoveze şi să încerce să obţină bani din exploatarea lui. După ce intră în cinematografe. Într-un sistem şi un context normal, aceste propoziţii nu mai trebuie enunţate. Aici şi acum ele trebuie rostite mai des, reamintite de fiecare dată când lucrurile se întâmplă anapoda. Adică mai mereu.

Pe de altă parte, ca regizorul să n-aibă altceva de făcut decât film iar producătorul să i-l producă, promoveze şi să obţină bani din exploatarea lui (după ce intră în cinematografe) pare o utopie în ambiguitatea pîcloasă care îneacă şi sistemul de evaluare al proiectelor depuse spre finanţare, şi sistemul de finanţare, şi sistemul de producţie, şi cel de exploatare.

Desigur, reflecţiile de mai sus, cu aer de abstracţiuni, au fost provocate de recentele întâmplări (nu ştiu dacă sunt evenimente, fiindcă ele n-au produs, aşa cum ar fi fost, poate, normal, nici o modificare esenţială în sistemele despre care vorbeam) care au făcut câteva valuri în presa cotidiană şi în cea culturală: protestul Asociaţiei Cineaştilor faţă de rezultatele concursului CNC, acordarea, în urma acestuia, unei finanţări "în regim de urgenţă" lui Cristi Puiu, catalogarea acestuia din urmă ca "obedient", fiindcă a acceptat această finanţare, apoi, scrisoarea deschisă publicată de Gheorghe Preda în Observator Cultural şi răspunsul lui Alex Leo Şerban tipărit de aceeşi publicaţie.

Departe de intenţia mea încercarea unei explicaţie simple, comune, de genul "sistemul e de vină" şi care, în afară de faptul că este la îndemână, mai are şi avantajul că disculpă pe toată lumea, aruncînd pisica în curtea cuiva neştiut şi eteric. În primul rând pentru că acest sistem nu există. Cel puţin nu într-o formă coerentă, care să rezulte dintr-o gândire politică şi apoi dintr-o strategie clară care să constate golurile, să definească nevoile, să afirme priorităţile şi să-şi propună nişte acţiuni capabile să acopere respectivele nevoi în ordinea stabilită a priorităţilor. În al doilea rând, pentru că nu cred într-un vinovat unic.

Pe de altă parte, faptul că acest sistem nu există şi că lipsa lui e perpetuată, cu bună ştiinţă, din neglijenţă, lene sau nepricepere, are ca rezultat o serie de anomalii dureroase. Felul în care se comportă actorii din "piaţa" filmului românesc este anormal, nesănătos şi pentru cei care îl fac, şi pentru cei cărora le este destinat.

În loc să fie preocupaţi de coerenţa proiectelor lor, de o poveste inteligentă şi percutantă, de o viziune originală şi curajoasă, care să stea în picioare, adesea creatorii sunt tentaţi să-şi adapteze opera astfel încât ea să fie ba pe gustul juriilor de festivaluri, ba pe gustul (adesea îndoielnic şi prăfuit) al juriilor CNC; din acest motiv se pierde legătura cu publicurile la care ajung, în cele din urmă, nu de alta, dar la ele trebuie să ajungă; publicul nu are cum să ignore că nu el e destinatarul principal şi, după mai multe experienţe, pe care cineva le numea, pe drept cuvânt, traumatizante, îşi pierde, cu excepţia unor încăpăţânaţi, încrederea în produsul cinematografic românesc pe care începe să-l trateze nediscriminatoriu - în sensul rău şi periculos al cuvântului.

În loc să fie preocupaţi să facă lobby pentru propriile proiecte, pe lîngă producători, creatorii (mă refer aici la mai tineri, fiindcă ceilalţi posedă deja din instinct, din experienţă, o ştiinţă a presiunii mai mult sau mai puţin discutabilă din punctul de vedere al instrumentelor şi al pârghiilor pe care le antrenează) se autoresponsabilizează şi devin promotori de reforme, ceea ce le consumă energie şi timp. Şi - scuzaţi referinţa psihiatrică -, pătrunşi de legitimitatea misiunii lor sfinte, ajung la concluzii paranoice standard: cine nu e cu noi e împotriva noastră / dacă nu primim finanţare e pentru că ne-am revoltat / suntem nedreptăţiţi pentru că există o conspiraţie a mai bătrânilor, există o reţea mafiotă ale cărei interese presupun reducerea noastră la tăcere. Misiunea e, într-adevăr, importantă, dar la fel de important e ca, urmând-o, să se păstreze o anumită tenacitate, o anumită măsură şi o anumită politeţe cavalerească, eleganţă, dacă vreţi, vizavi de breaslă - rufele spălate în public, atacurile şi criticile, justificate sau nu, faţă de competenţele altor regizori nu fac decât să aducă deservicii însuşi scopului propus. Spectatorul simplu ajunge să înţeleagă din asta că regizorii români sunt un grup sfîşiat de orgolii şi interese personale şi că fiecare aleargă după nişte bani ca să facă nişte filme la care el nici măcar nu se duce pentru că destul de rar cineva îi spune coerent şi inteligibil de ce trebuie să se ducă la cutare film românesc, nu şi la celălalt şi destul de rar înţelege el că filmele româneşti nu sînt chiar toate o apă şi-un pămînt...

Cred, ca şi Asociaţia Cineaştilor, care propunea anul trecut nişte amendamente procedurilor prin care se finanţează filmele, că sistemul trebuie modificat din rădăcini. Faptul că CNC a trecut din nou în subordinea Ministerului Culturii, devenind astfel ordonator terţiar de credite, după ce, cu o legislatură în urmă, Ion Caramitru îşi dăduse silinţa să-l facă organism independent, în ideea că astfel îl forţează cumva să se descurce pe propriile picioare şi să mobilizeze resurse mult mai eficient, a constituit un regres evident. Şi dacă tot vorbim de legislatura anterioară, daţi-mi voie să-mi pun cu voce tare o întrebare pe care mi-o pun, nedumerită, în gînd, de patru ani încoace: ce s-a ales de două documente foarte importante publicate ca urmare a unor programe PHARE, şi anume Politica culturală în România. Raport al unor experţi europeni (octombrie 1999) şi Strategia culturală (februarie 2000). Primul conţinea o evaluare a politicilor culturale din România, al doilea nişte recomandări valoroase legate de strategiile culturale care ar trebui aplicate dacă vrem să ieşim din diferitele impasuri care împiedică dezvoltarea şi funcţionarea sectoarelor culturale de la noi. Câteva dintre pasaje se refereau exact la cinematografie şi la criza pe care o traversa la vremea respectivă (dacă n-o mai traversează şi astăzi), iar altele ar fi fost foarte folositor să fie luate în seamă exact în direcţiile care îi preocupă şi pe semnatarii protestului de anul trecut.

Dar să revenim. Cred, ca şi Gheorghe Preda, că e un pic cam aiurea ca "isteria să anuleze legea". Şi că e într-adevăr tragi-comic ca, după ce Cristi Puiu solicită nişte bani şi îi şi primeşte, mai face o conferinţă de presă în care înjură din nou organismele care, iată, tocmai l-au finanţat. Trebuie să recunosc că principiul "şi futut, şi cu banii luaţi" e întrucîtva fermecător şi că pragmatismul invocat de cîţiva dintre "apărătorii" gestului amintit e un punct de vedere nu lipsit de justeţe, numai că, iată, a produs confuzie şi a clătinat destul de tare credibilitatea şi legitimitatea demersurilor reformatoare ale grupului. Poate că cea mai cinstită abordare ar fi fost aceea de a contesta întreg concursul, pînă la capăt, fiindcă înţeleg că au mai fost şi alţii nedreptăţiţi şi nu văd de ce totul s-a liniştit o dată cu aprobarea acestei anume finanţări. În altă ordine de idei, Mediafaxul l-a citat pe Ministrul Culturii spunînd că "În cazul în care un alt cineast român care nu a fost acceptat de comisie are acelaşi palmares cu Cristi Puiu (adică premii la concursuri ce pe plan internaţional sînt socotite festivaluri de categoria A), îl informez că este aşteptat la minister şi că va avea acelaşi regim". Un fel de "veniţi la mine, că vă rezolv eu pe toţi". Lăsînd la o parte că e foarte greu de imaginat că Ministrul nu ştia cîţi alţii mai sînt în situaţia pe care se oferă să o repare (adică nici unul, căci Cătălin Mitulescu, premiat la festivalul de categoria A de la Cannes, se află deja printre cîştigătorii unei finanţări de la CNC), ce fel de sens are acest procedeu pe termen lung? Reacţia civilizată minimă ar fi fost să înceapă demersurile pentru modificarea regulamentului de concurs.

Mai cred, tot ca Gheorghe Preda, că o soluţie care te ţine vertical în faţa unui sistem găunos este asumarea limitelor şi perseverenţa de a lupta împotriva lui după regulile sale.

Cred, ca Alex Leo Şerban, că nu există generaţii biologice şi că atunci cînd vine vorba de solidaritate, mediocritatea reuşeşte să se coaguleze năucitor de eficient şi fără să lase vreo fisură în zidul cu care îşi asigură autoapărarea.

Şi mai cred în abordarea lui Nae Caranfil, care e o altă soluţie funcţională de a rămâne vertical în faţa unui sistem găunos: îl combaţi, astfel încît să încerci să îi imprimi regulile oneste pe care le pretinzi, şi, cîtă vreme eşti suspicios şi îl dispreţuieşti, nu apelezi la el.


(Articol preluat din Man.In.Fest)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer