Economie şi comerţ în Imperiul Bizantin

Prin natura aşezării ei geografice- la întretăierea drumurilor comerciale dinspre Europa spre Asia, drumuri dezvoltate de vechiul Imperiu Roman- capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, beneficia de o poziţie geografică ideală. Spre deosebire de Roma care era un punct major de desfacere şi doar atât, omonima ei de pe malurile Bosforului- Constantinopolul- îşi demonstra întreaga anvergură comercială în viaţa de zi cu zi a monarhiei bizantine.

Cercetarea istorică a ajuns la concluzia că Marele Oraş al creştinătăţii- capitala Imperiului Bizantin, Constantinopolul- a jucat un rol major în activitatea comercială a monarhiei, ceea ce a făcut din Imperiul Bizantin prin excelenţă un "jucător" comercial. Această anvergură economică a capitalei era dictată de însăşi localizarea acesteia, ceea ce îi conferea un avantaj major faţă de vechea Romă. "Chiar aşezarea geografică a Constantinopolului pare a-i da imperiului o vocaţie comercială: dominând reţeaua de drumuri pe care Roma a construit-o în Anatolia şi Balcani, aşezată pe malul strâmtorii Bosfor, capitala era un loc destinat, în mod firesc, convergenţelor. Spre deosebire de Constantinopol, Roma, situată la marginea Imperiului occidental, nu a fost niciodată decât o răscruce artificială pe care negustorii au neglijat-o de îndată ce oraşul nu a mai fost atât de activ".

Drumurile comerciale care plecau de la Constantinopol spre frontierele orientale ale monarhiei au dat naştere unor oraşe. Ele au fost dezvoltate în jurul unor depozite de marfă, hanuri sau oficii poştale. Nou-înfiinţatele oraşe au căpătat importanţă strategică pentru administraţia bizantină oferind acesteia facilitarea schimburilor comerciale cu statele vecine. Drumul care străbătea Anatolia a cunoscut pe traseul lui apariţia oraşelor: Niceea, Ancyra, Theodosiopolis, şi Melitene. Aceste aşezări urbane permiteau mărfurilor bizantine să ajungă în Iran, în Siria şi Egipt, via Antiohia şi Damasc. Un drum comercial important din Imperiul Bizantin era vechiul "drum imperial"- basilikos dromos- care pleca de la Constantinopol prin Adrianopol, apoi se îndrepta spre Belgrad- Singidunum în denumirea antică-, traversa Dunărea şi se îndrepta spre spaţiul Europei Centrale. Alături de "drumul imperial" traversa Peninsula Balcanică şi vechea via Egnatia al cărei traseu jalona Constantinopolul, Thesalonic, Ohrida şi Dyrrachion, cu direcţia Italia.

O rută comercială importantă bizantină care le dubla pe cele terestre era ruta maritimă care pleca din Constantinopol şi lega Europa de Asia prin strâmtoarea Bosfor. De asemenea, în strâmtoarea Dardanele se situa portul Kallipolis (Gallipoli) care oferea controlul asupra Mării Marmara. Ruta maritimă comercială cea mai importantă pentru Imperiul Bizantin a fost cea care conecta Marea Neagră de Marea Egee datorită rolului strategic extraordinar al capitalei imperiale. "Dar cel mai important era traseul care ducea din Marea Neagră spre Marea Egee, Constantinopolul fiind pe acest drum maritim o barieră naturală: punct nodal al vechiului itinerar care, în lungul coastei nordice a Anatoliei, se îndrepta spre Trapezunt, unde se revărsau mărfurile orientale din Armenia, Iran şi chiar China sau Chersonesul din Crimeea (de unde se putea ajunge în stepa Kubanului sau pe Volga dinspre vărsare), Bizanţul a deschis pentru întâia oară, începând cu secolul al IX-lea, drumul pe fluviul Nipru".

Una dintre cele mai importante rute comerciale- sau cel puţin una dintre cele mai cunoscute istoriografiei- a fost "drumul" numit "de la varegi la greci". Aşezarea pe Nipru a varegilor- neam scandinav originar din zona Suediei de astăzi- apoi a ruşilor, a dus la întemeierea Kievului şi a statului cunoscut în istorie drept Rusia Kieveană din secolul al IX-lea. Acest drum comercial parcurgea traseul de la Marea Baltică prin Europa spre Marea Neagră.
Faimosul drum comercial "de la varegi la greci" care lega Marea Baltică de Constantinopol i-a adus pe scandinavi şi pe ruşii kieveni în contact cu civilizaţia bizantină, începând cu secolul al IX-lea. Pe acest traseu a recepţionat capitala imperială cantităţi importante de grâne prin schimburile comerciale. "Tot pe această cale au ajuns în Bizanţ şi lemnul, blănurile şi mai ales sclavii pe care bulgarii de pe Volga, khazarii, pecenegii, varegii şi mongolii îi luau de la popoarele ce trăiau în stepe şi în păduri, învecinate cu ei sau care le datorau tribut. Bizanţul a calculat cu atenţie avantajele acestui drum comercial şi, câtă vreme a avut mijloacele necesare, nu l-a deschis altor negustori: însă, chiar dacă veneţienii şi-au recăpătat privilegiile, în anul 1126 şi au putut să străbată imperiul în lung şi în lat, ei au fost nevoiţi să înfrângă Constantinopolul, în anul 1204, pentru a avea acces la Marea Neagră, genovezii neizbutind să obţină cu adevărat acest lucru decât după 1261".

Controlul bizantin asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele- care dirija întregul comerţ dinspre Marea Neagră spre Marea Egee- s-a diminuat şi a dispărut complet în prima jumătate a secolului XIV. Episoade precum cel petrecut în timpul lui Mihail al VIII-lea Palaiologos când doi comercianţi italieni a căror marfă fără licenţă adusă din Crimeea la Smyrna a fost predată administraţiei bizantine, erau istorie. În lipsa unei flote reale Imperiul Bizantin predase controlul comercial maritim Republicilor Italiene.

Sursele de arhivă au demonstrat importanţa economică a rutelor comerciale bizantine. Dincolo de schimburile efective, taxele percepute pentru mărfurile tranzacţionate erau importante. Din acest motiv, pierderea controlului asupra strâmtorilor Bosfor şi Dardanele de către administraţia bizantină a fost un eşec major care a contribuit la ruinarea comercială a monarhiei. În secolul XIV, vama genoveză din Pera- cartier din faţa Constantinopolului- încasa taxe de 200.000 de nomismata în timp ce capitala obţinea venituri din taxe comerciale de doar 30.000 de nomismata.

Până la sfârşitul secolului al XI-lea Imperiul Bizantin a deţinut monopolul comerţului cu articole de lux, activitate care reprezenta "marele comerţ medieval" (Alain Ducellier). Acesta consta în aducerea- prin intermediul arabilor- de către comercianţii bizantini a pietrelor preţioase, mătăsurilor, mirodeniilor din India, China, Iran, Africa. Arabii au preluat rolul de intermediar în comerţul cu bizantinii, rol deţinut anterior de perşii sasanizi până în secolul al VII-lea. Drumul comercial de la frontiera orientală a monarhiei bizantine- din Siria- reprezenta punctul în care caravanele arabilor intrau în contact şi schimb comercial cu omologii bizantini, urmând traseul dinspre Alep- Siria- spre Cilicia sau dinspre Erzurum spre Trapezunt. Imperiul Bizantin era conştient de valoarea acestei rute pentru comerţul imperial şi era dispus să declanşeze campanii pentru protejarea acestuia, precum războiul declanşat în debutul domniei lui Nikpehoros al II-lea Phokas.

Până la sfârşitul secolului al XI-lea, Imperiul Bizantin a practicat comerţul maritim în deplină linişte, având supremaţia aproape completă asupra Mării Mediterane. Comerţul a reprezentat una dintre principalele căi de atingere a bunăstării de către monarhie. Aristocraţia bizantină, care crescuse numeric şi financiar, cerea produse de lux iar aristocraţia occidentală obţinea aceste articole de lux doar prin intermediul comercianţilor bizantini, Imperiul fiind "principalul furnizor al latinilor".

Comercianţii bizantini le ofereau musulmanilor produse de ceramică, podoabe, vase smălţuite iar valoarea lor adăugată corespundea cu cea a produselor pe care apoi comercianţii bizantini le tranzacţionau către Occident. De menţionat faptul că latinii [folosim "latini" pentru "occidentali" în sensul diversităţii lingvistice şi fără nicio conotaţie peiorativă-n.n] erau gata să plătească preţul cerut de comercianţii bizantini care deţineau monopolul pentru aceste articole.

Până spre finalul secolului al X-lea "bizantinii erau cei care călătoreau, în jurul anului 950 existând încă mai multe nave greceşti decât locale în laguna veneţiană, dar tentaţia a fost atât de mare, încât apele bizantine au fost cucerite degrabă de către italieni, de amalfitani, furnizorii Romei pontificale, apoi de către veneţieni, care au obţinut cele dintâi privilegii în anul 992 şi mai apoi în 1082, în vreme ce locuitorii Pisei le-au obţinut în anul 1111, iar genovezii în 1155. Stăpân din acest moment al tuturor mărfurilor pe care le doreau principalii săi clienţi- cereale şi produse din Orient, Constantinopolul a intrat într-o prea comodă inerţie, căci era de ajuns să aştepte cumpărătorii care, pe lângă faptul că aduceau un beneficiu vânzătorilor, contribuiau şi la îmbogăţirea tezaurului, prin achitarea unei taxe vamale".

Atitudinea bizantină centrată pe ideologia imperială care presupunea existenţa eternă a imperiului creştin şi starea de autosuficienţă economică- ca mod de existenţă- au dăunat relaţiilor comerciale ale Imperiului Bizantin. Schimbările politice survenite în Orient la sfârşitul secolului al X-lea a însemnat şi pierderea uşurinţei cu care comercianţii bizantini îşi procurau mărfurile de la intermediarii arabi. Abassizii pierduseră controlul asupra Golfului Persic iar drumul de la Mosul sau Antiohia spre Armenia bizantină îşi pierdea tot mai mult importanţa.

Fatimizii arabi s-au instalat în Egipt- cucerindu-l- timp în care rutele comerciale maritime dinspre Orient şi Africa s-au modificat. Mirodeniile soseau dinspre Marea Roşie şi Nil şi erau stocate la Alexandria acum, care a devenit un mare centru comercial. Din acest punct, încet-încet, comerţul Imperiului Bizantin a suferit transformări ireversibile, prin pierderea- în timp- a statutului de intermediar necondiţionat al nevoilor comerciale occidentale. "Desigur, negustorii bizantini, creştini sau evrei din Constantinopol sau de pe coastele meridionale ale Anatoliei, mergeau în Egipt, dar comercianţii latini (amalfitani şi mai târziu veneţieni) cunoşteau şi ei drumul, iar dezvoltarea flotei şi a tehnicilor maritime le-a permis să ajungă direct şi chiar să pună aici bazele unei colonii. Lucrurile nu s-au schimbat însă foarte repede, Constantinopolul rămânând o piaţă importantă a produselor din Orient, dar imperiul şi-a pierdut cu timpul poziţia pe care o deţinea în virtutea unui adevărat monopol: Bizanţul a pierdut teren şi când latinii, în urma primei Cruciade, au cucerit Antiohia preluând controlul porturilor siriene".

Istoricii care s-a ocupat de istoria Imperiului Bizantin- ne referim la lucrările mai recente- au ajuns la concluzia că declinul şi diminuarea importanţei comerţului monarhiei au avut la bază construcţia ideologiei imperiale. Mai precis, de-a lungul istoriei monarhiei, asupra activităţii comerciale a imperiului a avut un efect negativ rigiditatea ideologiei imperiale şi ritmul lent al adaptărilor la condiţiile sociale şi tehnologice ale rivalilor cu care Imperiul intra în contact.

Ideologia bizantină imperială era caracterizată de rigiditate şi imobilism iar acest stil a fost perfect adaptat până spre finalul secolului al VIII-lea. Ideea principală a universalităţii imperiale era legată de autosuficienţa existenţei bizantine, de unde şi prevalenţa imobilismului comercial. Schimbul intern era cel favorizat în timp ce comerţul extern şi veniturile derivate din această activitate reprezentau obiectul tezaurului basileilor. Mari negustori bizantini care vehiculau sume importante de bani au fost consemnaţi în arhivele monarhiei, dar raportat la numărul total al populaţiei grupul comercianţilor era extrem de mic. Aportul lor nu era foarte semnificativ la existenţa societăţii bizantine. Constanţa pieţei comerciale bizantine împiedica apariţia şi creşterea numărului de comercianţi. Creşterea acestora ar fi dus inevitabil la scăderea profitului fiecăruia dintre ei şi, în plus, ar fi încălcat principiul necompetiţiei, statuat de legislaţie.
 
Nu trebuie să pierdem din vedere atitudinea "clasică" bizantină şi care a traversat epocile referitoare la relaţia pământ-comerţ-venit. Indiferent dacă era prelucrat de ţăranii din sate sau producea venit din rente, pământul era întotdeauna "favorizat" sub aspect ideologic şi considerat principala sursă de venit. Relevantă pentru stagnarea comerţului bizantin este poziţionarea bizantinilor faţă de această activitate, comerţul "fiind socotit o activitate nechibzuită şi chiar vinovată : prototipul «marelui negustor care călătorea în ţări aflate la mare distanţă » netrimiţând veşti familiei şi chiar lăsând-o fără mijloace de subzistenţă era un loc comun frecvent întâlnit în hagiografia bizantină".
 
Comparaţia dintre poziţionarea Imperiului Bizantin şi a Republicii Veneţiene faţă de activitatea comercială ne poate oferi imaginea decăderii comerţului din monarhie şi dezvoltarea din statul lagunar. Pentru negustorii veneţieni, activitatea comercială era înţeleasă "profesionist"- drept obţinerea de capital până la atingerea unei stabilităţi existenţiale- stabilitate care era întărită ulterior de achiziţii funciare.

Mai multe informaţii şi detalii aici: https://ro.historylapse.org/economie-si-comert-in-imperiul-bizantin