Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Flota militară a Imperiului Bizantin


Francisc Nopcea

13.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Asemenea armatei terestre a Imperiului Bizantin, marina a reprezentat produsul- în egală măsură- a unei moşteniri a tradiţiei romane precum şi inovaţii dictate de schimbările drastice produse în contextul invaziei arabe petrecute în secolul al VII-lea. Precum armata de uscat şi flota imperială bizantină a suferit schimbări pentru a putea face faţă provocărilor ivite în contextul acestui secol, transformări care vor pune flota- pentru câteva secole- pe picior de egalitate cu armata terestră în preocupările basileilor.

Marina militară a Imperiului Bizantin a moştenit- asemenea armatei de uscat- tradiţia romană antică, tradiţie pe care sub diverse forme a păstrat-o chiar şi în secolul al X-lea. De menţionat faptul că, până prin secolul al VII-lea d.Hr, flota imperială constantinopolitană era plasată în preocupările basileilor pe locul secund, la o distanţă considerabilă faţă de interesul manifestat pentru armata terestră. Deşi beneficia de o lungime considerabilă a coastelor sale, monarhia bizantină se considera o putere terestră.

Şocul cauzat de invazia arabă din secolul al VII-lea a determinat readaptarea armatei bizantine- implicit şi a marinei- la condiţiile noi de luptă aduse în discuţie de către armatele arabilor. Împăraţii se vor arăta mai interesaţi de dezvoltarea flotei imperiale şi vor încerca să-i ofere acesteia o capacitate de luptă impresionantă care o va plasa pe picior de egalitate- pentru câteva secole- cu armata terestră. Şi datorită flotei imperiale, asediile asupra Constantinopolului desfăşurate de rivalii monarhiei au eşuat. În primele secole ale existenţei monarhiei bizantine flota imperială era condusă de un general al armatei de uscat şi era improvizată pentru fiecare campanie planificată. Până în secolul al VII-lea, statutul secundar al marinei bizantine în angrenajul armatei o transforma într-o "cenuşăreasă", contrată serios chiar şi de flota vandalilor. "[...]armata maritimă a vandalilor a reprezentat pentru imperiu un adevărat pericol, până când, în anul 532, Belizarie a reuşit să o distrugă odată cu înfrângerea Cartaginei. Dezvoltarea flotei arabe, care, odată cu venirea la putere în Siria a guvernatorului Muawija, a devenit, datorită piraţilor ei, spaima Mediteranei, a obligat Bizanţul să îşi organizeze o armată maritimă demnă de acest nume".

Ataşat de marina militară - şi ajuns în "legendă"- a fost faimosul "foc grecesc" pe care flota imperială l-a folosit în luptele navale împotriva rivalilor monarhiei sau a celor care asediau capitala Constantinopol. Spunem "legendă" pentru că, de-a lungul timpului, forţa distructivă a acestuia a fost interpretată exagerat. Fără îndoială provocator de pagube inamicilor, acestui "foc grecesc" - un amestec de petrol şi salpetru- i-au fost în cele din urmă descoperite secretele şi de arabi, care îl foloseau în mod identic.

Dezvoltarea "focului grecesc" pentru marina bizantină a fost atribuit de către istoriografie unui anume inginer din Heliopolis (astăzi Baalbek, în Liban) care se refugiase în imperiu în ultimele decenii ale secolului al VII-lea. Această constatare- precum şi cea potrivit căreia "focul grecesc" s-ar fi dovedit decisiv în apărarea Constantinopolului de asediul arab din 717 d.Hr a fost extrasă din sursele bizantine. Tot aceasta susţineau că marina bizantină a reuşit să deţină supremaţia navală datorită acestei "arme". S-a considerat faptul că o perioadă de timp secretul amestecului compozit al acestui "foc grecesc"- amestec care permitea arderea şi în contact cu apa- a fost bine păstrat de bizantini. Transmiterea acestui "secret" către inamicii monarhiei intra sub incidenţa penalului. Chiar şi aşa, sursele arabe de la finalul secolului al IX-lea- admiţând că anterior monopolul asupra "focului grecesc" fusese exclusiv bizantin- indică faptul că arabii erau şi ei familiarizaţi deja cu această "armă" utilizată de navele de luptă.

Exagerarea forţei distructive a "focului grecesc" utilizat de flota bizantină după cum reiese din sursele bizantine- preluate până de curând, necritic de istoriografie- trebuie pusă în relaţie cu propaganda imperială şi cu timpul istoric. "Focul grecesc" a apărut în contextul luptelor împotriva celui mai aprig rival al monarhiei, rival care i-a pus chiar existenţa în pericol. Prin urmare, "focul grecesc" care anihila complet flota arabă- iar uneori o făcea- funcţiona perfect ca un catalizator moral pentru bizantini. Caracteristicile generale ale "focului grecesc" erau consemnate în capacitatea acestuia de a arde în contact cu apa si starea lui lichidă care îi permitea să se extindă atunci când era propagat cu ajutorul unor dispozitive numite siphon. Asupra compoziţiei acestui "foc al romanilor" istoriografia a reuşit să identifice drept sigur elementul petrolului dar discuţiile rămân deschise asupra celorlalte substanţe utilizate în prepararea "armei lichide".

Apariţia arabilor în secolul al VII-lea a însemnat, pe lângă contestarea de către aceştia a frontierei orientale a monarhiei bizantine, şi debutul reorganizării din necesitate a marinei imperiale. Marea Mediterană nu mai era- precum în tradiţia romană- un "lac roman" iar supremaţia bizantină era contestată acum de arabi. Împăraţii  au remarcat acest lucru şi au scos flota militară din planul secund, aducând-o în poziţia în care în secolele X-XI era stăpâna de necontestat a Mediteranei. Dincolo de utilizarea "focului grecesc", marina bizantină- calitatea ei de a respinge atacurile rivalilor- a constat în abilităţile de navigare şi tipul de formaţie de luptă moştenite din tradiţia romană. Aceste abilităţi de manevrare i-au permis flotei să-i ţină departe în multe momente pe arabii care atacau cetăţile de coastă. Aceleaşi calităţi de instruire i-au permis flotei imperiale să navigheze împotriva avarilor care doreau să treacă Dunărea sau să dejoace planul perşilor de joncţiune pe mare cu avarii în vederea unui asalt asupra Constantinopolului.

Strategul Karabiasinoi- comandantul flotei imperiale- apare menţionat în jurul anului 670 d.Hr. În mod evident marina militară- cu toate sursele lacunare de menţionare anterioare- a fost o preocupare de "zi de zi" a împăraţilor din moment ce asalturile arabilor pe mare au fost respinse. Cu toate că flota imperială era asamblată uneori cu scopul declarat al unei expediţii precise, mentenanţa, cunoştinţele teoretice şi practice navale se constituiau într-o preocupare permanentă, asemenea armatei de uscat. Primele referiri despre flota militară bizantină apar în urma înfrângerii de la Phoenice în faţa arabilor, flota constantinopolitană fiind condusă chiar de împăratul Constans al II-lea. În anul 680 flota militară- Karabisianoi- apare menţionată iarăşi în contextul asediului slavilor asupra Thesalonicului. Cartierul general din această perioadă a strategului- comandantul- flotei nu este cunoscut dar opţiunile istoricilor se îndreaptă spre Rodos sau Samos.

Reorganizarea flotei militare s-a produs sub Iustinian al II-lea la finalul secolului al VII-lea care a înrolat grupuri de mardaiţi de la frontiera orientală a Imperiului Bizantin- aflat permanent sub atacurile arabilor- în rândul soldaţilor din flotă. A creat în acelaşi timp thema- provincia- maritimă a Hellas-ului cu rolul precis de a apăra Insulele din Marea Egee. După marele asediu arab asupra Constantinopolului din anii 717-718 d.Hr, împăratul Leon al III-lea Isaurianul a reorganizat flota imperială demarând procesul care va aduce flota bizantină în postura de "stăpână" a Mediteranei peste câteva secole. Au fost create acum 2 corpuri navale din flota imperială anterioară (Karabisianoi). Un corp era plasat în thema- provincia- Kibyrrhaiotai cu rol de apărare a sud-vestului Asiei Mici şi a Insulele Egeene iar corpul central al flotei a fost plasat în Constantinopol.

Flota militară bizantină a suferit transformări în secolul al VIII-lea din necesitatea reformării şi susţinerii războiului defensiv împotriva arabilor în care se afla Imperiului Bizantin în această perioadă. Arabii preluaseră deja de sub autoritatea bizantină Ciprul, Egiptul, Creta şi Sicilia începând cu anul 827. Organizarea marinei bizantine a urmat principii asemănătoare armatei de uscat fiind create theme- provincii- navale cu rol de apărare a coastelor Imperiului Bizantin. Structura flotei militare bizantine a fost modificată în secolul al IX-lea prin creea unui corp de soldaţi "de uscat" care staţiona în anumite zone ale coastelor Imperiului Bizantin şi care asigura legătura dintre flota imperială încartiruită la Constantinopol şi corpurile de marină cantonate în themele- provinciile navale ale monarhiei. Aceste trupe erau întreţinute cu fonduri centrale şi erau conduse de un tourmachos care se afla în subordinea strategului armatei de uscat din provincia respectivă.

Thema- provincia- navală a Hellas-ului a fost reorganizată în debutul secolului al IX-lea fiind segmentată în două. Thema Pheloponesului în sudul Greciei a fost nou-creată iar vechea themă navală a Hellas-ului urma să se ocupe de apărarea Greciei centrale şi a Tesaliei. În acest secol a fost creată şi thema maritimă a Kephaloniei care trebuia să asigure protecţia navală a Insulele Ionice în faţa raidurilor arabe şi să securizeze comunicaţia cu posesiunile imperiale din sudul Italiei.

Thema maritimă a Kephaloniei a fost reorganizată pentru o mai bine apărare, fiind creată din ea provincia maritimă a Longobardiei. De asemenea, posesiunile bizantine din Calabria şi Sicilia erau apărate de o flotă încartiruită sub numele de thema Siciliei. Doi tourmachai- comandanţi- erau responsabili în parte de corpurile de flotă din Calabria şi Sicilia. După pierderea Taorminei de către Imperiul Bizantin, thema Siciliei a fost desfiinţată. În secolul al IX-lea împăratul Leon al VI-lea Filozoful a creat din thema-provincia- Armeniakon două theme maritime: Chaldia şi Paphlagonia. De asemenea, importanţa unor anume puncte navale sau strategice erau plasate sub comanda unui archontes cu atribuţii militare terestre dar care, la cerere şi nevoie, beneficia de corpuri navale de luptă de dimensiuni mici. Chios, Malta sau golful Eubeei beneficiau de prezenţa unor asemenea corpuri de luptă navale comandate de un archontes.

Neglijenţa autorităţii centrale de la Constantinopol faţă de armata terestră a imperiului din cea de-a doua jumătate a secolului al XI-lea s-a repercutat şi asupra flotei militare a monarhiei. Pătrunderea turcilor selgiucizi spre vestul Asiei Mici a cauzat dezorganizarea militară. Rămăşiţele flotei din provincii a fost cuplată de basileul Alexios I sub o singură flotă, la Constantinopol. Apoi, apelul basileilor din următoarele secole tot mai mult la flota genoveză sau veneţiană a însemnat şi decăderea definitivă a flotei bizantine.

Eliminarea arabilor din competiţia pentru controlul asupra Mării Mediterane s-a datorat în mare măsură calităţii pe care o dobândise flota bizantină în secolele de maximă autoritate a Imperiului Bizantin, X-XI. Însă această supremaţie maritimă bizantină a pălit spre sfârşitul secolului al XI-lea, iar acest aspect a fost cel mai bine observat atunci când împăraţii au fost incapabili să oprească debarcarea normanzilor din Sicilia în Peninsula Balcanică.

Ca urmare a avansului turcilor selgiucizi spre vestul Asiei Mici şi a dezorganizării militare care i-a urmat, capacitatea flotei a fost de asemenea puternic afectată. Din flotele repartizate anterior theme-lor- provinciilor- maritime au rămas doar rămăşite care au fost cuplate de împăratul Alexios I Komnenos, într-o încercare de restabilire a puterii navale, într-un singur corp de flotă la Constantinopol. Această măsură a vulnerabilizat însă teritoriile de coastă ale monarhiei care trebuia să aştepte intervenţia flotei din capitală în cazul unui atac.

În intervalul 1204-1261 în care Constantinopolul a fost ocupat de armatele celei de-a Patra Cruciade, basileii din "exil" de la Niceea- Laskarizii- s-au îngrijit- potrivit surselor- de crearea unei flote capabile să susţină militar armata terestră şi pretenţiile acestor împăraţi de a reaşeza titlul imperial bizantin în capitala de drept, Constantinopol. Aceştia aveau două baze navale în statul pe care îl fondaseră la Niceea: Smyrna (secondată de Stadeia) şi una la Holkos cu rază de acţiune în zona Hellespontului. După recucerirea Constantinopolului de către bizantini- prin Mihail al VIII-lea Palaiologos- s-a încercat reducerea dependenţei militare maritime a monarhiei de Republicile Italiene. Basileul a creat noi corpuri de trupe navale formate în principal din locuitori ai imperiului: Gasmouloi, Tzakones şi Prosalentai. Primele două corpuri erau responsabile cu apărarea Constantinopolului şi a Traciei iar ultimul corp naval avea ca sarcină de apărare nordul Mării Egee.

Armata Imperiului Bizantin- nici marina militară nu făcea excepţie- a beneficiat de aportul mercenarilor. În ultimele secole ale monarhiei fenomenul s-a accentuat, cauzat fiind şi de implicarea Genovei şi Veneţiei în afacerile interne ale imperiului, de multe ori intervenţia flotelor italiene fiind cerută de cei implicaţi în luptele interne de ocupare a tronului imperial. Andrea Morisco, Giovanni de lo Cavo sunt câteva dintre numele alogene care au comandat în flota bizantină. Un italian- Likarios- a devenit chiar comandantul suprem al flotei imperiale. Încercarea lui Mihail al VIII-lea Palaiologos de a reda importanţa şi forţa flotei imperiale bizantine a fost stopată de moştenitorul acestuia, Andronikos al II-lea. El a considerat că ameninţările principale erau cele din direcţia uscatului: Angevinii din regatul Neapoleului şi turcii otomani din Asia Mică. Sumele destinate flotei au fost investite astfel în trupele terestre iar în probleme maritime s-a apelat consistent- cu mari eforturi financiare pe termen lung- la serviciile genovezilor şi ale veneţienilor.

Încercările lui Andronikos al III-lea Palaiologos şi Ioan al VI-lea Kantakouzenos de a închega o mică flotă permanentă s-au dovedit în zadar. În ultimele decenii de existenţă ale monarhiei bizantine, din flota care stăpânea Mediterana în urmă cu câteva secole rămăsese doar o fantomă. "În anul 1453, confruntat cu cele 300 de nave ale lui Mahomed II, Bizanţul adăpostea în port, aşa cum scrie Giorgios Sphrantzes, doar trei nave din Liguria, una din Iberia sau Castilia, o corabie din Provenţa franceză, trei din Creta (una din oraşul Chandax şi alte două din Cydonia), toate pregătite de război [...], trei triere veneţiene pe care italienii le numesc grossas galeras sau galeatzas, şi multe alte triere rapide ce-i însoţeau pe negustori".

Mai multe detalii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/flota-militara-a-imperiului-bizantin


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer