Sfârşitul Primului Război Mondial şi Conferinţa de Pace de la Paris

Primul Război Mondial a constituit cel mai terifiant măcel din câte cunoscuse umanitatea până la acea epocă. La capătul celor 52 de luni de război, exista un bilanţ zguduitor: peste nouă milioane de vieţi pierdute şi probabil acelaşi număr de oameni sufereau de o formă oarecare de invaliditate în urma luptelor.

Pierderile materiale au fost în valoare de aproape 400 miliarde de dolari: clădiri, fabrici, case, ferme, biserici, şi chiar şi sate şi oraşe întregi fuseseră complet distruse. Numai în Franţa, 750.000 de familii îşi pierduseră căminul din cauza războiului.

Economia europeană era la pământ. Multe naţiuni acumulaseră datorii de război enorme şi, după încheierea războiului, nu mai aveau posibilitatea de a le plăti. Această situaţie a avantajat economic SUA. Aceasta a devenit principalul creditor al lumii, şi şi-a consolidat poziţia de cea mai puternică economie a lumii.

Moartea şi distrugerile produse de război au lăsat o amprentă de durată asupra tuturor celor implicaţi. Omul crease arme cu o putere de distrugere atât de mare, încât supravieţuitorii războiului nu mai voiau să retrăiscă aşa ceva. Distrugerea şi haosul absolut al războiului i-au făcut pe mulţi să se îndoiască de tot ceea ce ştiuseră sau crezuseră altădată.

Unele dintre marile imperii multinaţionale dispar. Rusia ţaristă care, la un moment dat, stăpânea 200 de popoare şi naţionalităţi, dispare. Pierderile omeneşti împreună cu cele materiale, au făcut imposibilă supravieţuirea Imperiului Romanovilor. Prăbuşirea Rusiei ţariste a dus la apariţia primului stat comunist, în urma aşa-zisei "Revoluţii din Octombrie", care a fost în realitate o lovitură de stat bolşevică.

Alături de Rusia Sovietică, pe ruinele fostului imperiu ţarist, au apărut sau au fost reconstituite state independente, precum: Polonia, Lituania, Letonia, Estonia şi Finlanda.

Mândra Monarhie Bicefală, Austro-Ungaria, a fost cea dintâi dintre Marile Puteri care a pornit ostilităţile în Primul Război Mondial. Şi tot ea, ca o ironie a sorţii, avea să fie prima care a încercat să găsească o soluţie salvatoare pentru a ieşi onorabil din război, pentru a se salva de la o dispariţie iminentă.

Două cauze fundamentale au dus la dezintegrarea Dublei Monarhii: agravarea şi acutizarea problemelor interne, de natură etnică, determinate de lupta pentru autonomie şi independenţă a celor nouă popoare asuprite; acţiunile Marilor Puteri inamice, care au încurajat mişcările naţionale.

Presimţirea conducătorilor Imperiului Austro-Ungar că se ajunsese la o fază periculoasă, care punea în discuţie însăşi existenţa imperiului, s-a concretizat într-o propunere semnificativă de pace. Noul conducător al Imperiului, Carol I, îi luase locul lui Franz Joseph, între timp decedat. Acesta a emis un manifest prin care şi-a exprimat dorinţa de a face tot ce-i stătea în puteri pentru a opri ororile şi sacrificiile războiului.

Discursul rostit de preşedintele american Woodrow Wilson, în faţa Congresului SUA, a fost denumit "Cele 14 puncte". Acestea reprezentau o propunere de pace, validată de legislativul american şi adresată atât învingătorilor, cât şi învinşilor. "Cele 14 puncte" pot fi clasificate în funcţie de două criterii fundamentale. Primul criteriu era cel al obligativităţii, însemnând diplomaţia deschisă, liberul acces la mare, dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparţială a disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor ruseşti şi înfiinţarea Ligii Naţiunilor. Diplomaţia deschisă interzicea practica de până atunci a statelor, de a negocia şi încheia acorduri în secret. Evacuarea teritoriilor ruseşti a fost o cerinţă obligatorie, deoarece trupele germane ocupau o bună parte a Rusiei de Vest, adică zona Ucrainei de astăzi.

Celălalt criteriu conţinea saşe decizii: reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei, autonomia naţionalităţilor din Imperiul Austro-Ungar şi din cel Otoman, reajustarea frontierelor Italiei, evacuarea Balcanilor, internaţionalizarea Dardanelelor şi crearea unei Polonii independente cu ieşire la mare. Preşedintele american îşi exprima crezul "antiimperialist" şi chiar o anumită simpatie faţă de germani: "Nu suntem invidioşi pe măreţia germană, şi nu există nimic în acest plan să o pericliteze."

Conferinţa de pace de la Paris a fost cea mai reprezentativă întâlnire internaţională multilaterală, de până la această dată. Au participat delegaţi din peste treizeci de state. Promotorii Tratatului de la Versailles erau determinaţi să nu repete greşelile Congresului de la Viena. Preşedintele Wilson s-a dus la Paris ca să participe la Conferinţa de pace în calitate de şef al delegaţiei Statelor Unite. Premierul francez, Georges Clemenceau, reprezenta o naţiune decisă să-i pedepsească pe germani, care pierduseră razboiul. Primul ministru al Angliei, David Lloyd George, venise la Paris cu intenţii mai apropiate de cele ale lui Clemenceau decât de ale lui Wilson. Pe lângă cei trei, care vor stabili regulile jocului la Paris, s-a adăugat şi primul ministru al Italiei, Vittorio Orlando.

La Conferinţa de pace, Wilson şi-a dorit să fie un mediator pe o poziţie neutră între Marile Puteri europene, învinse şi învingătoare. În realitate, doar americanii au fost cei care au regretat încheierea războiului. O eventuală prelungire a confruntării ar fi accentuat dependenţa Aliaţilor europeni de S.U.A. O mare problemă a fost organizarea. Marile Puteri nu aveau o viziune comună asupra cărui tip de Europă doreau să construiască. În ciuda aparenţei compromisului la care s-a ajuns, situaţia se prezenta altfel. Nici Marea Britanie, nici Franţa, şi nici SUA, nu au abordat Conferinţa de pace cu un program detaliat. Între cele trei Mari Puteri, singurele care contau cu adevărat, nu exista un limbaj comun.

 

Mai multe detalii, într-o versiune bogat ilustrată, puteţi găsi aici: historylapse.org/sfarsitul-primului-razboi-mondial-si-conferinta-de-pace-de-la-paris.