Educaţie, şcoală şi cultură în Imperiul Bizantin

Condiţiile creştinismului în primele secole ale erei noastre au fost puternic influenţate de cultura antică de factură greco-romană. Chiar dacă teoretic şi la nivel instituţional Biserica refuza moştenirea culturii clasice greceşti- pe motiv că era de factură păgână- Părinţii Bisericii, care au propovăduit şi formulat părţi din canoanele Bisericii din primele secole, erau produsul unei formaţii intelectuale clasice. Trebuie să adăugăm faptul că religia creştină era la începutul răspândirii ei, existând largi teritorii ale imperiului rămase neatinse de credinţa creştină.

Creştinismul primelor secole s-a aflat, inevitabil, sub puternica influenţă a tradiţiei culturale greceşti clasice. Nu putea face abstracţie de acest lucru, cu toate că Biserica, la nivel oficial, respingea această tradiţie, pe motiv că întregul complex al culturii clasice era de factură păgână. În termeni practici însă, toţi Părinţii Bisericii din primele secole ale creştinismului erau creaţia şi produsul intelectual al culturii de factură greco-romană.

Sub aspect demografic şi geografic, trebuie să avem în vedere faptul că religia creştină, chiar şi după acceptarea acesteia ca religie de stat în Imperiul Roman în secolul IV, nu era răspândită pe întreg spaţiul imperiului. În Roma, cei câteva zeci de mii de creştini din acest secol reprezentau doar 10% din populaţia capitalei imperiului. De asemenea, în provinciile imperiului- Orient, Grecia, Siria, Egipt, Asia Mică, Dalmaţia, Macedonia- "păgânii erau majoritari, creştinii nefiind decât o minoritate[...]În Arabia şi pe coasta pontică, creştinismul era ca şi inexistent, iar în Tracia, la începutul veacului al V-lea, la doar câţiva kilometri depărtare de Constantinopol, oraş creştin încă de la fundarea sa, mai erau convertiţi adepţi ai lui Artemis".

În secolul al V-lea istoricii au ajuns la concluzia că forţa păgânismului într-un imperiu care se creştina încet-încet era reprezentată de elita intelectuală a societăţii, cea cultivată şi direct legată de tradiţia clasicităţi greco-romane. În Cilicia- Asia Mică- au fost identificaţi doi retori- Pampreprios şi Illos- care denunţau creştinismul şi făceau apel la tradiţiile păgâne, într-o încercare de rebeliune secesionistă. În Egipt, de asemenea, exista familia intelectualilor Horapollo, o combinaţie dintre zeităţile egiptene şi greceşti: Horus şi Apollo.

Pe parcursul câtorva secole- IV-VI- elita intelectuală a Occidentului şi Orientului păgân s-a disipat, locul ei fiind luat de o nouă clasă socială şi de funcţionari ai imperiului, fără anvergura culturală a predecesorilor ei, dar creştinată. În Occident, prăbuşirea părţii de apus a Imperiului Roman şi "ruralizarea" oraşelor a dus la extincţia acestei elite intelectuale urbane, creştinarea fiind un proces care s-a desfăşurat fără mari convulsii. În părţile orientale, însă, intelectualii păgâni de tradiţie greacă "puteau fi întâlniţi în elita societăţii, în armată şi administraţie[...]".

Sub aspect administrativ, predominanţa creştinismului asupra celorlalte culte păgâne ale Imperiului Roman s-a consemnat în anul 392 atunci când Theodosios cel Mare a scos toate religiile păgâne în afara legii şi admiţând creştinismul drept singura religie oficială a statului. Peste alte două decenii, creştinilor li s-a asigurat singularitatea în a urma cariere administrative, ceea ce făcea din adepţii cultelor păgâne, nişte marginali social. După adoptarea religiei creştine drept singura religie oficială a Imperiului Roman- sec. IV- până în secolul al VI-lea, adepţii cultelor păgâne au reuşit să păstreze dominaţia culturală asupra şcolii. Aceasta era construită încă după tiparul clasic al Antichităţii. Cu toată că adepţii păgânismului nu mai puteau urma cariere administrative, şcoala a rămas încă fieful intelectual al clasicităţii greco-romane, păgâne din punctul de vedere al Bisericii. "Şcoala reprezenta o adevărată sfidare a religiei oficiale şi longevitatea ei stârneşte uimire dacă ne gândim la intransigenţa Părinţilor bisericii şi a vechilor canoane: cum a putut fi lăsată o ideologie opusă şi totodată rivală, combătută chiar şi în templele ei, să corupă şi să pervertească sufletele tinere, pe care biserica trebuia să le îndrepte cât mai curând spre adevăr?".

Părinţii Bisericii din primele secole ale creştinismului erau conştienţi de faptul că nu puteau interzice în şcoli predarea şi asimilarea cunoştinţelor culturii greco-romane sub pretextul că acestea erau păgâne. Motivul deriva din faptul că aceste cunoştinţe nu puteau fi înlocuite pur şi simplu, cu toată circumspecţia acestora faţă de cultura greacă. Primii învăţaţi creştini şi-au schimbat abordarea: în locul interzicerii cunoştinţelor păgâne ale culturii greceşti, ei căutau să valorifice exemplele negative oferite de cultura clasică- într-un cuvânt- selecţia informaţiilor. Învăţaţii creştini ai primelor secole- Clement din Alexandria, Origene- nu căutau să interzică transmiterea cunoştinţelor culturii clasice greco-romane prin şcoli- fiind conştienţi că acestea nu puteau fi respinse doar pentru că erau parte a unei tradiţii păgâne într-un imperiu care se creştina. Mai mult, chiar şi după devenirea oficială a Imperiului Roman într-unul creştin- secolul IV- învăţaţii creştini erau conştienţi că aceste cunoştinţe ale culturii clasice- fie ele păgâne- nu puteau fi pur şi simplu interzise.

Autorii creştini ai primelor secole era conştienţi de dificultatea instalării "intelectuale" a noii religii oficiale a Imperiului Roman- creştinismul- asupra unei elite culturale, mai ales în zona orientală a imperiului, de factură clasică greacă. Prin urmare, ei nu au optat pentru varianta interzicerii şcolii în stilul moştenirii Antichităţii greceşti, deoarece erau conştienţi de dificultatea misiunii lor. Grigorie Taumaturgul- discipol al lui Origene- a fost un exemplul unei anecdote în acest sens. "Pe seama lui însă tradiţia a păstrat următoarea anecdotă: când a devenit episcop în Noua Cezaree, dioceza sa număra doar 17 creştini, iar în urma morţii sale au rămas 17 păgâni".

Învăţaţii creştini ai primelor secole şi-a dau seama de inutilitatea încercării de a interzice cultura şi transmiterea cunoştinţelor culturii păgâne a Antichităţii greceşti prin şcolile Imperiului Roman. Dacă în administraţie cei care erau încă adepţi ai cultelor păgâne fuseseră traşi "pe margine", în şcoală, creştinii acestor secole nu-i puteau înlocui. Autorii creştini s-au axat pe extragerea cunoştinţelor folositoare din tradiţia culturală a Antichităţii şi folosirea exemplelor negative ale acesteia în valorizarea preceptelor noi creştine. Autorii creştini învăţaţi au asimilat cunoştinţele culturale al Antichităţii greceşti, motivând că indiferent că acestea au fost create într-o epocă şi societate păgâne, cu mult înaintea apariţiei creştinismului, ele sunt utile răspândirii şi cunoaşterii preceptelor creştine. Din contră, aceştia vedeau în stăpânirea şi operarea cu conceptele filosofice păgâne greceşti tocmai arma împotriva celor inculţi şi ignoranţi. Aplecarea bizantinilor creştini are la bază această tradiţie adânc înrădăcinată în întreg bazinul oriental al Mediteranei.

În tranziţia primelor secole creştine, autorii învăţaţi ai religiei creştine şi-au asumat tradiţia culturală a Antichităţii păgâne greco-romane şi au pus-o în folosul propovăduirii şi înţelegerii religiei creştine pe întinsul Imperiului Roman. "Dovadă a asumării creştine a continuităţii culturale dominate de căutarea lui Dumnezeu este şi prezenţa în pronaosul (narthex) bisericilor ortodoxe, chiar şi după căderea Bizanţului, a portretelor marilor înaintaşi păgâni, Platon şi Aristotel, fapt ce se datorează unui motiv întemeiat: paideia clasică, străină creştinismului, era o «educaţie venită din afară» (exo paideia), dar această învăţătură, împărţită tuturor «în faţa porţii» (thyrathen), era totodată o cale de acces de neînlocuit către educaţia creştină, cu alte cuvinte către «ştiinţa care purcede din interior»".

Tradiţia intelectuală a moştenirii culturale a Antichităţii greceşti păgâne era puternică, chiar şi după scoaterea adepţilor cultelor păgâne din administraţia Imperiului Bizantin. "Universitatea" din Constantinopol creată în secolul al V-lea de împăratul Theodosios al II-lea- după curicula clasică păgână- într-un imperiu în care creştinismul era deja singura religie oficială, stă mărturie în acest sens. Mai mult, volumele cu operele culturii greceşti din biblioteca oraşului, distruse de un incendiu în acelaşi secol, au fost imediat reconstituite, semn al cunoaşterii şi răspândirii culturii clasice greceşti.

Fenomenul cultural care s-a petrecut în spaţiul oriental al fostului Imperiu Roman- şi a moştenitorului acestuia, Imperiul Bizantin- a fost metisajul şi sinteza culturală dintre moştenirea Antichităţii greco-romane şi preceptele promovate de noua religie creştină. Biserica s-a mulţumit să manevreze discursul la nivelul intelectual, filosofic, pentru a putea combate orice idei contrare religiei creştine care puteau apărea. Biserica a lăsat şcolii elementare spaţiul pentru educaţia primară, cu toate inflexiunile culturale păgâne.

Şcolile din provinciile orientale ale Imperiului Bizantin- între secolele IV-VI- erau un metisaj, un mixt între preceptele religiei creştine care se răspândeau şi cunoştinţele teoretice moştenite din Antichitatea greacă păgână. În Alexandria Egiptului- oraş cu o bogată tradiţie intelectuală- mediul universitar era dominat, de regulă, de o toleranţă în ceea ce priveşte educaţia predată. Mediul era unul instabil, însă, şi se pare că reacţia populaţiei faţă de cultura greacă păgână era mai virulentă decât a reprezentanţilor Bisericii. "[...]învăţământul universitar din Alexandria era dominat de o profundă toleranţă. Profesorii păgâni şi creştini, între care exista şi o prezenţă feminină, cea a Hypatiei, spirit păgân moderat, ce ştia să împace filosofia lui Platon cu cea aristotelică, numărau printre elevii lor şi mulţi creştini, cel mai cunoscut fiind Synesios, viitorul episcop de Cyrene. Să adăugăm totuşi un amănunt sinistru: în anul 415, fanatizat de călugări, instigat, poate, şi de patriarhul Chiril, poporul a linşat-o pe Hypatia pe străzile oraşului. Către sfârşitul acestei epoci pline de contraste, forţe violente au început să se neliniştească: se putea oare accepta ca prefectul Oreste, reprezentantul împăratului, să fie prezent la conferinţele Hypatiei?".

Istoricii au folosit termenul "schilodire" şi "amputare" pentru fenomenul care s-a petrecut în procesul de educaţie în Imperiul Roman al secolelor IV-VI, cu referire la provinciile orientale ale imperiului. Populaţia din aceste teritorii, vorbitoare preponderent de latină imprecisă- dacă ne referim la Balcani- de coptă la Egipt şi siriacă în Orientul Apropiat, nu era ataşată de cultura clasică greacă. Prin urmare, aici s-a produs fenomenul "amputării" cunoştinţelor tradiţiei Antichităţii care nu erau compatibile cu "creştinul de rând". În teritoriile orientale ale Imperiului Roman şi continuat de cel convenţional numit "Bizantin", şcoala elementară de-a lungul câtorva secole nu a fost afectată de creştinarea statului. Ea a putut oferi mai departe cunoştinţele moştenite din cultura Antichităţii greco-romane. În schimb, Biserica prin reprezentanţii ei, s-a orientat spre manevrarea şi "creştinarea" discursului la nivelul universitar, cel a elitelor, pentru a putea combate filosofic şi retoric- oricând- apariţia unei erezii contestatare.

Chiar şi după ce Imperiul Bizantin devenise deja un imperiu creştin, învăţământul primar a rămas în continuare apanajul privatului, asemenea tradiţiei romane. Chiar dacă populaţia de rând, în timp, s-a îndepărtat complet de tradiţia culturală greacă- tradiţie pe care o privea prin prisma unui creştin- statul nu intervenea decât la cererea Bisericii ori atunci când trebuia să oprească mari tulburări sociale. Şcoala elementară în Imperiul Bizantin a rămas, în ciuda creştinării imperiului, departe şi dincolo de ideologia de scurtă sau lungă durată promovată de basileul constantinopolitan în tandem cu Biserica. Practic, învăţământul primar a rămas unul privat, urmând tradiţia romană. "Astfel, nu va fi modificată programa şcolilor în care copiii între şase şi zece ani deprindeau noţiunile elementare (ta prota), cititul, scrierea şi socotitul: toate acestea erau private- pentru cursuri se plăteau taxe- fiind conduse de un singur învăţător, care era şi proprietarul şcolii, numit grămătic".

În linii generale, în primele secole ale monarhiei bizantine, numărul celor care îşi puteau permite financiar să-şi educe copiii într-o şcoală elementară, privată, era mic. Dacă ne referim la segmentul universitar, acesta era apanajul aproape exclusiv al familiilor înstărite. La nivelul ciclului elementar, accesul sau mai bine zis puterea de a-şi trimite copilul la şcoală pentru a beneficia de educaţie s-a transformat într-un criteriu de diferenţiere, de selecţie socială.

Şcoala a devenit în primele secole ale monarhiei bizantine o instituţie de diferenţiere socială, de selecţie spre un statut social superior. Cei care îşi permiteau financiar îşi trimiteau copiii la şcoala elementară. Cei mai săraci dintre aceştia urmau apoi cursuri "tehnice" care le permiteau să ocupe funcţii şi să înveţe meserii care îi transformau în excelenţi executanţi ai administraţiei imperiale. Ei nu parcurseseră sistemul clasic de educaţie- paideia- ci pe cel al meseriilor (un fel de şcoli profesionale moderne).

Copii familiilor celor mai sărace din Imperiul Roman, după ciclul elementar de învăţământ, se orientau spre parcurgerea unor "cursuri" care le oferea şansa parcurgerii unor cariere administrativ-tehnice în aparatul de stat. Ei nu urmau sistemul de învăţământ care să le permită acumularea cunoştinţelor asemenea elitelor iar drumul spre mediul universitar le era blocat, din cauza costurilor mari pe care nu şi le puteau permite. Dar abilităţile pe care le deprindeau în cadrul cursurilor la care asistau după încheierea ciclului primar îi transformau în excelenţi tehnicieni în administraţia imperiului. [...[cei mai săraci îşi completau educaţia din ciclul primar cu studiul unor discipline noi, care nu se predau în şcolile clasice, fiind privite de oamenii cultivaţi cu dispreţ, dar care puteau să-i asigure cursantului obţinerea unei funcţii publice. Între aceste materii «tehnice», foarte răspândite, de vreme ce acopereau nevoile unei administraţii foarte complexe, să amintim importanţa măsurătorilor de teren, fără de care nu era posibilă stabilirea taxelor fiscale şi tahigrafia, un fel de stenografie ce pregătea scribi rapizi şi competenţi".

Şcoala elementară în primele secole ale Imperiului Bizantin s-a constituit într-o treaptă de selecţie socială. Cei care nu-şi puteau permite să "lege" ciclul învăţământului primar de cel secundar şi apoi universitar, urmau cursuri precise, tehnice, care îi transformau în excelenţi executanţi ai administraţie imperiale. Ei au reprezentat osatura funcţionarilor provinciali deşi au fost destul de subapreciaţi. "Dar, ca şi în lumea musulmană, se dă o prea mică importanţă acestor oameni nu foarte şcoliţi, dar eficienţi, capabili să transcrie un ordin fără greşeală şi să îl transmită degrabă oricărui eşalon al ierarhiei civile sau militare care, la rândul său, îl putea înţelege- şi deci executa- corect. Garanţie a stabilităţii şi a forţei imperiului, aceşti tehnicieni, de la care puterea aştepta o supunere deplină, erau la mare preţ începând cu secolul al IV-lea, ei putând să urmeze o strălucită carieră administrativă fără să fi trecut prin paideia clasică: Ioan din Cappadocia, prefectul pretoriului din secolul al VI-lea, în vremea domniei lui Iustinian, poate fi cel mai bun exemplu".

Mai multe detalii şi fotografii aici: https://ro.historylapse.org/educatie-scoala-si-cultura-in-imperiul-bizantin