Două articole pe marginea actualităţii

Articolele care urmează sunt desprinse dintr-o suită publicistică de mare forţă desfăşurată de Ion D. Sîrbu, între 17 februarie şi 21 aprilie 1946, în paginile ziarului “Patria” (organ al Partidului Naţional Ţărănesc, Cluj). Seria se deschide cu Dreptul la critică şi numără (până la finalul abrupt, datorat suspendării ziarului) texte în care talentul gazetăresc, patosul ideilor şi curajul susţinerii propriilor convingeri se observă de îndată. La douăzeci şi şase de ani, Ion D. Sîrbu are deja în urmă experienţa de ilegalist (a intrat în Partidul Comunist în 1941, revoltat de înverzirea legionară a multor studenţi), experienţa de combatant pe frontul de Est (deşi era scutit, student fiind, a fost trimis să lupte în linia I ca pedeapsă pentru “bolşevismul” său), plus experienţele pur intelectuale parcurse de fiul unui miner sindicalist din Petrila alături de bine educaţii şi esteţii colegi de Universitate şi Cerc Literar sibian.

Alături de celelalte articole, “Reacţionarii” (semnat Stentor) şi Sabotarea inteligenţei (cu pseudonimul N. Paloş) probează edificarea lui Sîrbu în legătură cu natura totalitară a regimului comunist, în curs de instalare în România. Cu o durere interioară pe care o putem resimţi, el face disjuncţia între Ideea comunistă, utopia egalitară, visul unei solidarităţi depline a oamenilor, pe deasupra graniţelor naţionale - şi socialismul real, care îşi descoperă încă de pe acum obrazul respingător. Deloc dispus să adopte mentalitatea tranzacţională a multor convinşi de ultimă oră, fostul ilegalist publică asemenea texte incendiare tocmai într-un ziar al P.N.Ţ., partid ai cărui fruntaşi şi membri vor umple în curând închisorile. Între 1957 şi 1963, Ion D. Sîrbu însuşi va trece prin infernul detenţiei politice, din care va ieşi însă cu aceeaşi coloană vertebrală neîndoită.

La cincisprezece ani de la moartea scriitorului (17 septembrie 1989, cu trei luni înainte de izbucnirea Revoluţiei la Timişoara), aceste articole de tinereţe ni-l restituie întreg - şi în profunzime.

Daniel Cristea-Enache

Pe la noi bântuie termenul de “reacţionar” cum bântuie la Viena şi Praga ciuma teutonică. În fond ambele sunt specifice consecinţe ale mizeriei postbelice. Ciuma e rezultatul lipsurilor fizice: a foametei, a bombardamentului, a frigului. Termenul de “reacţionar”, aplicat nelalocul lui, în schimb, este simbolul cel mai alarmant al gradului la care a putut ajunge paupertatea etică a anumitor spirite. Şi unul şi altul, pentru un ochi atent şi pentru o inimă încă plină de o oarecare umanitate, nu pot decât să reveleze apocaliptica situaţie a bietei noastre Europe.

“Reacţionar”, aşa cum circulă în terminologia politică a unor proaspeţi democraţi, înseamnă pur şi simplu orice om care gândeşte altfel decât acela care, de la înălţimea pumnului ridicat sau de pe amvonul unei improvizate jurisprudenţe, împarte lumea în două categorii: noi, puterea, adevărul, salvarea, pe de o parte şi... “reacţiunea”, pe de altă parte. Asta nu e însă totul. Pentru unele configuraţii celebre (creierul mic prea mare şi creierul mare prea mic, de ex.) obişnuite numai cu pilule de ideologie monocromată şi general-valabilă - noţiunea de reacţionar înseamnă în primul rând un imperativ materialist economic. De ce să-ţi oboseşti energia, atât de preţioasă pentru regizarea sonorelor manifestaţii de radio, cu dificila combatere a unor indivizi ce nu au altă treabă decât să gândească? Nu s-a spus doar de atâtea ori că suprema virtute a oricărei minorităţi active, ahtiată după aşa-zisele idealuri mari, constă în faptul că toţi membrii ei “nu gândesc” la fel?

Dar nu numai principiul maximului de randament politic prin minimul de efort spiritual stă la originea noţiunii de care ne ocupăm. Intervine şi o mică şi nevinovată confuzie. Ceea ce se crede că ar fi saboteurii în complexul economic al societăţii, se pare a fi “reacţionarii” în lumea ideilor politice.

Premiză absolut falsă. În lumea ideilor (din fericire) nu există sabotaj. Ideile se ciocnesc în virtutea forţei lor intrinseci: contradicţia, opoziţia, reacţiunea constituie însăşi viaţa lor. Or, a condamna anumite idei, numai pentru că nu concordă ortodox cu “marea idee”, înseamnă a condamna acea mare idee să moară de singurătate şi urât, înseamnă a declara pe unii oameni mai aproape de adevăr decât pe alţii (deci inegali în drepturile lor), înseamnă a duce o luptă teoretică de principii prin metode fizice, prin confruntarea discuţiei cu bătaia.

Avem o singură mângâiere. Ne-o serveşte aceeaşi biată istorie. Ideile mari au început întotdeauna prin a fi reacţionare. Socialismul, comunismul nu au fost oare odată termeni care desemnau în ochii celor puternici de atunci o boală ruşinoasă? Şi totuşi, “sans culotte”-ismul nu a întârziat a deveni un titlu de nobleţe. Cine va putea opri ca “reacţionarul” de azi să nu fie, în felul său, un erou al societăţii de mâine?

Nu ne descurajează existenţa acestui termen chiar dacă miroase a poliţie şi inspiră măsele zdrobite. Ştim că simpla sa prezenţă în vocabularul luptelor noastre interne e ruşinoasă degradare intelectuală şi un făţiş afront adus iubirii aproapelui. Suntem contrariaţi de un fapt mult mai grav! Toate loviturile, abuzurile, victimele ce se nasc din lupta fără scrupule dusă împotriva “reacţionarilor”, toată aparatura de forţă ce lucrează pentru a răpi unei categorii de oameni dreptul de a avea o părere - toate acestea se fac în numele preasfintei libertăţi, preafrumoasei egalităţi şi a acelei atât de mult dorite păci între popoare!

Să fim serioşi, Domnilor!

(“Patria”, nr. 10, 1 martie 1946)

Mi-a căzut în mână noul manual de sociologie întocmit de o comisie de “specialişti”, în conformitate cu actuala programă analitică. Nu pot să exprim senzaţia de neputincioasă deznădejde şi de amară tristeţe pe care am avut-o răsfoind conţinutul acestei progresiste maculaturi destinată să dea tânărului ieşit din liceu ultimele retuşuri de teoretică cultură generală.

În mic, cele câteva capitole care rezumă toate cunoştinţele de filosofie ce se pretind unui intelectual în viitoarea ordine socială (pentru că sunt rari aceia care mai răsfoiesc după bacalaureat o carte de filosofie) - reprezintă imaginea fidelă a mentalităţii care se pretinde că aduce un spor în ridicarea condiţiei umane şi în răspândirea culturii. Cei care au cât de infimă experienţă didactică îşi pot foarte uşor imagina cât de penibilă şi de alarmantă este simplificarea spirituală la care este supus un elev de liceu intrat în programele acestei noi programe. Îndopat cu formule tehnice, cu cunoştinţele pe care nu le poate asimila, cu ştiinţe aride de orice conţinut spiritual - nuditatea şi plasticitatea naivă a sufletului său (chinuit de atâtea întrebări de altfel), nu are nici cea mai infimă şansă de a putea găsi un răspuns clasic, cinstit, veşnic, la frământările care îi consumă tinereţea. Stă nelămurit în faţa problemelor vieţii sale proprii, în faţa societăţii, în faţa lui Dumnezeu: aşteaptă, imploră, întreabă. La toată această dramatică nelămurire nu primeşte altă hrană decât lozincile ce i se strigă în ureche, la plictisitoarele procesiuni politice la care, încă crud, e târât fără asentimentul său. În loc de o oră de psihologie în care să i se explice care e diferenţa între o conştiinţă individuală şi una colectivă - e vârât în rând şi plimbat pe străzi, sub megafoane, oratori grozăviţi şi muzici militare. La şcoală, un caraghios adaptat şi timorat, în ora de filosofie, îi rezumă în Marx şi Engels, în capitalism şi proletariat, toate problemele umanităţii gânditoare. Setea lui bolnavă pentru cultură, pentru lămuriri, pentru orizonturi - sete pe care cei care au avut ocazia să stea cinstit la o catedră o cunosc - e nevoită să se mulţumească numai şi numai cu felul acru şi senin al materialismului şi cu rigorismul sterp şi monoton al sociologiei şi aceasta, ortodox marxiste.

Nu se învaţă psihologie (ce nevoie are un tânăr să se cunoască, să împartă lumea în proşti şi deştepţi, să-şi dea seama că el e persoană, un individ liber), nu se face logică (de ce să judece oamenii, de ce să poată deosebi falsul de adevăr) şi ce e şi mai semnificativ, nu se mai face nici etică (de ce să-l faci pe elev să creadă în imperative morale, în conştiinţă, în datorie, când poţi foarte uşor să-l faci unealta unor altfel de imperative, mai puţin morale, dar nu mai puţin categorice); se învaţă în schimb de la început sociologie (cea mai puţin spiritualistă şi liberală dintre toate ramurile filosofiei) şi încă o sociologie trunchiată de orice perspectivă istorică şi comparativă. Elevul află astfel că antichitatea este sinonimă cu sclavia, că omul este rezultatul mediului, că, în fine, soluţia ultimă a acestei societăţi şi a acestei lumi a fost găsită abia de Marx după ce Platon, Budha, Isus Hristos şi alţii au dat greş.

Astfel echipat tânărul păşeşte în viaţă. Castrat de orice raţionalitate, cu un creier de burete avid după orice formulă care zboară, cu un suflet încazarmat în dogme şi încălţat în cizme de fanatism, dar mai ales cu o inteligenţă lipsită de orice elasticitate critică, el este pus în faţa marilor probleme postbelice. I se cere să le judece, să le stăpânească, să fie conştient de misiunea grea care îi apasă pe umeri. El e cetăţeanul intelectual, de la care muncitorii şi ţăranii aşteaptă explicaţia a ce este acel materialism dialectic. Ei sunt viitorii miniştri, viitorii oratori, viitorii preşedinţi de tribunale. Tragică perspectivă!

Vom avea, nu peste mult, o generaţie de intelectuali cu mentalitate de plutonieri majori şi cu rafinament de frizeri.

Mă cutremur. Suntem deja într-o stare de crasă incultură şi într-o deplorabilă strâmtire de orizont. În loc să ne sforţăm ca să ne deschidem ochii, să cunoaştem, să citim, ne turnăm plumb peste gene. Nu mă gândesc la generaţiile trecute. Am în faţa mea miile de perechi de ochi care din toate băncile şcolilor acestei ţări aşteaptă lumina şi cărora li s-a închis, ex-cathedra, în mod cinic şi premeditat, drumul spre o mulţime de idei, spre o mulţime de cărţi, spre o mulţime de înălţimi. Pentru aceşti ochi, pentru crima oarbă care se comite prin furtul dreptului lor la lumină, de aici din praful neputinţei mele juvenile, îmi vine să strig: “ Nu vă lăsaţi, tineri, citiţi! Furaţi cărţile din biblioteci, toate cărţile fără excepţie, fugiţi în păduri, ascundeţi-vă şi citiţi. Nu credeţi în soluţii definitive; căutaţi-le voi. Sunteţi oameni, oameni liberi, independenţi, sunteţi trestii gânditoare, puteţi să găsiţi singuri drumul. Citiţi: aveţi dreptul la sufletul vostru, la mintea voastră, la adevărul vostru; nu sunteţi servitorii societăţii, ci luminătorii ei. Citiţi, deci! Dacă vă împiedică profesorul, dacă roşeşte sau bâlbâie când îi puneţi întrebări, dispreţuiţi-l! Căutaţi în altă parte; vă aşteaptă în biblioteci sufletul mare, complex şi bun al omenirii. Să nu uitaţi niciodată; orice idee, ca şi orice om, are dreptul la viaţă; cel care dispreţuieşte părerea altuia se dispreţuieşte pe sine!”

(“Patria”, nr. 52, 21 aprilie 1946)

(Materiale preluate din Adevărul literar şi artistic, nr. 734, 14 septembrie 2004.)