Just doubt it!

Există, în După dealuri, un cadru în care apare (în prim-plan, cu majuscule) inscripţia CREDE ŞI NU CERCETA! O parte din publicul ortodoxist, la premiera din 2012 şi după aceea, a amendat filmul lui Cristian Mungiu pentru aşa-zisa "agendă ascunsă" prin care cunoscutul (şi multipremiatul) regizor ar fi dorit "să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate pe care a făurit-o presa dimpreună cu unii oameni ai bisericii în strădania lor de a judeca întâmplarea nefericită de la Tanacu". Mungiu a fost acuzat de "lipsă de profunzime", de "teama de a nu plăcea străinului", de "corectitudine politică" pentru felul în care a sugerat o "relaţie diderotiană" în numele căreia, practic, cineva "se jerfeşte" şi fără de care "filmul nu mai era film". Astfel, mult comentat şi prea puţin văzut (mai ales de către cei care l-au comentat), După dealuri ("frumos colorat, bine paginat, cu portrete şi dialoguri potrivite cu talent") a rămas "o poveste tragică de iubire dintre două fete, foste colege la un orfelinat, în care una ajunge la mănăstire, iar alta, după ce face ceva bani în Germania, vine să-şi scoată iubita din robia călugăriei pentru a fugi amândouă în lume, unde să-şi trăiască nestingherite dragostea". Dar fata care vine din Germania se loveşte de "bigotismul, cruzimea şi prostia călugărilor" de la o mănăstire din România... Exact acelaşi tip de discurs l-am întâlnit şi în rândul multor spectatori certaţi cu rânduiala bisericească şi supăraţi pe cler. Iată, mi-am zis, că grila "ortodoxistă" şi cea "progresistă" nu sunt decât două feţe ale aceleiaşi monede.


Să fie inscripţia cu pricina semn de bigotism şi prostie? O vreme am crezut că da, că e o altă formă de manifestare a ideologiei luterano-calvine de tip "sola fide", până când mi-am amintit de o secvenţă din Stalker. Acolo, spre finalul odiseii prin Zonă, Călăuza le spune Scriitorului şi Profesorului, pregătindu-i pentru clipa când urma să intre în Camera Dorinţelor: "Ştiu că o să vă supăraţi, totuşi e de datoria mea să vă spun. Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viaţă. Trebuie să ştiţi că aici vi se va îndeplini dorinţa cea mai arzătoare, cea mai sinceră, cea mai chinuitoare. Nu e nevoie să spuneţi nimic, trebuie doar să vă concentraţi. Încercaţi să vă gândiţi la întreaga viaţă. Când un om se gândeşte la trecut, devine mai bun. Dar mai cu seamă... mai cu seamă... să credeţi!" Să creadă, iar nu să "cerceteze". Nota bene: îndemnul de a crede, doar de a crede, e rostit nu de un "bigot" "crud" şi "prost". La întoarcerea acasă (unde se află, spunea Alexandru Paleologu, "ultima cameră a Zonei"), spectatorul poate vedea rafturile bibliotecii ticsite de cărţi (ce par citite şi răscitite) ale Călăuzei. Filmele lui Tarkovski sunt şi ele bogate în conotaţii culturale (literare, muzicale, plastice, teologice, filosofice etc.) din cele mai diverse. Deci avem de a face cu un căutător neobosit al adevărului, al frumuseţii, al credinţei, al nădejdii şi al dragostei. În fond, şi comentariul hristic din Evanghelie tot la asta se referă: "Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!". N-au văzut pentru că nu au "cercetat". Iar versurile lui Nicolae Labiş de la mijlocul anilor '50 - "Scăpaţi de idoli, chip cioplit în mituri / Noi nu mai acceptăm. Ne îndoim / Şi numai strecurat prin judecată / Primim al vieţii adevăr sublim" - trimit şi ele spre nevoia de încredinţare, de eliberare de sub tirania eresurilor, a chipurilor cioplite, a miturilor. Cercetarea, cum ar veni, vrednică de ocară atunci când e doar o examinare de tip raţionalist, se cuvine căutată şi dorită atunci când e însuşi semnul judecăţii (discernământului) despre care vorbea poetul Primelor iubiri în acelaşi duh cu Apostolul Pavel: "Toate să le încercaţi; ţineţi ce este bine!".