Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Erezie în Imperiul Bizantin. Bogomilii


Francisc Nopcea

06.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Situaţia Peninsulei Balcanice aparţinătoare Imperiului Roman de Răsărit- convenţional denumit Bizantin- de la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al VII-lea a consemnat pătrunderea masivă a triburilor slave la sud de Dunăre. Aceştia au înaintat prin Peninsula Balcanică, neputând fi opriţi de trupele imperiale şi au ajuns până în centrul Greciei de astăzi. Sistemul de organizare de până atunci a suferit mutaţii importante iar Peninsula Balcanică a fost puternic modificată demografic.

Invaziile triburilor slave de la începutul secolului al VII-lea şi prăbuşirea liniei de apărare de pe Dunăre a Imperiului Roman de Răsărit a însemnat pătrunderea masivă a triburilor slave dinspre nord până în sudul Peninsulei Balcanice. Peisajul demografic s-a alterat substanţial în Peninsula Balcanică aparţinătoare Imperiului Bizantin aceştia modificând întreaga arhitectură demografică a peninsulei. Slavii care au pătruns în valuri succesive la sudul Dunării au dislocat populaţia locală din Imperiul Bizantin. Organizarea lor în triburi presupunea acţiuni de jaf asupra micilor localităţi ale Imperiului Bizantin şi chiar asupra Tesalonicului, al doilea oraş al monarhiei. Aceştia nu erau controlaţi de armata bizantină care era ocupată cu campaniile împotriva perşilor de la frontiera orientală a monarhiei. Formele de organizare politică le lipseau slavilor în aceste prime decenii ale pătrunderii lor în Imperiul Bizantin.

Bulgarii, o ramură fino-ugrică, au pătruns în Imperiul Bizantin, trecând Dunărea în ultimele decenii ale secolului al VII-lea d.Hr. Ceea ce au reuşit bulgarii la sudul Dunării în colţul Peninsulei Balcanice dinspre Marea Neagră a fost să întemeieze o formaţiune statală şi să stopeze încercările armatelor imperiale de a-i respinge la nord de Dunăre. Încet-încet aristocraţia bulgară de la Pliska- capitala acestui stat bulgar- a încorporat tot mai multe teritorii locuite de mare masă a populaţiei slave. După un moment de cumpănă al Hanatului bulgar din secolul al VIII-lea ameninţat serios cu extincţia de basileul Konstantinos al V-lea care a întreprins o campanie împotriva acestuia, spre finalul secolului situaţia Hanatului bulgar s-a redresat. Mai mult, prima jumătate a secolului al IX-lea a consemnat şi victoria zdrobitoare a hanului Krum asupra Imperiului Bizantin în care însuşi basileul Nikephoros I şi-a pierdut viaţa. Hanatul bulgar ocupa o mare parte din Peninsula Balcanică.

În timp, aristocraţia bulgară, prin căsătorii mixte şi având în vedere raportul complet disproporţionat dintre aceştia şi marea masă a populaţiei slave peste care conduceau, s-a stins prin slavizare. Bulgaria a rămas doar o denumire geografică- cum este şi astăzi- în amintirea tribului care a organizat prima formă statală a bulgarilor, dar care a devenit slavă prin "topirea" în marea masă a populaţiei locale slave. Aristocraţia bulgară s-a slavizat iar dialectele slave s-au extins şi în vestul şi centrul Balcanilor.

După campanii succesive ale împăraţilor constantinopolitani împotriva hanatului bulgar constituit pe teritoriul Imperiului Bizantin în Peninsula Balcanică în secolele VIII-IX d.Hr, basileii au schimbat tactica faţă de acesţia. Împăraţii au luat în considerare propunerea patriarhilor ecumenici ai Constantinopolului şi au pregătit şi ajutat misiunea Bisericii de includere a bulgarilor în "familia bizantină" prin creştinarea lor.

Motivele aderării la creştinism şi primirea misionarilor Bisericii constantinopolitane de către hanatul bulgar în secolul al IX-lea a fost foarte bine sintetizată de istoricul Steven Runciman: "Pentru un monarh care se respectă, la mijlocul veacului al IX-lea, nu mai era posibil să te încăpăţânezi în păgânism. De aceea, Boris, hanul bulgar, înţelegând cât de mult i-au fi putut submina autoritatea influenta Biserică a creştinilor, se decide a trece la religia Nazarineanului. Imediat creşte şi afluxul misionarilor de pretutindeni. Nu este necesară pentru analiza noastră expunerea luptei dintre patriarhul de la Constantinopol şi papa de la Roma pentru jurisdicţia asupra noilor convertiţi. În cele din urmă a câştigat constantinopolitanul, mai ales pentru că le făgăduise bulgarilor o concesie importantă, aceea de a se bucura de liturghia în limba slavonă, liturghie alcătuită de fapt pentru moravi de către Sfinţii Chiril şi Metodie, dar care pierduse lupta în tânărul regat al Moraviei cu facţiunea germană a Bisericii Morave".

Creştinarea bulgarilor din anul 863 d.Hr- moment în care hanul Boris a luat numele Mihail în cinstea naşului de botez, basileul Mihail al III-lea- arhiepiscopia bulgarilor nou-înfiinţată a fost trecută sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Petre Sicilianul, membru influent al Bisericii constantinopolitane i-a dăruit arhiepiscopului bulgarilor un tratat asupra pavlicienilor precum şi ideile sale de trimitere a misionarilor Biserici în teritoriile locuite de bulgari pentru creştinarea acestora. Pavlicienii se aflau în ţinuturile locuite de bulgari din secolul al VIII-lea ca urmare a unui transfer de populaţie dinspre Asia Mică spre Tracia efectuat de basileul Konstantinos al V-lea. În momentul în care hanul bulgarilor a ales să se creştineze- ceea ce însemna trecerea Bisericii bulgare sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol- erezia pavliciană care până atunci s-a bucurat de toleranţă din partea bizantinilor se simţea acum ameninţată între autoritatea bizantină şi bulgarii care intraseră şi ei în familia creştină.

După creştinarea bulgarilor, vechea aristocraţie bulgară din jurul hanului bulgar precum şi noua aristocraţie de curte a început să copieze modelul bizantin al prestigiului şi luxului ceremonial. De asemenea, ierarhii Bisericii Bulgare copiau modelul constantinopolitan al înalţilor ierarhi. Cu toate că liturghia era în limba slavonă se pare că populaţia nu a "cuplat" la mesajul acesteia iar prăpastia dintre condiţia lor şi luxul afişat de aristocraţia militară şi ierarhii Bisericii s-a adâncit tot mai mult.

Propaganda pavlicienilor din teritoriile hanatului bulgar avea la bază motive concrete. Ei conştientizau că se află între Imperiul Bizantin şi hanatul bulgar- care exista pe teritoriul imperiului doar datorită incapacităţii temporare militare a monarhiei bizantine- şi care se creştinase între timp. În timpul primului episcop al Bisericii Bulgare- Sfântul Clement- propaganda pavliciană nu a avut succes, dar ulterior mesajul ei mai atractiv şi mai uman găsea tot mai mulţi adepţi în segmentele sociale inferioare.

Primele informaţii despre apariţia unei secte majore în teritoriile hanatului bulgar din Peninsula Balcanică- militar aflată în conflict pe episoade cu Imperiul Bizantin, dar religios aflate sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice- sunt datate de la începutul secolului al X-lea. Se pare că erezia pavliciană existentă şi latentă în teritoriile bulgare a îmbrăcat noi forme şi a contribuit la derivarea unei noi erezii puternice în Peninsula Balcanică: bogomilii.

Primele informaţii despre o mişcare eretică în teritoriile bulgare creştinate datează de la începutul secolului al IX-lea. În contextul descrierii faptelor ţarului Simeon al bulgarilor în luptele cu Imperiul Bizantin, Ioan Exarhul- membru al Biserici Bulgare şi scriitor- pomenea despre existenţa unor creştini "manihei recalcitranţi" (Steven Runciman). Dar deocamdată era vorba de grupuri şi nicio formă de organizare politică precum avuseseră strămoşii lor- pavlicienii din Orient- în secolele anterioare. Preotul Cosmas scria despre erezia bogomililor, menţionând numele unui preot Bogomil în timpul ţarului Petru din prima jumătate a secolului al X-lea. În relatarea lui Steven Runciman suntem informaţi că:" În zilele drept-credinciosului ţar Petru, trăia în ţările bulgare un oarecare preot pe nume Bogomil (de Dumnezeu iubit), care de fapt nu era iubit de Dumnezeu (Bogu ne mil), care avea să fie primul semănător al ereziei în ţaratul Bulgariei".

Singurele informaţii despre preotul eretic Bogomil din ţaratul bulgarilor din Peninsula Balcanică sunt doar cele legate de simpla lui menţionare de către preotul Cosmas. Existenţa acestuia biografică "se pierde în mister" (Steven Runciman). Nu se cunosc informaţii despre locul naşterii, cine i-a fost învăţător, unde a murit. Se cunosc anateme postume pe care Biserica le-a pronunţat asupra lui cum, de asemenea, se cunoaşte şi faptul că scrierile atribuite lui sub numele de Ieremia sunt de fapt false.

Erezia declanşată- bogomilismul- de preotul menţionat de Cosmas- Bogomil-în ţaratul bulgar în secolul al X-lea a devenit una dintre cele mai cunoscute din Evul Mediu şi totuşi se cunosc extrem de puţine lucruri despre biografia celui care a dat numele mişcării. Cert este faptul că la jumătatea secolului al X-lea mişcarea bogomililor atinge cote ridicate. Ţarul bulgarilor l-a înştiinţat pe patriarhul ecumenic- Theophylakt- despre această nouă mişcare eretică anticlericală din ţaratul său.

Iniţial, erezia bogomilă din teritoriile ţaratului bulgar din Peninsula Balcanică a fost greşit catalogată drept pavliciană. În fapt pavlicianismul fusese doar un izvor primar de combustie. Reiese că autoritatea patriarhului ecumenic al Constantinopolului a înţeles greşit această nouă mişcare eretică din răspunsul pe care îl dă ţarului bulgar- Petru- care îl informase pe patriarhul Theophylakt despre această erezie anticlericală: "Erezia lui Bogomil va fi fost deja în curs în anul 950. În jurul acestui an, patriarhul Teofilact al Constantinopolului, unchiul ţarinei Maria-Irina, primeşte de la ţarul Petru două epistole îngrijorate în cadrul cărora este descrisă o nouă mişcare religioasă anticlericală ce luase naştere printre supuşii săi. Ţarul întreba ce să facă pentru a o suprima cât mai eficient. Teofilact, mai interesat de carnea de cal decât de teologie, a găsit de cuviinţă a cataloga această mişcare drept o revitalizare a pavlicianismului. Se făleşte ţarului că ştie el prea bine despre ce e vorba şi-l dăruieşte cu un catehism de ale cărui argumente să se folosească împotriva acestor eretici, atunci când va polemiza cu ei pentru a-i întoarce la dreapta credinţă. Nu este decât o copiere a metodelor folosite împotriva pavlicienilor cu un secol mai devreme. Dar în timp ce bagateliza noua mişcare ca fiind o erezie bine cunoscută, se arătă totuşi mirat de apariţia ei în Bulgaria".

Ceea ce a interpretat corect patriarhul ecumenic Theophylakt în privinţa ereziei bogomile în Peninsula Balcanică, în special în teritoriile ţaratului bulgar, a fost "doza" de pavlicianism din această nouă erezie. Dar patriarhul a considerat că bogomilii sunt întocmai pavlicienii şi recomanda aceleaşi metode de combatere a ereziei. Preotul Cosmas care a trăit printre bogomili i-a identificat cel mai bine drept adepţi care au reactivat pavlicianismul dar au completat cu sensuri noi mişcarea eretică bogomilă.

Istoriografia a considerat că erezia bogomilă şi-a extras fervoarea din opoziţia şi reacţia ţărănimii faţă de aristocraţia militară bulgară, cea de curte precum şi faţă de comportamentul Bisericii Bulgare. Rândurile bogomililor au fost întărite în momentul în care împăratul Ioan Tzimiskes a decis să transfere în Tracia o mare parte din populaţia pavliciană din estul imperiului. Astfel, "bazinul" demografic al bogomililor- având în vedere apropierea de erezia pavliciană- s-a mărit considerabil.

"Fundamentul politic al bogomilstvo, aşa cum se numea credinţa bogomililor, era dat de reacţia ţărănimii slave la adresa păturii conducătoare bulgare sau grecizate" (Steven Runciman). Interesant este faptul că atunci când ţaratul bulgar era puternic militar- spre exemplu, în timpul ţarului Simeon- erezia bogomilă a existat la cote mici, a subzistat mai degrabă. Ea s-a transformat într-o mişcare importantă în momentul în care Imperiul Bizantin a readus la ordine ţaratul bulgar. Bogomilii din teritoriile locuite de bulgari au primit o infuzie de populaţie apropiată de erezia lor- mai precis, pavlicieni- în anul 975 d.Hr atunci când basileul Ioan Tzimiskes a transferat o parte dintre pavlicienii din estul imperiului în Tracia. Iar în momentul în care ţaratul bulgar era sub completa autoritate imperială mişcarea bogomilă- finalul secolului al X-lea- a primit un nou avânt care a venit din caracterul mai oprimant al autorităţii bizantine asupra ţărănimii decât cea a aristocraţiei bulgare.

Biserica bogomilă se numea "Biserica Bulgară" alături de care mai exista "Biserica Dragoviţană" care era în apropierea coloniei pavliciene de la Philippopolis, aşezată aici de basileul Ioan Tzimiskes. Preceptele "dragoviţane" erau mai radicale decât cele ale bogomililor ceea ce i-a determinat pe istorici să ia în considerare o apropiere între secta dragoviţană şi pavlicieni. Aceste precepte erau ceea ce pentru erezia bogomililor fusese doctrina la începutul ei prin preotul Bogomil.

Erezia bogomilă sau versiunea ei mai radicală- cea dragoviţană- au găsit adepţi, spre sfârşitul secolului al XI-lea sursele istorice aratând faptul că adepţii bogomililor erau "bine înrădăcinaţi în Macedonia" (Steven Runciman). Din bogomilism s-a desprins la un moment dat o ramură, adepţii ei numindu-se fundaiţi care s-au întins în Serbia de astăzi, Bosnia şi până spre coasta Asiei Mici. Erezia bogomilă a pătruns şi în Croaţia, coasta dalmată şi şi-a croit drum în direcţia capitalei imperiale, Constantinopol.

Mai multe detalii şi imagini aici: https://ro.historylapse.org/erezie-in-imperiul-bizantin-bogomilii
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer