1993, Bucureşti
Am 14 ani şi urmează să susţin primul examen important al carierei mele şcolare. Admiterea la liceu însemna, în anii '90, două examene scrise, de cîte trei ore fiecare. La liceele bune, concurenţa era de minimum doi candidaţi pe loc. Cine pica avea şanse bune să ajungă la şcoala profesională.
La limba română mă descurc onorabil. Estimez o notă între 8,50 şi 9. Vine la rînd matematica, punctul meu forte. Am nevoie de un 10 pentru a evita emoţiile. După două ore, termin de rezolvat subiectele şi sînt gata să predau teza. Ceva mă reţine. Subiectele din anii precedenţi aveau un element comun: rezultatele calculelor erau rotunde, apariţia virgulelor şi a zecimalelor fiind exclusă. În lucrarea mea, lucrurile stau prost: ultimul subpunct al problemei de geometrie, unde se cere să calculăm valoarea unui perimetru, mă condusese la un rezultat cu multe cifre după virgulă. Reiau demonstraţia. Totul îmi pare perfect. Încerc iar. Acelaşi rezultat. Transpiraţie rece, obraji fierbinţi. O nouă verificare. Inutil. Trece şi ora a treia. Predau lucrarea.
Ajuns acasă, reiau demonstraţia sub ochii lui taică-miu, antrenorul meu la matematică. Obţin acelaşi rezultat ca în sala de examen. "Nu se poate!", exclamăm în cor. Privim amîndoi şirul deducţiilor şi, într-un tîrziu, realizăm eroarea. Pătratul lui 10 e, totuşi, 100, nu 1000, cum greşisem eu în mod repetat.
Urmează trei zile şi, mai ales, nopţi zbuciumate. Într-o sîmbătă senină, apar rezultatele. Intru cu 20 de sutimi peste linie la Liceul de Informatică.
1997, Bucureşti
Admiterea la Politehnică e floare la ureche. Subiecte uşoare, candidaţi puţini. Sînt admis la Electronică fără emoţii. La ASE, Medicină şi multe dintre facultăţile umaniste ale Universităţii, însă, concurenţa ajunge şi la zece oameni pe un loc.
Mă nimeresc, într-o dimineaţă toridă, în curtea Dreptului. Secretarele tocmai lipesc listele cu rezultatele pe geamurile din spate ale clădirii. Chiotele de bucurie sînt violente, dar rare. Capetele plecate şi lacrimile domină peisajul. O fată leşină şi se scurge pe lîngă zid. Cîţiva oameni sar să o prindă. Nu trece decît o clipită şi un băiat se desprinde de lîngă părinţi, îngenunchează şi izbeşte cu fruntea asfaltul. Plec cu stomacul strîns şi intru în primul cinema care îmi iese în cale pe Kogălniceanu.
2007, Cambridge
Spre deosebire de modelul mioritico-francez, examenul de absolvire a doctoratului înseamnă, în Marea Britanie, o întîlnire cu circuit închis între candidat şi doi evaluatori. Unul din cadrul universităţii, celălalt din exterior. În cazul meu, îi cunoşteam dinainte pe amîndoi. Un englez de origine sri-lankeză şi un catalan de lîngă Barcelona. Colaborasem, fusesem împreună la conferinţe, povestisem la un pahar de vin. În dimineaţa aceea de octombrie, însă, nimic din toate astea n-a mai contat.
Cei doi intră în micuţa cameră cu vedere la fîntîna arteziană din faţa departamentului de inginerie afişînd o mină cît se poate de serioasă. Mă salută rece, se aşază la stînga şi la dreapta mea, îşi scot exemplarele din teză, le deschid uşor demonstrativ. Îmi arunc privirea pe fiecare dintre ele şi revăd, pentru o clipă, profilul fetei leşinînd în curtea Dreptului cu zece ani în urmă. Rîndurile tipărite de mine abia dacă se mai văd din cauza zecilor de corecturi făcute cu roşu peste ele.
Sînt invitat să îmi prezint munca. Vorbesc un sfert de ceas într-o engleză mizerabilă, întreruptă de momente de bîlbîială şi pigmentată de multe tamponări ale frunţii asudate. Urmează întrebările. Mai întîi, cîteva generale, la care răspund regulamentar. Apoi, chestiuni din ce în ce mai bine ţintite. Cum am judecat experimentele, cum am interpretat rezultatele, de ce nu am folosit anumite referinţe. Capăt încredere, e munca mea, totuşi, vorbesc cu pasiune şi pare că sînt convingător.
Uşor-uşor, încep să mă relaxez. Asta se traduce printr-o engleză cît de cît corectă şi o cămaşă care are vreme să se usuce. Parcă nici foile la care au ajuns cei doi evaluatori nu mai sînt atît de roşii ca primele.
După două ore, examenul se sfîrşeşte. Cei doi părăsesc camera pentru deliberări. Mai am oarece emoţii, dar, în mare, realizez că am izbîndit. Cît timp sînt singur, am vreme să înţeleg că trăiesc ultimele minute ale celor 22 de ani de şcoală de care am avut parte. Simt o mare uşurare, dar apoi, treptat, mă învăluie amintirile. Noroc că prietenii mă aşteaptă la pub şi că berea e bună şi multă. Nostalgia se hotărăşte să mă cruţe pentru o vreme.
Mihai Brezeanu este manager în departamentul de consultanţă al PricewaterhouseCoopers România şi scrie despre teatru şi film pe unbtc.ro şi LiterNet.