Coborâre în adâncuri

Fiecare trântea poarta în felul lui. La noi în curte era un du-te-vino de vecini care nu veneau pentru mamaie şi tataie ci pentru a lua apă din fântână, iar poarta noastră nu era încuiată niciodată. Doar când se înnopta, tataie mergea prin întuneric, încet, spre poartă, ca un şef de magazin care încuie prăvălia, iar dimineaţa foarte devreme era prima grijă, să descuie poarta ca să poată veni vecinii la apă. Îi cunoşteam pe cei care intrau pe poartă după felul cum o închideau. Tanti Rica nici nu se făcea auzită, intra tiptil de parcă ar fi vrut să surprindă o conversaţie de familie. Tanti Dorina închidea poarta cu nerv, tocmai să se audă că a intrat în curte, să nu cumva să surprindă vreo conversaţie de familie. Dragoş intra alergând ca şi cum l-ar fi urmărit vreun câine şi trântea poarta, care se închidea singură în urma lui.

Oamenii intrau în curte ca să ia apă. La noi era singura fântână din zonă şi oamenii veneau ca şi cum li se cuvenea, apa era sursa vieţii şi sursa vieţii e a tuturor. Fântâna noastră unea satul. Apa noastră nu era a noastră. Nici curtea nu mai era numai a noastră. Cei mai mulţi se opreau şi la discuţii cu mamaie sau tataie, înainte sau după ce dădeau drumul în fântână găleţii metalice care lovea apa ca o ghiulea. Unsprezece rotiri de manivelă şi găleata ajunge în fântână, treisprezece rotiri şi a intrat în adâncuri, mai multe rotiri deja nu e bine, iese cu mâl şi se tulbură apa. Nici eu, nici Dragoş nu aveam voie să scoatem singuri apă din fântână. Ne fascinau şi fântâna şi apa din adâncuri şi interdicţia. Ne învârteam numai pe lângă ea şi adesea ne aplecam mult uitându-ne la reflecţia chipului nostru în apa îndepărtată ca la un frate geamăn de pe celălalt tărâm. Ne strigam numele şi ne amuzam de ecoul scurt, întrerupt de stropii de apă. Deasupra fântânii era un acoperiş de ţiglă ca la o casă şi în jurul ei mamaie plantase cârciumărese. Fântâna părea macheta unui castel cu secrete adânci prin care treci cât ai bate din palme în alt regn, în alt timp, în cealaltă lume.

Bunica respecta fântâna ca pe un dar concret de la Dumnezeu, trimis direct la noi în curte. Ne spunea cum căra ea apă în tinereţe de la o fântână de pe dealurile din faţa casei noastre, chiar şi iarna cu picioarele desculţe, că nu avea pantofi, cu cobiliţa, când dimineţile nici nu se rupeau încă de noapte. Noi nu înţelegeam mare lucru din poveştile ei şi respectul ei pentru apă, habar nu aveam noi că istoria are straturi şi că o felie din ea deja a dispărut în timp ce bunica povesteşte, iar cobiliţă nu mai exista de mult la noi în curte. Acum apa era veşnică, la îndemână, o scoteam de pe lumea cealaltă cu o manivelă. Îmi plăcea să văd cum intrau vecinii în curte cu mers uscat şi cu câte o găleată goală în fiecare mână, bălăngănindu-se ca nişte cercei mari de-o parte şi de alta a celui care le ducea. Îi urmăream şi la plecare, cum ies din curte cu găleţile pline, păşeau apăsat, mersul parcă era ud şi duceau cu ei mai departe sursa vieţii, ca la Înviere când vii de la biserică şi ocroteşti în palme flacăra care ţi-l aduce pe Isus în casă. Mergeau cu privirea în jos, fericiţi şi tăcuţi, semn că şi ei respectau apa.

O dată pe an fântâna era curăţată. Nenea Ionel, vecinul de peste drum, era singurul care îndrăznea să coboare în adâncuri. Pentru Dragoş şi pentru mine, nenea Ionel era un erou. Exista ceva ritualic în această curăţare a fântânii. Tataie îi dădea indicaţii toată ziua, mamaie se ruga la Dumnezeu să nu vină beat şi să facă vreo prostie fix la noi în fântână, bunica asista la ritual cu evlavie, ca la înălţarea unei biserici. Eu şi Dragoş nu aveam voie să ne învârtim prea mult pe lângă fântână în acea zi, ca şi cum fântâna, aflată în plin tratament, avea nevoie de linişte şi discreţie. Cum se desfăşura în detaliu operaţiunea de curăţare, nu ştiu. Ştiu doar că din când în când nenea Ionel urca la suprafaţă plin de noroi şi aburii celeilalte lumi, transfigurat, cu ochii umflaţi, şi ne aducea câte o farfurie, un cuţitaş, un coş mic de fructe şi alte obiecte mici căzute de-a lungul anului în fântână, de pe colacul ei. Le aducea de jos în sus, la noi, ca pe nişte fiinţe vii îmbrăcate în pământ ud şi le înmâna solemn bunicii.
- Ia uite, bre, castronu' matale, unde era! Şi ziceai că ţi l-au spart copiii!

Bunica lua în primire toate obiectele pierdute de-a lungul anului şi chipul i se lumina intens, nici riduri nu mai avea, că în micul ei univers gospodăresc toate îşi găseau echilibrul şi obiectele reveneau acasă. Se mira şi se bucura de parcă ieşise din fântână, viu, tatăl ei mort în război. Încă de atunci îmi doream ca morţii, dacă tot trebuie neapărat să moară, să coboare în fântână şi să ajungă direct pe lumea cealaltă, dar să rămână cumva şi lângă noi mereu, când ţi-e dor de ei, să îi scoată nenea Ionel la suprafaţă ca pe farfuriile pierdute şi tristeţea să nu fie profundă şi perdeaua dintre noi şi ei să nu fie grea şi definitivă. Să plece, dar să rămână cu noi. Îi spuneam lui Dragoş ce frumos ar fi.
- Fă Anamario, ej cu capu', răspundea el ferm şi plin de înţelegere. Nici nu-mi mai vine să beau apă de la voi din fântână.

Acum oamenii au chiuvete şi robinete şi apă curentă în Măgura. Sursa vieţii vine printr-o simplă răsucire, rece sau caldă. Fântâna noastră e încă în picioare în mijlocul curţii, manivela merge, deşi nu o mai învârte nimeni, iar găleata a rămas suspendată deasupra fântânii, puţin într-o parte, pe picior de plecare ca un animal de uscat şi de apă, care la bătrâneţe nu se poate hotărî pe care din cele două tărâmuri să se retragă.