Sfârşitul bunătăţilor / O despărţire curată

Sfârşitul bunătăţilor

De bucătărie se ocupa doar mamaie. De mămăligă se ocupa doar bunica. Rar îşi schimbau rolurile, când ceva extern le tulbura rutina. Bunica avea câteva feluri de mâncare pe care le făcea doar ea şi nu îmi erau adresate mie, pentru că erau prea simple, de post, prea ţărăneşti, iar eu trebuia să fiu hrănită bine, ca o fată de oraş. La anumite ocazii îşi combinau reţetele şi se sincronizau ritualic pregătind pomeni cu meniu standard, capete de dat preotului, colivă. Dintre toate sărbătorile la care participau şi ele colectiv, cea mai aşteptată de mine era Moşii de vară. Îmi plăcea şi numele, îmi imaginam că e vorba despre nişte bătrâni bine dispuşi şi cu chef de distracţie, cu totul alţii decât posomorâţii Moşi de iarnă.

În sat, Moşii de vară coincideau cu primele cireşe care de-abia se coceau. Bunica făcea tăiţei de casă şi frigea pui, mamaie făcea păsat din porumb cu lapte dulce, amândouă îl puneau pe frunze de tei şi umpleau rafturile beciului cu ele, în aşteptarea slujbei de pomenire. Mamaie făcea chec, bunica lega cireşe de lingurile pe care le dădea pomană, amândouă spălau străchinile şi cănile de lut. Când găteau, din ochiurile sobei ieşeau flori şi Maica Domnului le privea din icoana de deasupra mesei, întinzând mâinile să mestece în oale când ele nu erau atente. Coşul de paie stătea plin cu bunătăţi, gata de dus la biserică, la întâlnirea cu fericiţii Moşi de vară. Habar n-aveam că era o pomenire a morţilor, care în ciuda soarelui care abia începea şi a poftei de viaţă cu care trăiam eu pregătirile din casă, îşi trăiau moartea mai departe, dincolo de cruci, definitiv. Când veneam de la grădiniţă şi ajungeam în dreptul bisericii, alergam cu Dragoş dealul cimitirului într-un suflet să prindem pomană. El primea cel mai mult, ţinând-o la piept ca pe un porumbel. Plecam acasă cu mamaie şi bunica, bălăngănind coşul gol ca pe o găleată uscată. Curtea ne aştepta verde, deja de la poartă alergam să mănânc păsat de pe frunzele de tei. Şi cât frunzele rămâneau goale una după alta, cu urma păsatului fierbinte pe ele ca o rană, curtea era un du-te-vino de vecini care ne aduceau pomană şi cărora mamaie le dădea în schimb pomană de la noi. Pluteam de fericire.

Când nu erau sărbători, mamaie făcea dulceţuri, prăjituri, fursecuri, saleuri cu chimen, clătite. Bunica făcea scovergi şi gogoşi şi turte pe plită. Fierbeau boabe de porumb iarna, într-o oală mare. Făceau porumb american la tuci. Cămara era plină de borcane negre cu capace de celofan prin care Dragoş ghicea felul dulceţurilor, ca un expert prin lupă.
- Ăsta-i de gutui. Aaa, magiun de prune. A făcut şi mămica. Piersici. D-ăsta n-a făcut mămica, vreau şi eu.

Aşa treceau anotimpurile, printre bunătăţi care apăreau din mâinile lor ca şi cum era de la sine înţeles. Bucătăria minusculă era un palat de arome şi între noi şi Dumnezeu erau doar rotocoale de aburi dulcegi şi vanilaţi.

Când a murit Gabi, nu mult după Moşii de vară ai unui an, palatul a dispărut şi un nor de plumb s-a aşezat deasupra curţi noastre ani întregi. Pământul în care intrase Gabi în rochiţa ei albastră cu buline ne-a astupat şi nouă gurile. Cămara a rămas goală cu rafturile albe ca nişte pete de suferinţă, Dragoş n-a mai avut în ce să ghicească. Din ochiurile sobei n-au mai ieşit flori, ci şerpi fără gust. Mamaie n-a mai ştiut să gătească, mămăliga de aur s-a făcut cenuşie ca o lună de ciment.

A fost sfârşitul bunătăţilor la noi în curte. Dar prin vecini, la Dragoş, la tanti Rica, se ridicau uneori către cer aburii unor gogoşi fericite.


O despărţire curată

Făceam baie sâmbăta, că a doua zi mergeam la biserică. Baia, cu gresie, faianţă şi cadă, era în casa mare. Pe vremea aceea, să ai baie ca la oraş, în casă, cu cadă şi veceu, era o raritate. Cumva ne mândream cu asta, că tataie era aşa priceput. Numai că exact ca pe orice raritate, nu o foloseam. Era ca o bijuterie pe care ţi-o pui la ocazii, apoi când vii acasă o pui din nou în cutia ei şi o îndeşi în sertar, să nu se strice. Aşa foloseam noi baia. Bunica nu venea niciodată în casa mare să facă baie. Nu se simţea în largul ei în lumea nouă la care lucra tataie. Ea avea ritualul ei sâmbătă seara, începea devreme pentru că se mişca greu din cauza spatelui aplecat, dar şi pentru că toate operaţiunile durau mult. Căratul apei de ploaie, că nu era bună cea de fântână, datul copăii de lemn jos din pod, pregătitul hainelor curate, săpunul de casă, gazul pentru păr, pieptenele de os, încălzitul apei pe sobă. Toate durau. Bunica se spăla în căsuţa de aur, unde locuiam cu toţii. Doar sâmbătă seara drumurile noastre se separau. Ea încuia uşa bucătăriei din căsuţa de aur, ca să se spele în tihnă, eu plecam cu mamaie în casa mare, să îmi facă baie în cadă. Baia devenea iar o bijuterie scoasă din sertar. Lucrurile erau mai simple în casa mare, trebuia pus boilerul în priză, făcut focul din timpul zilei şi în baie şi în camera unde dormeam, lângă maşina de cusut Singer. Gardul de lemn care separa cele două curţi (cea din spate, cu animalele şi căsuţa de aur şi cea de la drum, cu grădina, florile, fântâna şi casa mare) separa invizibil şi civilizaţiile. În fundul curţii trăiam cu toţii în altă generaţie unde bunica era conducătorul şi ultimul mohican al acelei lumi, în casa mare eram cu un pas înainte în modernitate şi arzând nişte etape, aveam ceva lux la îndemână, ceva care era util când veneau musafiri de la oraş sau mama şi tata.

Mamaie mă striga pe la şase seara să mă pregătesc, să plece Dragoş acasă. Nu-mi plăcea să fac baie. Nici Dragoş nu voia să plece acasă. O tot lungeam prin curte. La şapte jumătate mamaie îl scotea din curte şi mă ducea în baie. Toamna şi iarna era minunat să vin din frig de afară şi să intru în baia bleu ciel care duduia de căldură. Mama nu ar fi tolerat să mă spăl în copaia de lemn sau să mă spele cu săpun de casă. Eu aveam şampon de mere, mirosea dulce acrişor şi părul meu ondulat şi lung devenea moale ca o pisică blândă. Dragoş se spăla în copaie, cu săpun de casă, mirosea sec şi părul lui era aspru şi auriu. După ce mă limpezea bine, mamaie mă usca cu feonul adus, special, de mama. Nu-mi plăcea deloc operaţiunea aceasta, dar trebuia, că altfel, dacă răceam, mama s-ar fi supărat tare pe amândouă.

Pentru că nu mai puteam ieşi prin frig noaptea înapoi spre căsuţa de aur, noi două dormeam în casa mare, cu tataie. Îmi plăcea noutatea aceasta, dar după o vreme tânjeam după înghesuiala de dincolo, unde bunica dormea sâmbătă noapte singură. Voiam înapoi şi-mi era dor de ea.

A doua zi dimineaţă, cu părul ca o mică Gorgonă, mă îmbrăcam cu hainele bune aduse de mamaie de la pian şi fugeam în căsuţa de aur. Bunica aştepta pe pat, gata de biserică, cu broboada pusă peste cap şi umeri, nemâncată şi solemnă. Strălucea ca un Sfinx. Şi era cea mai frumoasă revedere dintre două fiinţe curate, coborând din lumi diferite, la capete opuse de viaţă, după o despărţire scurtă. După ce mă năpusteam asupra ei s-o pup şi ea zicea semi-supărată: Stai fetică, îmi boţeşti haina!, plecam toate trei la biserică.