Educaţie şi pace

Citíţi cuvântul înainte la această carte.


Un nou volum în seria Maria Montessori, despre educaţia făcută cu dragoste, blândeţe şi calm şi pacea interioară care se poate construi astfel în sufletul copiilor, precum şi pacea mondială care s-ar putea instaura într-o lume ai cărei locuitori ar fi educaţi în spirit Montessori.


Pentru a începe o reconstrucţie psihică sănătoasă a oamenilor, trebuie să ne întoarcem către copil. Trebuie să vedem în el nu un copil, nu creatura asupra căreia ne concentrăm răspunderea, trebuie să-l studiem nu ca pe o fiinţă dependentă, ci ca pe o fiinţă independentă care trebuie privită ca personalitate în sine. Trebuie să ne întoarcem spre copil ca spre un Mesia, un salvator, un regenerator al rasei şi al societăţii. Trebuie să ne smerim şi să ne umilim pentru a îmbrăţişa o astfel de concepţie, iar după aceea să ne îndreptăm spre copil, precum cei trei Magi, plini de daruri şi de virtuţi, călăuziţi de lumina stelei speranţei.

În copil, J.J. Rousseau căuta caracteristicile pure şi naturale ale omului, încă nedeformate de stricăciunile şi de influenţa vătămătoare a societăţii. Este o adevărată problemă teoretică în jurul căreia fantezia genială a ştiut să ţeasă un întreg roman. Această chestiune ar putea interesa psihologia abstractă, dacă ar dori să creeze o embriologie a spiritului.

Dar noi, atunci când îl studiem pe copilul care şi-a dezvăluit trăsăturile psihice neaşteptate şi surprinzătoare în acelaşi timp, găsim ceva mai mult decât un spirit în stare embrionară. Ne-a şocat profund existenţa unui conflict real şi teribil: un război fără armistiţiu îl întâmpină pe om în momentul când se naşte şi îl însoţeşte pe tot parcursul dezvoltării sale. Este un conflict perpetuu între adult şi copil, între cel puternic şi cel slab; şi am putea adăuga, între cel orb şi cel văzător.

Adultul este într-adevăr un orb faţă de copil: copilul este cel care vede, cel care poartă ca un dar făclia dătătoare de lumină. Inconştienţi de propriile caracteristici, cei doi se luptă unul cu altul într-o încleştare obscură care se repetă de milenii, dar care astăzi se agravează şi se acutizează în civilizaţia noastră complicată şi stresantă. Adultul îl învinge pe copil. Iar în copilul devenit apoi adult, rămân pentru totdeauna caracteristicile acelei vestite păci de după război, care, pe de o parte, este distrugere, pe de altă parte o adaptare dureroasă.

În ceea ce îl priveşte, copilul nu-l poate ridica pe omul vechi din căderea lui, insuflându-i propria prospeţime vitală şi renovatoare, deoarece omul vechi îl înfruntă şi îl sufocă de la primul său gest.

Această situaţie este astăzi mai gravă decât era în trecut. Omul, construind un mediu ambient tot mai îndepărtat de natură, aşadar tot mai puţin adaptat pentru copil, şi-a mărit propria putere şi astfel dominaţia asupra copilului. Nicio nouă sensibilitate morală nu a venit să-l smulgă pe om din egoismul care îl orbeşte; şi nicio nouă înţelegere a schimbării de situaţie, defavorabile pentru copil, nu a reuşit să atingă inteligenţa omului matur. Concepţia veche şi superficială a dezvoltării uniforme şi progresive a individualităţii umane a rămas neschimbată; este părerea greşită conform căreia adultul este chemat să-l modeleze pe copil ca să-i dea forma psihică cerută de societate. Din cauza acestei erori străvechi şi grosolane apar confruntarea şi primul război dintre oameni destinaţi să se iubească: între părinţi şi copii, între profesori şi discipoli.

Cheia acestei probleme stă în regăsirea celor două forme diferite şi a celor două scopuri diferite ale personalităţii umane: una proprie copilului, cealaltă proprie adultului. În copil nu trebuie să căutăm caracterul unui adult în miniatură, căci copilul are o viaţă a lui proprie, caracterizată printr-o anumită finalitate în sine. Finalitatea existenţei copilului poate fi rezumată în cuvântul "încarnare": adică în el trebuie să se încarneze individualitatea.

Efortul copilului îndreptat spre această încarnare are caracteristici şi ritmuri de viaţă total diferite faţă de cele ale adultului, care este marele transformator al mediului şi, prin excelenţă, o fiinţă socială.

Dacă ne gândim la embrion, acest concept poate deveni dintr-odată foarte clar: embrionul în pântecele matern nu doreşte decât să ajungă la maturitatea de nou-născut şi nimic altceva. În felul acesta se realizează faza prenatală a vieţii umane. Nou-născutul va avea o forţă vitală mai mare dacă se va putea dezvolta în cele mai bune condiţii pe care le poate oferi o mamă sănătoasă - nimic altceva decât să lase să trăiască noua fiinţă în trupul ei, fără nicio altă îngrijire.

Dar gestaţia ulterioară a omului nu este la fel de scurtă ca cea care se petrece în pântecele matern. Există şi o altă formă de gestaţie pe care o traversează copilul în lumea exterioară, încarnându-şi spiritul ai cărui germeni sunt latenţi şi inconştienţi în el.

Este necesară o grijă delicată pentru a proteja această lucrare care, puţin câte puţin, devine conştientă şi se realizează cu ajutorul experienţelor şi a contactelor realizate cu lumea exterioară; lucrare pe care copilul o îndeplineşte în mod înţelept, călăuzit de legi ale naturii, ca oricare alt lucru care se realizează în natură şi respectând ritmuri de activitate care nu au nimic de-a face cu cele ale adultului învingător şi combativ.

Nu este o idee nouă faptul că efortul copilului pentru încarnare sau gestaţie spirituală este total diferit ce cel al adultului care acţionează în societate. Îl cunoaştem, ne însoţeşte solemn şi zgomotos de mai multe secole şi se impune ca un ritual sacru. Cu toţii recunoaştem două sărbători majore pe parcursul anului; le recunoaştem în inima noastră, prin suspendarea muncii sociale şi mulţi dintre noi printr-un respect religios: Crăciunul şi Paştele. Dar ce amintesc aceste sărbători străvechi? Amintesc de o singură Persoană. Iar în Ea au existat şi Încarnarea, şi misiunea socială.

În istoria lui Iisus, Încarnarea merge până la pubertate, până în jurul vârstei de treisprezece ani, când copilul le spune părinţilor: "De ce mă căutaţi? Doar ştiţi că mă descurc şi singur!" Dar copilul încă nu a învăţat înţelepciunea de la adulţii înţelepţi, deoarece, dimpotrivă, aceasta îl uimeşte şi îl derutează. Abia după aceea începe viaţa tainică a copilului care ascultă de părinţi şi se străduieşte să înveţe meseria tatălui, fiind iniţiat în societatea adulţilor, în care va trebui să-şi îndeplinească propria misiune.

Să presupunem că viaţa independentă a copilăriei nu este recunoscută în caracteristicile şi scopurile sale şi că adultul interpretează caracteristicile diferite de-ale lui drept erori pe care le face copilul şi pe care el se grăbeşte să le corecteze. Şi iată că se declanşează între cel puternic şi cel slab o luptă care este fatală pentru omenire, pentru că de viaţa spirituală perfectă şi senină a copilului depind sănătatea sau bolile sufletului: forţa sau slăbiciunea caracterului, limpezimea sau înceţoşarea inteligenţei.

Iar dacă în această perioadă delicată şi preţioasă se stabileşte o formă de sacrilegiu similară sclaviei, sămânţa vieţii va deveni sterilă şi oamenii nu vor mai putea duce la bun sfârşit operele măreţe pe care sunt destinaţi să le realizeze.

Lupta dintre adult şi copil se desfăşoară în familie şi la şcoală, sub forma a ceea ce continuăm să denumim cu un cuvânt vechi "educaţie".

După ce am recunoscut personalitatea copilului ca atare şi i-am oferit un câmp larg de expansiune, aşa cum am arătat în şcolile noastre, am construit pentru copil un mediu adaptat dezvoltării sale spirituale şi atunci ni s-a dezvăluit o personalitate cu totul nouă, cu caracteristici surprinzătoare, absolut contrarii celor cunoscute până atunci. Cu o dragoste pătimaşă pentru ordine şi pentru muncă, copilul face dovada unei inteligenţe cu mult superioare faţă de ceea ce credeam noi. Este clar că în educaţia obişnuită copilul recurge din instinct la prefăcătorii şi îşi ascunde capacităţile pentru a se adapta judecăţii adultului care îl oprimă.

Copilul îndeplineşte sarcina crudă de a se ascunde de el însuşi, îngropând în subconştient o întreagă viaţă care ar dori să se dezvolte şi care eşuează în aspiraţiile ei. Şi cu această povară ascunsă se înregimentează printre erorile lumii.

Problema educaţiei în contextul războiului şi al păcii nu se referă numai la conţinutul culturii. Indiferent dacă le vorbim sau nu despre război copiilor, dacă adaptăm într-un fel sau altul istoria omenirii pentru uzul copiilor, aceasta nu schimbă nimic din destinul societăţilor.

Omul slab, ratat, sclavul perpetuu, fiinţa nedezvoltată este întotdeauna produsul unei educaţii care nu este altceva decât lupta oarbă dintre cel puternic şi cel fără putere.

Indiferent dacă are sau nu caracteristici diferite faţă de cele care se cereau altă dată, copilul este rezultatul unei acumulări neîntrerupte de experienţe de un sfert de secol şi aceasta nu numai aproape în toate naţiunile civilizaţiei noastre, dar şi printre rasele cele mai diverse: în cazul pieilor roşii din America, al indigenilor din Africa, al thailandezilor, al javanezilor şi al laponilor. S-a vorbit foarte mult despre o nouă metodă de educaţie capabilă să dea rezultate uimitoare; şi fenomenul a fost conştientizat în toată realitatea şi importanţa sa. În Anglia a apărut prima carte intitulată New Children (Copiii noi). Ia naştere şi se întrevede o omenire nouă; apare speranţa în oameni mai buni, speranţa de a înlocui prin normalitate devierile impuse în perioada de dezvoltare şi de a se ajunge în sfârşit la o sănătate psihică a omului.

Omul cu psihic sănătos este astăzi o fiinţă rară şi de negăsit, aşa cum era omul cu corp sănătos înainte ca igiena personală să contribuie la conturarea unei vieţi sănătoase. În domeniul moral, omul încă se mai desfată cu otrăvuri subtile, râvneşte la privilegii care conţin pericole de moarte pentru spirit. Numeşte adesea virtute, datorie şi onoare ceea ce nu este decât o mască a unor vicii capitale transmise de educaţia moştenită. Aspiraţiile nesatisfăcute ale copiilor se reflectă asupra adultului şi se traduc în diverse modalităţi de oprire a dezvoltării mentale, în devieri ale caracterului moral, în anomalii psihice nenumărate, care slăbesc personalitatea umană şi o fac să fie şovăitoare.

Copilul care nu a învăţat niciodată să se descurce singur, să-şi conducă propriile acţiuni şi să comande propriei voinţe se recunoaşte apoi în adultul care se lasă călăuzit de alţii şi are nevoie de sprijinul altora.

Şcoala creează în copil, mereu descurajat şi reprimat, acea condiţie de neîncredere în el însuşi şi de panică numită timiditate; aceasta se regăseşte apoi la adult sub forma descurajării şi a docilităţii, a obedienţei care nu acceptă raţiunea şi dreptatea şi îl pregăteşte pe om să fie supus în mod fatal evenimentelor. Pedeapsa atât de răspândită în şcoli de a-l supune pe copilul mai puţin capabil unei dojeniri publice este un fel de ţintuire la stâlpul infamiei care inculcă în sufletul acestuia o spaimă cumplită şi iraţională faţă de opinia publică, chiar dacă aceasta este vizibil nedreaptă şi greşită. Şi printre aceste alte numeroase adaptări care conduc la un sentiment de inferioritate îşi face loc spiritul de devoţiune, aproape de idolatrizare a conducătorului, reprezentat pentru omul chircit de teamă de tată sau de profesor, figuri care se impun copilului ca perfecte şi infailibile. Şi astfel disciplina devine aproape sinonimă cu sclavia.

Copilul nu a putut niciodată să testeze căile morale pe care impulsul lui firesc şi latent de viaţă le-ar fi căutat cu înfrigurare într-o lume nouă pentru el. Nu a putut să experimenteze niciodată şi nici să-şi cunoască măsura propriilor energii creatoare. Nu a reuşit niciodată să-şi stabilească ordinea interioară care are ca primă consecinţă o disciplină sigură şi neschimbătoare.

Încercările lui de a afla ce este adevărata dreptate au fost deviate şi confuze. A fost chiar pedepsit atunci când făcea acte de caritate încercând să-şi ajute colegii de şcoală mai puţin dotaţi decât el. Dar era încurajat dacă reuşea să practice spionajul şi delaţiunea. Virtutea prezentată drept demnă de încurajare şi de răsplată era întotdeauna aceea de a-i depăşi şi de a-i învinge pe colegi şi de a obţine victoria finală prin trecerea examenelor dintr-un an în altul al vieţii sale uniforme, de perpetuă sclavie. Oamenii educaţi în felul acesta nu au fost pregătiţi să cucerească adevărul pentru a-l poseda, nici în spiritul compasiunii faţă de ceilalţi pentru a se asocia cu aceştia în vederea unei vieţi mai bune. Educaţia primită i-a pregătit mai curând pentru ceea ce s-ar putea numi un episod din viaţa colectivă reală: pentru război. Pentru că, în realitate, războiul nu este provocat de arme, ci de om.

Dacă omul ar fi crescut sănătos din punct de vedere psihic, devenind printr-o dezvoltare completă un caracter puternic şi o minte limpede, nu ar putea admite în sine însuşi principii morale opuse şi nici nu ar putea deveni partizanul a două justiţii în acelaşi timp, una care apără viaţa şi alta care o distruge. Nici nu ar putea să-şi cultive în inimă două virtuţi: aceea de a iubi şi pe aceea de a urî. Şi nu ar putea concepe două discipline: una care uneşte energiile umane pentru a construi, alta care le reuneşte pentru a distruge ceea ce a construit. Un om puternic nu poate suporta să-şi dedubleze conştiinţa şi, cu atât mai puţin, să acţioneze în două sensuri opuse. Aşadar, dacă realitatea umană este diferită faţă de ceea ce apare în viaţă, înseamnă că oamenii sunt pasivi şi sunt antrenaţi dintr-o parte în alta ca nişte frunze moarte.

Astăzi războiul nu este declanşat de ura faţă de duşman. Cine poate spune acest lucru, din moment ce astăzi luptăm împotriva unui popor şi mâine împotriva altuia? Şi când aliaţii de astăzi sunt duşmanii de ieri? Nu! Omul alb care se laudă cu civilizaţia lui este redus la nivelul moral al vechilor armate de mercenari care luptau împotriva oricui, numai să fie plătiţi. Nu s-a schimbat nimic, atât doar că astăzi luptăm pentru distrugerea propriilor opere şi bogăţii şi mergem în întâmpinarea morţii şi a foametei numai pentru că aşa ni s-a comandat. Înţelepţii egipteni făceau distincţie între acţiunile constructive şi cele de război şi de aceea angajau trupe feniciene pentru luptă şi puneau poporul egiptean să cultive pământul şi să construiască edificii publice. Dar noi, cei atât de civilizaţi, confundăm cele două lucruri.

Un om mai bun decât noi, în faţa unei probleme sociale dificile precum anxietatea zilelor noastre, ar folosi inteligenţa şi cuceririle civilizaţiei acumulate de părinţi pentru a găsi o soluţie, alta decât războiul. Altfel, la ce bun să fii inteligent? Şi de ce să posezi atâtea bogăţii dobândite prin înţelepciunea strămoşilor? Pentru un om mai bun, războiul nu ar fi de fapt o problemă: ar fi pur şi simplu o barbarie în contrast cu civilizaţia; un absurd impenetrabil pentru un suflet nou.

Soarta omului depinde de el însuşi; iar dacă armele vor cădea din mâinile lui, în acea clipă pentru omenire va începe o zi luminoasă.


Următoarea afirmaţie este atât de clară, că ar putea părea naivă: pentru a realiza pacea în lume este nevoie de două lucruri: în primul rând de un om mai bun şi apoi de un mediu care să nu mai pună limite în faţa dorinţei de infinit a omului.

Ar fi necesar ca bogăţiile să nu mai fie localizate în nicio ţară, ci să fie accesibile tuturor în mod egal. Dar cum să garantăm că popoarele vor lăsa alte popoare să treacă pe străzile pe care le-au construit ele, să profite de bogăţiile îngropate în măruntaiele propriului pământ? Pentru a uni întreaga omenire în fraternitate, ar trebui să doborâm toate obstacolele, astfel încât oamenii de pe întreg pământul să fie ca nişte copii care se joacă cu toţii împreună într-o grădină uriaşă. Nu sunt suficiente legile şi tratatele, ci este nevoie de o lume nouă, plină de miracole.

Aşa cum un miracol este şi copilul care doreşte să fie activ, independent şi posedă în sufletul său adevărate comori de entuziasm şi de iubire.

O lume nouă pentru un om nou, aceasta este necesitatea imperioasă a zilelor noastre. Dacă această afirmaţie ar fi o utopie, o glumă, ar fi un sacrilegiu să vorbim despre ea în timp ce trăim pe marginea unei prăpăstii, cu ameninţarea catastrofei întregii omeniri atârnând deasupra noastră. De la începutul acestui secol, se întrevede deja o lume a miracolelor.

Nu este adevărat că omul zboară? Iată că obstacolele terestre nu mai separă ţările una de alta şi omul poate să facă ocolul lumii în zbor fără să mai construiască drumuri şi fără a invada domeniul altuia. Şi dacă, învingând forţa gravitaţiei, omul ajunge în stratosferă şi realizează călătorii rapide şi libere, cine se va mai putea mândri cu proprietatea unui pământ sau altuia? Cine va emite drepturi asupra gravităţii terestre sau asupra învelişului de eter care se află dincolo de atmosferă? Şi cui aparţin undele lungi şi scurte, cu ajutorul cărora se realizează comunicaţiile misterioase care transportă vocea omului şi gândurile întregii omenirii prin spaţiu? Şi cine va mai putea epuiza această mare libertate şi putere? Energia solară va fi transformată în pâine mai hrănitoare şi în căldură pentru locuinţele oamenilor; dar ce popor se va declara stăpân pe energia solară? Nu există limite, nici localizare pentru noile bogăţii pe care omul le dobândeşte mişcându-se spre eter, spre cerul infinit, către sufletul sideral al creaţiei. Şi atunci ce scop va avea lupta oamenilor?

Iniţial, oamenii au luptat pentru a obţine materii; apoi au descoperit originile acestora, au aflat că acestea sunt energii şi au devenit stăpâni ai cauzelor ascunse şi infinite, ba chiar şi ai efectelor lor limitate. Omul s-a făcut stăpânul lor ca un Dumnezeu şi din acest moment viaţa lui s-a schimbat complet.

O înălţare minunată şi neaşteptată a ridicat domeniul cuceririlor umane la un nivel superior, deasupra pământului. Suprafaţa terestră avusese pentru om două dimensiuni; dar acum a dobândit cea de-a treia dimensiune. Istoria omului, văzută ca o singură dimensiune, a luat sfârşit.

S-a încheiat o epocă milenară, veche, de la începutul istoriei şi chiar de dinainte de aceasta, din vremurile legendare, ba chiar şi de dinainte de aceasta, din epocile care au lăsat doar puţine relicve îngropate în măruntaiele pământului. S-a încheiat un capitol nemărginit, desfăşurat într-un timp nemăsurat.

Până astăzi, omul a trebuit să asude muncind pământul ca un condamnat şi a trebuit să-şi ascundă măreţia ca un sclav. El, fiinţa iubirii, a fost constrâns să poarte lanţurile nevoilor materiale. Dar acum omul care a invadat lumea astrelor poate să se înalţe în toată măreţia sa, poate să-şi întoarcă faţa spre univers ca o fiinţă nouă. Copilul, copilul nou este predestinat să meargă spre cucerirea infinitului.

Aceste cuceriri sunt atât de mari încât au nevoie de concursul tuturor oamenilor. Iar aceştia, ca să se unească, nu vor putea găsi alt liant decât iubirea.

Aceasta este viziunea realităţii timpului nostru iar noi, oamenii mărunţi, trebuie să facem un mare efort de înălţare spirituală pentru a o înţelege. Ne aflăm într-o criză, la cumpăna dintre o lume veche care se încheie şi una nouă care a început deja şi şi-a făcut cunoscute toate elementele constructive. Criza pe care o traversăm nu este una dintre cele care marchează trecerea de la o epocă la alta; ea se poate compara numai cu una din epocile biologice sau geologice în care apar fiinţe noi, superioare şi perfecţionate, în timp ce pe pământ apar condiţii de viaţă care nu au existat niciodată până atunci.

Ei bine, pierzând din vedere această situaţie, ne aflăm în faţa unui cataclism universal, care ne va aminti profeţiile sfârşitului lumii. Dacă energiile siderale vor fi utilizate de omul rămas mărunt şi inconştient pentru a se autodistruge, va reuşi s-o facă foarte repede, deoarece energiile de care dispune sunt nemăsurate, infinite şi accesibile tuturor, în orice clipă şi în orice loc.

Iar dacă omul care cunoaşte secretele epidemiilor şi are în mână factorii invizibili pe care îi poate cultiva şi înmulţi la infinit va utiliza ceea ce a fost cândva o minunată cucerire ca să împrăştie flagelul epidemiei otrăvind lumea, va reuşi foarte uşor să facă acest lucru.

Acum nu mai există obstacole pentru a ajunge în oricare regiune a lumii, până în cel mai îndepărtat ungher a globului, nici munţi, nici mări, căci omul zboară pe deasupra tuturor.

Cine va suna din trâmbiţă ca să-l trezească? Ce va face omul care zace întins şi adormit pe jos în timp ce pământul se pregăteşte să-l înghită?