Autocarul ne aştepta la Grădina Icoanei. Cum venisem mai devreme, savuram dimineaţa strălucitoare de vară şi ora proaspătă a sosirii excursioniştilor. La un moment dat, urcară două mame sprintene cu două fiice trecuţele şi melancolice, manevrate evident de resortul matern. Eram singur şi simţeam că se pune ceva la cale. Într-adevăr, mamele au început, autoritare, dar politicoase, să ceară câtorva călători să schimbe locurile, într-o combinaţie enigmatică, importantă pentru fete şi relativ indiferentă pentru cei mai mulţi dintre pasagerii manieraţi, fiecare adâncit în gândurile evadării şi fără chef să pătrundă în logica acestor rocade. Fetele, Blonda şi Bruna, se lăsau în voia mamelor, ca nişte automate absente. M-am aşezat în faţă.
- Nu vreţi să-mi daţi mie locul acesta şi să vă mutaţi dumneavoastră dincoace, la fereastră? o întrebă mama Blondei pe doamna ce tocmai se aşezase lângă mine şi pe care mă pregăteam s-o avertizez că ţin locul pentru cineva care se va urca pe traseu. Zadarnic i-am spus mamei că locul e rezervat; îndată mi-o plasă vecină pe Blonda. Aceasta îmi zâmbi trist, cu privirea rugătoare a unor ochi lăptoşi, obişnuiţi să piardă, din oboseală, ţinta şi să cadă galeşi. Scundă, era binişor mai mare ca mine, care aveam şi eu vârsta eroilor: 33. Lăsa impresia că-i este în permanenţă frig. Părea chiar să-i tremure subtil trupul plinuţ. Printr-un tic, se juca neîncetat cu nasturele de sus al bluzei, care joc părea că o ajută să gândească.
Autocarul era aproape plin. Bruna se aşezase undeva prin spate sau fusese aşezată acolo. Sarabanda rocadelor încetă şi mamele coborâră. Înaltă, slabă, suverană, plutind cu indiferenţa pe deasupra turiştilor aşezaţi pe scaune, Bruna veni o clipă în faţă spre noi, spunându-i nu-ştiu-ce Blondei. Negru, uscăcios şi împrăştiat pe tot spatele, părul cerea să fie mai curând strâns într-o agrafă decât să fie mângâiat: ar fi electrizat mâna calină dacă n-ar fi fost mort. Păr mort.
Autocarul se urni. Mai toţi moţăiau, mai toţi somnolau, ba încă un dolofan dormea de-a binelea. La Giurgiu, urcă Cynthia şi, fireşte, solicită Blondei locul ce-i fusese rezervat, dar nu bine păzit. Spăsită, Blonda făcu bot fără să protesteze în vreun fel şi parcurse înapoi întreg intervalul aşezându-se lângă Brună.
Programul excursiei prevedea o escală de o noapte undeva în Bulgaria. Oprirăm aşadar la un hotel aşezat pe un promontoriu, cu o terasă larg revărsată asupra unor vii ce-l înconjurau din trei părţi. O podgorie nemţeşte îngrijită, impresionând prin uniformitatea butucilor înalţi şi prin ţărâna fără fir de buruiană. Masa, pe terasă. Lăutarii fericiţi, fără niciun accent străin, ne flatau cu melodii româneşti bine cântate şi ne surâdeau complice. Noaptea era perfectă, cerul atât de încărcat de stele, că n-ar mai fi încăput una.
Sarmale, sarmale, sarmale.
Fripturi, fripturi, fripturi.
Vinuri, vinuri, vinuri.
Fetele noastre se chercheliseră bine. În Brunetă se trezise elocvenţa şi glosa asupra zodiilor, numărului purtat de unele cămări şi ascendentului, încurcând animalele simbolice şi aştrii, amuzându-se - în sfârşit! - de şovăirile propriei limbi.
Oberul ne invită să coborâm în vie, cu taraful după noi. Abia printre butuci mi-am dat seama că Blonda şi Bruna băuseră ţeapăn; ce mai, erau bete criţă.
Taraful atacă un şlagăr la modă, ce fusese impus admirabil la noi de Corina Chiriac, Opriţi timpul, după toate aparenţele o melodie grecească. Cynthia, strângându-mă de braţul răcorit de adierea nopţii, îmi şopti:
- O temps, suspends ton vol!
Dar versul lui Lamartine abia dacă-şi consumă secunda de romantism palid, că şi fu călcat în picioare de năvala, muzical exprimată, a simţirilor răscolite în podgoreni de Opriţi timpul! Cântau toţi. Urlau toţi. Zdruncinătura unei fericiri nebune trecea de la om la om şi de la butuc la butuc, descărcarea stând gata să facă praf via nemţească aflată în repaus. Toţi dansau pe unde se nimerea.
Atunci începu dezastrul.
Buimacă şi beată, căzută în genunchi şi silindu-se să se ridice, Blonda se prăvăli, înverşunată pe viaţă, peste un butuc şi nu putu să revină la verticală decât îmbrăţişându-i partea de jos încărcată cu sânii aguridei. Ca să se ridice, îşi supunea genunchii unei anevoioase extensii, ce părea să fie problema cea mai grea a întregii sale existenţe. Cum s-a întâmplat să mă aflu aproape de acel cuplu femeie-butuc, mă fixă disperat, cu gura strânsă şi ţuguiată a celor ce pronunţă cuvântul ustură, şi urlă neajutorată din rărunchi, ca să acopere orchestra:
- Opriţi timpul!
Cynthia se îngrozi şi începu să tremure lângă mine. Rămasă un rest din ea însăşi, cocârjată, Blonda se făcuse deodată şi mai mică. Se repezi agăţându-se de privirile mele ferme, fortificate de milă, dar se prăbuşi cu butucul de vie în braţe. Cu ochii holbaţi şi rătăciţi, leoarcă, trecu rapid o mână pe frunte, deplasându-şi peruca de sub care se ivi un păr scurt şi cărunt:
- Opriţi timpul! Opriţi timpul!
Izbucni în plâns. Pe urmă, obosi de plâns. Apoi aşternu peste toţi, peste toate, peste totul cortina unui zâmbet.
Schiţă din volumul Rămânerea trecerii, Editura Spandugino, 2011
