Tănase

Tănase era domn. Saluta înclinându-şi capul, ridicând pălăria cu boruri largi, cu două degete foarte lungi şi albe.

În oraşul mic, în care amiaza duhnea a scuipat şi blană de maidanez, iar blocurile confort trei dospeau de ciuperci parabolice şi oameni sărmani, Tănase conducea o orchestră.

Fusese mare dirijor la oraş, în Capitală, şuierau unii printre dinţi. Înnebunise după ce comunismul luminat intrase în faza lui turbată şi atotcuceritoare. După un concert, la o petrecere cu ştaif, spusese o glumă mai mustoasă despre cuplul prezidenţial. Urechile regimului îşi făceau simţită prezenţa în persoana unui maior bleg şi îndrăgostit de fata acestora. Miliţianul relatase cu exces de zel şi lux de amănunte bancul înflorit. Prima doamnă, foarte furioasă şi foarte fudulă, pleoscăi din buze şi porunci o repartizare imediată pe ogoarele patriei a tânărului dirijor.

În sudul prăfuit, cu tălpile pământului crăpate de sete, descoperise colegi de breaslă cu douăzeci de ani mai în vârstă care nu-şi mai părăsiseră domiciliile forţate căsătorindu-se cu fetele simple, dar cumsecade din împrejurimi. Convertiţi de ochii lumii în reprezentanţi ai clasei muncitoare, aveau încă degetele sensibile la fineţea mătăsurilor muzicale.

Tănase îi aduna în fiecare joi, într-o pivniţă dintr-un bloc confort trei, cu apa şiroind pe pereţi şi şobolani ce veneau ca la teatru. Îşi dezmorţeau degetele pe ritm de Brahms sau Ravel, şi li se prelingeau notele pe degete şiroaie, din tot ce au putut păstra prin poduri şi prin inimi.

Erau chemaţi să cânte la nunţi şi înmormântări, de Ziua Eroilor şi la serbările de sfârşit de an la liceul industrial. Băieţii de cartier se uitau la Tănase ca la unul cu lampa arsă, dar îl lăsau în pace căci părea inofensiv. Mamele le spuneau fetelor să ia seama să nu vorbească cu el, căci gurile rele spuneau că făcuse doi copii cu două surori şi amândouă îl părăsiseră în circumstanţe ciudate. Nu era însă un bărbat de lepădat. Avea ochii albaştri aproape vineţii, păr mult şi negru şi umbla la costum. Doar minţile îi umblau aiurea.

L-au găsit spânzurat într-o joi. Era martie, ceaţă şi mâzgă pe-afară. Colegii de orchestră, găsiseră uşa pivniţei larg deschisă. Prea bine ştiau ei că uşile deschise în aşa hal nu prevesteau nimic bun.

Tănase atârna cu taburetul răsturnat lângă contrabas. Încăperea prost lumina arăta şi mai jalnic ca de obicei. Coarde rupte şi împrăştiate, ca nişte maţe de animal, scaune răsturnate peste foile cu scris muzical pline de noroi. L-au înmormântat în a treia zi. Au fost mulţi să-l vadă, că le cântase tuturor. Autorităţile nu investigară cazul neavând martori şi chef.

De-atunci, an de an, în prima joi din luna martie, la orele 22.00, la parterul blocului confort trei, răsună muzica.