Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Cotorul de măr


C.D. Zeletin

18.11.2017
Editura Spandugino
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marcelinus prinsese de la culturism obiceiul de a umbla aproape gol prin casă şi mai ales prin faţa ferestrelor deschise. Simţea mângâierea suavă a curenţilor de aer ca pe un elogiu subtil adus trupului atletic.
- Aruncă şi tu pe umeri o rufă ceva, îl apostrofă Zizi, gata dis-de-dimineaţă cu bagajele pentru excursia în Vrancea. Se arată a fi o zi cu arşiţă, iar tu transpiri şi răceşti uşor. Să nu te văd dârdâind pe drum! Parcă te aud că-mi spui să trec eu la volan! Scuteşte-mă de aşa ceva.
 
Bărbatul dădu ascultare nevestei şi, în trecere, împinse colţul de jos al ferestrei cu rotunjimea fundului de piatră, după care îşi trase un maieu.
- Nu-ţi fă griji.
 
Sfântul Ilie cădea sâmbătă, numai bine să petreacă o zi plină cu Ilie, fratele lui Zizi, la Jariştea cea fără pereche. Era ziua lui onomastică.
- Munţii Vrancei au rămas singurii nejigniţi de gunoaiele turiştilor. Ce aer pur! Ca untdelemnul! Poate mai găsim flori de soc la marginea pădurii. Pe-acolo vremea e mai răcoroasă şi mai întârziată, reflectă Zizi cu gândul la acea băutură înăsprită şi cu nume tâmp, socata.
 
Marcelinus îşi frecă palmele a satisfacţie, răspunzându-i însă, într-o lume imaginară, lui Rossini:
- Bravo, bravissimo! Bravo, bravissimo!
 
Triumfa în el pofta de viaţă, pe care şi-o trăia într-o izolare convenabilă. El şi Zizi - două vieţi contigui şi nu continui, mai mult cu atingeri decât cu amestecuri sufleteşti. O excelentă vecinătate e totuşi altceva decât o perfectă comuniune. Zizi avea însă înţelepciunea de a-şi imagina că o trăieşte pe aceasta din urmă. Şi totul mergea ca pe roate.
 
Tânăra soţie aproape că nu-l auzea, prinsă cu titirirea celor două geamantane. Nu uita niciodată nimic, spre deosebire de Marcelinus. De altfel, verifica totul de trei ori, ceea ce nu se potrivea cu spontaneitatea bărbatului ei.
 
Ajunşi la Focşani, se abătură la stânga spre munte. Gura pădurilor odihnite respira prin verdele străveziu, copil al soarelui cernut prin crengi. Nicio adiere nu stingherea aerul gingaş, iar pe marginea drumului câmpurile mărunte ale romaniţei înflorite îmbiau călătorul la popas, Şi, culmea, aţinându-se presiunii codrului, socul cu flori albe şi late cât o palmă de bărbat strecura în nări mirosul de intimitate dintre două trupuri îndrăgostite.
 
După ce ieşiră din Lepşa, Marcelinus opri maşina în dreptul unei fântâni. Zvârli o mână de apă deasupra cefei asudate şi întârzie o clipă, aşa încovoiat cum era, ferindu-se să i se scurgă apa pe trunchi.
 
Întorcând capul, văzu în apropiere o fată de vreo douăzeci de ani, roşie în obraji, care, muşcând dintr-un măr, îl privea zâmbind ironic. Îl intrigă. Aruncă un pumn de apă şi pe ochi. Fata tot acolo, zâmbetul ironic idem. O nesocoti, urcând brusc în maşină şi pregătindu-se să demareze.
 
Zizi interveni:
- Nu mai stăm un pic? Să-şi tragă şi bietul motor sufletul! S-a înfierbântat.
- Aş vrea să ne grăbim. Ţin să ajungem pe soare la Jariştea, îi răspunse Marcelinus.
 
Nu parcurseră zece metri, când deodată o bufnitură în geamul din stânga şoferului îl făcu să apese automat pe frână. Nici n-avu timp să înţeleagă ce se întâmplase. Pe fereastră o urmă umedă fixase un sâmbure de măr, iar jos în iarbă -cotorul! Atleta îmbujorată zvârlise mărul aproape mâncat spre şofer, nimerind mai bine decât discobolul lui Myron!
 
Scos din fire, Marcelinus coborî rapid şi fugi după vinovată, zbârnâind din toate încheieturile. Văpaia din scaunul minţii ţinea negreşit să năvălească în sânge. Fugindu-i pământul de sub picioare de frică, fata dispăru după un pâlc de ulmi. Marcelinus dispăru şi el după pâlcul de ulmi. Fata intră în pădure, Marcelinus intră şi el în pădure, după care se aşternu o linişte adâncă.
 
O linişte adâncă de începuturi. Grăbitul de-adineauri întârzia, în timp ce Zizi întârzia, la rândul ei, cu gândul la neghiobia fetei de la fântână şi la ce mamă de bătaie i s-ar cuveni.
 
Desigur că, nu peste multă vreme, printr-un miracol, toate crengile arborilor aveau să se prefacă în şerpi şuierători de fericire deasupra celor doi. Numai ei ştiau că mărul e afrodiziac şi sacru, ascunzând în el paradoxul castităţii. Din cotorul mărului ispitei - al altui măr, de flăcări - muşcat cu gura plină şi dintr-o parte şi din cealaltă, şi de ea şi de el, n-aveau să rămână decât cei câţiva sâmburi risipiţi prin tăvălitura ierbii din vreo poiană, din vreun ascunziş verde ori, la urma urmei, risipiţi oriunde se va fi nimerit să cadă, pentru ca întâmplarea să se repete la nesfârşit cât va fi lumea şi vor fi oameni pe pământ.
 
Schiţă din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer