În ţicău

Scoboară pe hudiţele strîmte şi prăvălite clătinîndu-se, dar el e încredinţat că nu se clatină. Căci oamenii băuţi prind aripi, aşa ca îngerii; există un Dumnezeu al beţivilor, iar Maica Domnului îi poartă în pestelca ei cu bună mireasmă, aşa că cele ale vicleanului îi ocolesc.

De aceea calcă fără păsare, nebătîndu-şi capul de grijile vieţii, netemîndu-se că orele trec şi, iată, e miez de noapte, iar stelele reci sticlesc bruma toamnei. Iestea-s flecuşteţe! El are aripi nevăzute, străvezii ca foiţele de ceapă, şi poate ajunge oriunde şi-ar închipui, aseminea calului lui Harap Alb cel prefăcut dintr-o ghijoagă uricioasă într-un bidiviu de crai; sau ca atunci cînd începe să scrie ţărănii de-ale lui - beşteleu, feşteleu, că nu pot zice văleu! Şi începe să rîdă singur:
- Hii, cîte vorbe nu fac cu sîcretu' ista de cap! He-he-he!

Pe urmă o ia la vale, mai mult lunecînd, pe Scăricica Ţicăului, pînă ce se pomeneşte la poartă. Bîjbîie s-o deschidă, dar nu poate. Atuncea strigă precum Flămînzilă, rămas fără cele de-ale gurii, "mor de foame":
- Tinco! Tincă, fa!

După o vreme apare din casă Tinca, netezindu-şi catrinţa:
- Ce-i, măi omule, ce-i? Ce s-o mai întîmplat?
- Ia ni'ca. Deschide, fa, Tincă fa!
"Îi băut", îşi zice femeia auzindu-i tonul pus pe harţag şi văzîndu-i pălăria cît o roată hrentuită turtită pe-o parte.
- Hai, ghinişor! îl apucă de umeri.
- Iaca, am băut cu nişte tiriflici, explică el dezinvolt.

Ajunşi în casă, Tinca îi spune:
- Şăzi!
- Nu şăd! se burzuluieşte el.
- Întinde-te oleacă, măi omule!
- Nu mă întind! se încontrează îmbufnat şi stupeşte mînios pe podele.
- Atuncea ce vrei?
- Aicea rămîn! arată cu degetul ameninţător în jos, rezemîndu-se de sobă.
- Bini, rămîi acolo.

Bădia Ion rămîne ţeapăn şi închiorchioşăt, numai foc şi pară, ca zmeul din poveste. Pe urmă îşi aduce aminte şi porunceşte:
- Iarba dracului!

Tinca îi cunoaşte patima cînd îi băut, aşa că e pregătită. Sare şi-i aduce un pachet de "Dorobanţul". Îi aprinde o ţigară, i-o pune în buze, reuşind în acelaşi timp să-i scoată pălăria pleoştită de pe cap. El fumează şi tot nu se urneşte.
- Te-ai luat cu băutura, Ioane, ha?

Apoi, văzîndu-i privirile mînioase:
- Ai pitrecut oleacă.

Bădia Ion n-o ia în samă. Ştie el că e olecuţă bine cînd pitreci aşa tare-tare, pînă cazi în neştire. Aista e singurul lucru frumos în beţie, neştirea aiasta, tabula rasa, cum se zice pe lătinie (i-a zis lui bădia Mihai), liniştea şi genunea fără fund, fără de fiinţa în care omul se odihneşte cu adevărat. Cu preţul mahmurelii de a doua zi. Căci toate au un preţ.

Fumînd, vede mîţele ieşind din cotruţă:
- E-hei! zice cu ochii umeziţi. Iote-o pe Tita, pe Moanstra, pe Isida... Da' unde-s Florica, Hîca, Vasilica... Eeee! Ia iote şi pe ele... Ia daţi-vă gios, bre: Ţîca, Sura, Vasilica, Todirica, Bălănica! Şi Titu (îl mîngîie). Îi ghini, bre, Titule, să fii staroste peste mîţe? Vorba ceea: Fă-mă, Doamne, val de tei / Şi m-aruncă-ntre femei.

Începe să se caute îndelung prin buzunare. Cu o mişcare bruscă, îşi întoarce buzunarele pe dos. Pe podea se rostogolesc cîţiva covrigei.
- Iaca, mi-o dat domnişoarele Tufli... Hazulii domnişoarele iestea, hm!

Se apleacă cu mare greutate şi aruncă covrigeii la mîţe. Laia de mîţe îi foarfecă în cîteva clipe de parcă nici n-ar fi fost.
- Tincă, frecăţăi mai ai? Dă la mîţele iestea.
- Acuşica! zice Tinca, dar pune gînd rău la mîţele tare iubite de el. Lasă-lasă! Nu poate ea acuma, dar cîte tapangele le-ar trage! Că prea-i spurcă casa, boalele!

Aduce frecăţeii într-o cratiţă şi îi toarnă într-o strachină hîrbuită. Mîţele se reped, iar bădia Ion stă în genunchi, le mîngîie şi bolmojeşte un cîntec:
- Iese lelea din bordei
C-o oală de frecăţăi,
Ca să deie la căţăi
Să nu latre la flăcăi.

Pfii! Sîcretul ista di cap di ţaran prost! Cîte prostii îmi mai trec prin el! Oare de ce-s aşa prost? A, fa Tincă?

Se aplecă primejdios într-o parte.
- Vezi c-ai să chici, măi omule, zice Tinca, sprijinindu-l.
- Şi ce dacă chic? Cine-s eu? Ia un ţaran acolo, un mocofan, un ţopîrlan. Cui îi pasă? A, zi cui îi pasă?
- Ce-i cu tine, măi omule?
- Ce-i cu mine? Întrebi ce-i cu mine?
- Da, ce-i cu tine?
- Ce să fie... Iaca-s un ţaran prost.
- Tu?
- Da, eu! Prost, prost, prost!... Am băut cu Eminescu la Diamant... la domnişoara Riria... eh, domnişoară vorba vine... poate-n urechi. Şi Eminescu cu... cu duduia Riria.
- Bădia Mihai cu paţachina ceea? îşi pune palma la gură Tinca. D-apăi şi aistaaa...
- Fa, Tincă! Vezi că-ţi mut fălcile din loc, dacă te mai aud. Zît! arată bădia Ion cu degetul la buze.

Apoi se aşază pe pat şi fumează. Tinca începe să-i tragă ciubotele.
- Vezi să nu dai foc la casă cu ţîgara ceea.

Dar bădia Ion n-o ascultă:
- Pe urmă am ramas sîngur cu nişte tiriflici. Ca un ţaran prost ce sînt. Dac-atîta mă duce capu'!?
- Tu eşti ţaran prost?
- Eu, cine? (Dă a lehamite din mînă) Da' nu ştii tu... Tu... Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie...

Domolit, bădia Ion se culcă de-a curmezişul şi pe dată adoarme aşa: de-a latul patului şi cu capul bălălău într-o parte. Tinca îi ia ţigara din mînă şi rămîne cu ea arzînd în mînă. "Ia uită-l cum s-o pus de-a latul! Ca neoamenii. Aista şi-n raclă cred că s-ar pune tot cîş. Doamne, cu ce om m-am mai luat şi eu! Oof, măi Ioane, măi Ioane! Ce-a fi în sicretu' tău de cap?"