Ieri dimineaţă am fost la Villa Borghese. Canova, sora lui Napoleon; urât ca expresie şi prin ce răzbate din model. Bernini, Daphnis şi Apollon, răpirea Proserpinei, nişte autoportrete frumoase. Într-un colţ, cu numărul CVI sau pe aproape un cap cu o mişcare a gurii tipic ţărănească, senin şi grav fără prea mult gând explicit. Caravaggio, madona cu şarpele. Şarpele, sfânta Ana, Bachus bolnav, capul lui Goliat păreau a curge din aceeaşi materie. La prânz, scampi fritti cu I. Apoi Santa Maria della Vittoria, Santʼ Andre in Quirinal. În prima, transverberatia sfintei Cecilia de Bernini. În cealaltă, forma de elipsă, tot Bernini, tavanul bogat lucrat. Quirinalul, lung şi sărăcăcios. În faţa lui, un fel de miliţie în cenuşiu, o fanfară, o fântână amărâtă cu dioscuri. Seara, Termele lui Caracalla, Via Appia Antica, mormântul Ceciliei Metella. Şi apoi mers o oră printre maşini, în zgomot. Via Appia aduce a tunel, e îngustă şi în morminte locuiesc acum oameni, s-au deschis restaurante. Italienii îşi trăiesc oraşul, îl ajustează funcţional.
Ce a fost alaltăieri aproape că s-a şters. San Pietro di Vaticano cu statuia cu picior topit de sărutări a sfântului, cu mormântul lui în centru, cupola lui Michelangelo spre care am urcat la nesfârşit. Muzeul. Capela Sixtină. Camerele lui Rafael. Istovire.
Marţi am fost la interviu la Ambasada americană la zece şi jumătate. Pe drum, o grevă. În lift, o doamnă îmi admiră mărgelele, "Che bella colanna" şi mă întreabă de unde sunt. Îi spun că le am din România. "Se fac lucruri frumoase şi în România?" Îmi spune că e de origine română şi că româna i se pare cea mai urâtă limbă. Interviul se desfăşoară accelerat. Ridicaţi mâna, juraţi să spuneţi adevărul, când v-aţi născut, aţi fost membru de partid, v-aţi drogat vreodată, aţi fost arestat, aţi avut boli mentale? Apoi ne întâlnim cu I. şi mergem.
San Lorenzo in Panisperna.
Lucrul cel mai greu e să găseşti un loc unde să te aduni. În camera de la pensione Dina nu se poate. Ceva din ea mă retează. Nu ştiu exact ce. E o cameră de hotel economic, fără nimic cât de cât frumos în ea, dar curată, cu două paturi, cu o chiuvetă la care uneori curge apa. Pentru zilele de acum e foarte bine, ştiu asta şi totuşi.
Am hotărât deci ca, în fiecare zi, să-mi găsesc un loc. Bisericile sunt răcoroase şi pline de podoabă, iar cele mici, cum e cea în care mă aflu, netrecute prin ghiduri, sunt pustii. Am venit azi şi pentru că îmi amintesc a fi zărit, acum câteva zile, când am mai trecut pe aici, într-una din capelele din stânga, o carte a sfintei Tereza de Lisieux. Nu mă uit încă. O voi face mai târziu. Mi-ar plăcea s-o citesc acum.
Nu am la mine nicio carte. Afară de Biblie, o ediţie minusculă şi o a doua, ceva mai mare, dar despre asta altădată.
Biblioteca naţională e deschisă dimineaţa. Iar dimineaţa de azi a fost măcinată de fleacuri. Ne-am îmbrăcat relativ social şi eu şi C. şi ne-am dus să-l căutăm pe M. Am vorbit prea încet la sonerie, din care răsuna o voce groasă: "Pronto". Într-un târziu, cu sprijinul amabil al portarului de afară, portarul dinăuntru, gras, sur, a coborât, a descuiat şi ne-a rugat să ne "acomodăm". Cum eram pe scară, am dedus că înseamnă s-o suim. La etaj, o secretară blondă, doamna R., ne-a spus că domnul M. e într-o "crocieră", că apoi va merge la Milano, că la Roma nu este şi nu va fi, deşi toţi vin aici siguri să-1 găsească. Nu a fost de părere să-i lăsăm adresa şi a devenit surâzătoare abia către sfârşit, văzând probabil că nu suntem prea insistenţi.
Am ieşit apoi în soarele mare şi am urcat spre Basilica dei Santi Dodici Apostoli unde era răcoare şi, în centru, întunericul se lumina pe mormântul lui Iacob. Mă uit cu o participare ce sporeşte la picturile care reprezintă crucificări, decapitări, flagelări. În preajma atâtor relicve scenele reprezentate câştigă o dimensiune halucinantă. În biserică, o capelă a sfintei Rita, cea care rezolvă cazurile deznădăjduite. Ieşind, piazza della Pilotta cu Universitatea gregoriană şi, într-un colţ, biserica Santa Rita. Ne-am îndreptat apoi spre casă - Dina.
Una din vecinele de masă a spus azi, vorbind despre o româncă stabilită la Roma de trei ani, cu un copil de care au grijă, contra a cinci mii lire pe zi plus masă, un mare număr de emigrante românce, că aceasta ar fi zis: "Niciodată, după ce pleci, nu mai eşti privit ca în România. Pentru cei de aici eu sunt un fel de servitoare". A continuat spunând că dacă s-ar întoarce în România poate că nu ar reveni la Roma. Deşi aici îi sunt soţul şi copilul, soţul acum grav accidentat. Cea care povestea era afectată de cele spuse şi în consens cu ele. O preopinentă a intervenit afirmând că lucrurile stau cu totul altfel în America, unde toţi sunt emigranţi la origine şi oamenii se simt egali unii cu alţii. Oarecum consolator, îi spunea celeilalte că italienii nu sunt primiţi ca imigranţi în SUA. Ca atare, să nu-şi facă probleme cu statutul social, atât de coborât la Roma, al românilor.
Ieri, în cursul zilei, de câteva ori, aş fi vrut să am caietul şi să-mi notez ceva. Acum îl am, dar mi-au amorţit gândurile. Două femei trebăluiesc la lumânări - care aici sunt cu flacără adevărată, nu cu bec şi cu buton. Fac zgomot. Mai e şi un preot care se plimbă. Iar în faţă călăii îl înţeapă cu o suliţă pe San Lorenzo în piciorul drept.
A trecut mai bine de un an de când trăiesc în negură, fără să pun nume stărilor prin care trec, fără să întârzii asupra lucrurilor care mi se întâmplă. E legea letargiei la greu. O spuneam, acum câteva zile, lui C. Când e foarte greu trebuie creată, artificial, o desensibilizare. Asta înseamnă să obţii un mod vag de a-ţi scurge zilele, o detaşare de lucrurile care ţi se spun, de indiferenţa care te doare, de mizeria care te umileşte, de veselia în raport cu care rămâi pe dinafară. Această somnie care va transforma perioada respectivă într-un timp vid e de fapt una din formele morţii. Românul are şapte morţi în pieptu-i de aramă. Mă întreb a câta dintre ele este cea pe care o trăiesc. Mi-ar ieşi cam a patra.
Sentimentul că greutatea încercărilor sporeşte. Că viaţa avea, ieri încă, ceva de copilărie în raport cu cea pe care o trăiesc acum, aici, aşa. L-am avut, la fel, după ce a murit mama. M-am simţit, treptat, intrând într-o posomorâre pe care nu o bănuisem. Îmi aminteam de zilele când ea trăia. De lipsa lor de griji - cel puţin aşa îmi apăreau. După ce am depus cererea de plecare, mai scăzut ca intensitate, sentimentul a revenit. Pătrunsesem într-o zonă şi mai întunecată a vieţii în raport cu cea din anul anterior. Aici, la Roma, la pensiunea Dina m-am surprins revăzând în gând cu un fel de dulceaţă viaţa din Drumul Taberei. Acolo era cel puţin linişte, puteam face duş. Curgea apa caldă şi mă puteam spăla pe cap.
O întrerupere de viitor. Pentru un timp suntem fiinţe fără viitor.
Ar trebui notate stările de spirit.
În jur, cu voce tare, a început rugăciunea: "Santa Maria, madre di Dio, prega per noi peccatori adesso e nellʽora della nostra morte. Amen".
Unul dintre gândurile care revin mult mai des după ce depui ceea ce am numit timp de peste un an cererea de plecare definitivă este gândul morţii. Te vezi murind singur şi necunoscut. Cum e un gând pe care şi vârsta adultă îl ascute, s-ar putea spune că emigrarea aduce o intensificare a sentimentului adult al existenţei, patetic expusă morţii, bolii, nimicniciei.
Ce ar trebui să fie asigurat celor care sunt în situaţia de a trăi asemenea zile de aşteptare secătuitoare.
Un interior în care să se simtă stima pentru om. Cărţi cu împrumut. Săli în care să poţi citi. Un termen de aşteptare precis. O informare permanentă, chiar în sensul "nu avem nicio veste" a fiecăruia. Posibilitatea de a fi curat. De a scrie. De a lucra contra plată prestând nu numai servicii ancilare, ci şi unele care să redea bucuria de a fi util: traduceri, ore de limbi străine, dactilografiat, legătorie, croitorie, tâmplărie.
Altfel, sentimentul identităţii proprii începe să se clatine. Statut social modificat. Lipsa de ocupaţie adultă şi vie. Absenţa, temporară, a posibilităţii de a imagina, defalca, plănui viitorul pe care se întemeiază de obicei sentimentul de securitate şi dăinuire. Lipsa obişnuinţei cu locul în care te afli şi, mai ales, sentimentul că nu are rost să depui efortul de obişnuire, de domesticire a contextului. Oricum, tot pleci. În SUA sau aiurea.
(va urma)
Text din volumul Fluviul Alfeu sau despre exil şi întoarceri de Sanda Golopenţia, Editura Spandugino, 2017 (preluat din Sanda Golopenţia, Mitul pagubei, Providence, Hiat, 1986, pp. 60-72.)
