Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  History Lapse

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Armată, logistică şi campanie militară în Imperiul Bizantin


Francisc Nopcea

20.04.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Succesul unei operaţiuni mai restrânse sau a unei adevărate campanii militare depindea rareori de calitatea soldaţilor sau a comandanţilor aflaţi la comanda acesteia într-un anume moment sau altul al istoriei imperiului. Desigur, un general strălucit putea duce victorii prin strategia adoptată în faţa rivalului, dar în durată lungă, campania militară asupra inamicului avea succes datorită capacităţii logistice de a desfăşura şi întreţine conflictul pe termen lung. Din acest punct de vedere, Imperiul Bizantin a excelat.

Victoria militară pe câmpul de luptă, de puţine ori, în Imperiul Bizantin, a depins de calitatea soldaţilor sau de capacitatea generalilor- strategi de a purta bătăliile. Desigur, punctual, aceste două calităţi erau decisive în certe confruntări, dar în durată lungă, victoria împotriva rivalilor era obţinută datorită unei capacităţi definitorii a administraţiei bizantine, în care a excelat: mobilitatea şi abilitatea de a susţine şi desfăşura logistica în spatele armatei terestre care, în acest fel, era capabilă de operaţiuni complexe şi de durată. Logistica armatei bizantine, susţinerea fiscală şi recrutarea operată de administraţia imperială în scopul operaţiunilor şi campaniilor militare au fost executate cu succes de-a lungul timpului. Acestea au fost moştenite din tradiţia romană şi perpetuate, apoi modificate şi particularizate într-un stil nou de susţinere fiscală de către populaţie a războiului, dar administraţia bizantină, întocmai precum cea romană s-a dovedit extrem de eficientă în realizarea acestor scopuri, ori de câte ori era necesar.

Până prin secolul al VII-lea asigurarea financiară a armamentului, proviziilor şi echipamentului militar al unităţilor de luptă erau rezolvate prin taxare iar armele puteau fi procurate de către soldaţi în regie proprie sau prin intermediul regimentului din care făcea parte, din "magaziile" organizate de generalii armatei. Proviziile militare erau desfăşurate spre zonele de război în sprijinul trupelor cu ajutorul poştei imperiale, transporturile fiind asigurate cu pază militară pe întreaga distanţă.

Logistica necesară armatei imperiale care desfăşura o campanie pe un anumit traseu urma să fie asigurată de administraţia locală care primea ordine - în avans- din partea împăratului cu traseul exact pe unde armata urma să se desfăşoare. Guvernatorii locali- după cum aflăm din legislaţia imperială- trebuiau să plaseze provizii şi materiale de război în anumite locuri de pe traseul respectiv. Termenul acestui aranjament era embole şi acoperea- fiind vorba de produse în natură- o parte din taxele datorate statului în monedă. "Înregistrări exacte despre produsele oferite de plătitorii de taxe sub formă de «embole» urmau să fie păstrate şi deduse din taxa anuală datorată sub această formă; dacă erau necesare mai multe provizii decât erau datorate sub această taxă, atunci cele extra erau aprovizionate de către plătitorii de taxe, dar acestea urmau să fie plătite, la o rată fixă, stabilită de oficialii statului responsabili, din încasările veniturilor în bani colectate din provincia respectivă prin decizia regulată anuală de impozitare[...]Dacă trezorierul provincial în drept avea insuficiente resurse locale în bani rămase pentru a plăti aceste provizii extra, atunci acestea urmau să fie plătite fie din trezoreria principală a prefectului pretoriului, în alte cuvinte coemptio era încă aplicat [sistem de plată prin care obligaţiile erau mutuale-n.n] sau acestea urmau să fie oricum colectate iar apoi valoarea lor (la un preţ fixat de stat) dedusă din taxa datorată ce urma să fie plătită în anul următor".

Până în secolul al X-lea se pare că s-a practicat în Imperiul Bizantin vechiul stil roman care oferea posibilitatea celor care manevrau metale şi materiale necesare armamentului militar să aibă posibilitatea să-şi achite o parte din taxele datorate statului livrând astfel de materiale armatei. Exista de asemenea, în Constantinopol, un archon tou armamentou, a cărui responsabilitate era organizarea armamentului armatei din atelierele în care se fabricau arme cu destinaţie militară. În secolele VII-VIII au apărut dovezi potrivit cărora existau soldaţi armurieri în provinciile Imperiului Bizantin, fabricanţi de arme necesare trupelor. În aceste secole ale dezvoltării sistemului thema-tic al provinciilor imperiale comandatul militar al provinciei conducea şi latura civilă a provinciei- strategos. El era însărcinat de împărat cu asigurarea materialelor şi armelor necesare războiului pentru trupele din subordinea sa. Generalul apela la fierarii şi armurierii din provincia sa, care- fabricând arme- îşi plăteau o parte din taxa militară obligatorie.

În sistemul armatei terestre imperiale bizantine- care reprezenta principala grijă a împăraţilor, cu mult înaintea flotei- trupele de cavalerie şi atenţia pentru asigurarea logisticii necesare acesteia au dus la crearea unor adevărate grajduri- stoc pentru armata bizantină. Până la pierderea controlului asupra unei părţi din Asia Mică- finalul secolului al XII-lea- triunghiul de oraşe Synnada- Dokimon- Polybotos reprezenta acumularea de grajduri care asigurau necesarul cailor pentru trupele de cavalerie ale armatei.

Sistemul roman de creştere a cailor necesari trupelor de cavalerie ale armatei în ferme grupate a continuat să funcţioneze în moştenitorul Imperiului Roman- cel Bizantin- cea mai cunoscută zonă de creştere a cailor fiind în Asia Mică. Uneori se practica şi achiziţia cailor necesari de la privaţi, dar, în general, din cauza costurilor de creştere şi întreţinere a acestora, operaţiunea a rămas o preocupare şi o afacere a administraţiei centrale. Fermele imperiale grupate pentru creşterea cailor necesari trupelor de cavalerie bizantine erau localizate în Malagina, Asia Mică. Aceasta a fost utilizată ca bază imperială până în timpul lui Manuel I Komnenos. În Lidia precum şi în fermele grupate din oraşele Synnada-Dokimon-Polybotos, din Frigia, numite metata, erau crescuţi şi îngrijiţi alături de fermele dependente, caii din grajdurile imperiale. După secolul XII, pierderea unor teritorii din Asia Mică a necesitat mutarea fermelor de cai în partea europeană a monarhiei.

Fermele principale crescătoare de cai necesari cavaleriei bizantine erau situate în partea europeană a monarhiei, începând cu finalul secolului al XII-lea. Ele se găseau la Dyrrachion, Pelopones, şi Nikopolis. Din acest moment cel responsabil cu gradurile şi fermele imperiale adiacente acestora se numea megas chartoularios iar fermele de cai, din metata au fost redenumite chartoularata. Komes tou stablou- responsabilul grajdurilor imperiale- menţinea o directă comandă cu cei responsabili din teritoriu. Marina era un mijloc ieftin de deplasare a logisticii militare, dar cum majoritatea campaniilor se desfăşurau terestru, partea logistică rămânea în sarcina animalelor de transport. Grajdurile imperiale creşteau pe lângă caii de viteză şi cei pentru transport şi catâri. Soldaţilor din trupele tagmata- trupele imperiale de elită dintre secolele VIII-XI- li se cerea uneori să-şi achiziţioneze caii singuri, plătind pentru ei din granturile pe care statul le oferea acestora ca plată a serviciilor militare.

Animalele de transport erau rechiziţionate temporar atunci când era necesar transportul logistic al "cortului" imperial în campaniile militare. "Dacă era implicată Casa Imperială, atunci toate departamentele principale ale statului, funcţionarii civili şi ofiţerii militari, scaunele mitropolitane şi stabilimentele monahale ale imperiului trebuiau să asigure un număr cert de catâri şi animale de transport pentru a transporta cortul imperial şi cele necesare. Pentru campaniile regulate fără planificare imperială sursele principale ale armatei erau fermele imperiale, rechiziţiile de pe domeniile Bisericii, din partea proprietarilor seculari de terenuri şi din partea soldaţilor înşişi".

În momentul aşezării taberei militare bizantine, logistica militară desfăşurată cuprindea şi rezerve de cai, pentru înlocuirea celor morţi în bătălie ai cavalerilor armatei. Rata de rezervă era de circa 20% în secolul X, altfel spus, pentru 482 de cavaleri de pe câmpul de luptă, existau în tabăra militară alţi 100 de cai drept rezervă.

În secolele IX-X sistemul de aprovizionarea a armatei bizantine a rămas, în linii generale, acelaşi cu cel din secolele anterioare. În fiecare thema- provincie- exista un funcţionar imperial- protonotarios- a cărui sarcină era să se asigure în permanenţă că pe traseul pe care armata imperială urma să treacă, stocurile de materiale şi provizii erau asigurate. Ordinele împăratului în acest sens erau transmise în avans şi la timp.

În secolul al IX-lea ordinele împăratului se îndreptau spre provinciile- thema- prin care armata imperială urma să treacă în campania ei militară, către un funcţionar special- protonotarios- care recepţiona în avans acest ordine de aprovizionare. Acest protonotarios trebuia să se asigure că în certe locaţii de pe traseul armatei imperiale- pe cuprinsul provinciei sale- existau stocuri de materiale şi provizii. O parte din ele erau rechiziţionate de la populaţia locală ca "procent" în natură a impozitului datorat statului. "Dacă acesta nu era suficient, atunci protonotarios-ul urma să obţină produsele necesare din eidikon, trezoreria centrală de la Constantinopol care se preocupa de taxa în natură precum şi din rezervele imperiale. Prononotarios-ul din themă [provincie] urma să fie anunţat în avans asupra cerinţelor, care erau asigurate din taxa pe pământ în natură şi din veniturile în bani ale themei şi înmagazinate în punctele consemnate de-a lungul rutei de marş. O contabilitate exactă a proviziilor era întreţinută, şi prin urmare (acolo unde plătitorii de taxe din theme asigurau mai mult decât obligaţiile lor anuale) cantitatea putea fi dedusă (din obligaţiile pentru anul următor)".

În secolul al X-lea existau la Constantinopol atelierele imperiale în care erau stocate materiale de război- arme şi provizii- asupra cărora era direct responsabil cel numit sakellarios. Acesta întreţinea cheltuielile militare din tezaurul imperial şi era responsabil de a coordona departamentele de aprovizionare a trupelor terestre şi maritime- vestiarioi- precum şi coordonarea protonotarioi- lor din provinciile monarhiei. Sakellarios- ul imperial le trasa celor din urmă cuantumul precis în bani şi produse care trebuia colectat sub formă de taxe de la populaţie.

În secolul al X-lea, împăraţii, în anumite circumstanţe, delegau funcţionari speciali de la Constantinopol spre provinciile imperiului- în zorii unei campanii militare programate- pentru a superviza colectarea de produse, materiale de război şi bani din partea populaţiei, operată de protonotarios. Aceştia erau ajutaţi, la rândul lor, de funcţionarii "departamentului" responsabil cu taxele generale: genikou. Indicaţiile precise erau urmate în ceea ce priveşte traseul pe care aceste provizii urmau să-l parcurgă. În secolul al X-lea sursele indică faptul că "trenul" de bagaje al armatei bizantine prevedea transportul raţiei de orz pentru cai pe o perioadă de 24 de zile. Transportul proviziilor era asigurat de căruţe, catâri şi, în apropierea zonelor de conflict, logistica trebuia să ajungă la trupele bizantine prin grija guvernatorului care se afla în apropierea zonei de conflict. Dacă operaţiunile se desfăşurau pe teritoriul inamic, comandantul bizantin se asigura de păstrarea intactă a rutelor de aprovizionare înspre frontierele imperiului.

În multe situaţii, camparea şi găzduirea armatei imperiale se dovedea extrem de costisitoare pentru economia, meşteşugurile şi schimburile din provincia respectivă. "Chiar şi acolo unde pregătiri administrative adecvate erau luate, un număr mare de soldaţi, animalele lor şi aparţinătorii erau rareori bineveniţi. Administraţia provincială se pare că a încercat să minimizeze efectele trecerii trupelor militare şi problema nu ar trebui supraexagerată. Dar câteva scrisori din secolele nouă-zece au făcut apel la oficialii statului împotriva greutăţilor impuse asupra lor, ori asupra clienţilor acestora, din cauza impunerii mitation (găzduirea trupelor) şi a cheltuielilor conexe; acestea sunt în câteva ocazii legate explicit de efectul prezenţei soldaţilor în campanii. La începutul secolului al XIII-lea, Niketas Choniates scria că în timpul ultimilor ani ai lui Manuel I teritoriile Romane [a se citi Bizantine-n.n.] au fost «răvăşite de proprii noştri soldaţi»".

Mai multe informaţii şi forografii aici: https://ro.historylapse.org/armata-logistica-si-campanie-militara-in-imperiul-bizantin


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer