O carte despre "spovedania unui preot ateu" face valuri în mass media din România. Ceea ce se exploatează în acest subiect de scandal este, chipurile, curajul preotului (sau ex-preotului) de a-şi mărturisi "ateismul" şi, deopotrivă, astenizarea sa de către creştinismul adaptat - cum arăta Lucian Blaga - la "stilul vieţii preistorice" din satul pre- şi stră-românesc. "Săteanul - scrie Blaga în Permanenţa istoriei - nu-l va gândi pe Dumnezeu abstract, dogmatic, filosofic, aşa cum îl defineşte gândirea bizantină, ci într-un fel mitologic, adică preistoric." Cultura istorică bizantină - acuza poetul filosof care nu strivea corola de minuni a lumii - "a fost asimilată stilului preistoric al satelor". Astfel, "nici Dumnezeu, nici Isus (sic!) Hristos, nici Maica Domnului nu sunt pentru săteni subiecte de meditaţie dogmatică-filosofică, ci motive de mitizare, adeseori foarte liberă". Aşa stând lucrurile, de ce ne-am mira atunci când un preot de ţară ortodox ajunge pe culmile disperării? Nu din pricina unor nelinişti metafizice de tip cioranian, ci pe motiv de "această lehamite" - vorba unui film "mizerabilist" de Mircea Daneliuc de la mijlocul anilor '90.
În ceea ce mă priveşte, nu mă miră câtuşi de puţin că un preot este scandalizat de încremenirea enoriaşilor săi în datini şi purtări străine de învăţătura Bisericii, că nu se "smereşte" întotdeauna înaintea ierarhilor, că - horrible dictu - îndrăzneşte să se numească "ateu". Nesocotindu-l pe Dostoievski, care spusese că, depărtându-se de Dumnezeul cel Viu, omul modern nu devine ateu, ci idolatru, pentru că ajunge să se închine unui zeu de lemn sau de aur, unei ideologii sau chiar propriilor sale mofturi. Mă miră însă nespus câtă răbdare au ceilalţi preoţi (precum cei zugrăviţi în câteva filme magnifice de Robert Bresson în Jurnalul unui preot de ţară, de Luis Bunuel în Nazarin sau de Ingmar Bergman în Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă) care-şi văd de treabă mai departe, chiar dacă ştiu prea bine că n-au cu cine. Chiar dacă ştiu (cei care ştiu) că, de exemplu, nu icoana (imaginea canonică a Bisericii, fereastră spre absolut) e venerată şi cinstită, ci tabloul religios ultra-pietist; că nu religia în sine e mântuitoare, ci - aşa cum arăta Christos Yannaras în Libertatea moralei, în Contra religiei - sârguinţa de a dobândi o cât mai împăcată conştiinţă eclezială. Ceea ce mi se pare cu adevărat întristător e altceva: transformarea silei (faţă de comportamentul unor confraţi - clerici, indiferent de treapta ierarhiei, sau laici) în hulă şi autoexcluderea din rândul Bisericii. Pentru că "poporul e necredincios" (şi "înapoiat" şi "idolatru" şi "corupt" etc.). Asta poate pentru că încă mai cred că în Biserică e loc pentru toţi, că Ortodoxia e - cum spune Pr. Rafail Noica - "firea omului", "devenirea sa întru fiinţă". Că Dumnezeu nu este o instanţă care trebuie demonstrată, ci - aşa cum îi plăcea să repete iudeului fără de vicleşug, Nicolae Steinhardt - un ideal în numele căruia suntem chemaţi să trăim. Chiar atunci când nu avem pe cine să mai ducem în Zona-Viaţă, aşa cum se întâmplă cu personajul Călăuzei din filmul lui Andrei Tarkovski, Stalker. (Tarkovski: "Zona înseamnă viaţa, iar cel care trece prin ea fie se zdrobeşte, fie se păstrează, în funcţie de starea inimii sale.") Care personaj încerca în zadar să activeze conştiinţa eclezială a unor intelectuali - un scriitor şi un fizician - orgolioşi, certăreţi şi blazaţi, convinşi că "nu trăiesc decât o dată", că ar trebui să li se plătească fiecare vibraţie sufletească. "Nu doar aceştia doi nu mai cred în nimic, nimeni nu mai crede!" - avea să se plângă Călăuza soţiei sale, la întoarcerea acasă din temerara expediţie în Zona în care se afla Camera Dorinţelor. Nimeni însă nu mai dorea nimic - cu adevărat, fierbinte, din toată inima - pentru că nu mai putea crede. "Organul credinţei li s-a atrofiat pentru că nu l-au mai folosit!" - strigă Călăuza, ca un ecou al iconarului medieval din Andrei Rubliov-ul aceluiaşi Tarkovski: "Nimeni nu are nevoie de icoanele mele!" "Intelectualul - arăta Alexandr Soljeniţîn în Arhipelagul Gulag - nu se defineşte prin filiaţia profesională şi ocupaţie. O bună educaţie şi o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese şi a cărui voinţă se concentrează în spaţiul spiritual al existenţei, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitenţe, nedeterminată de circumstanţe exterioare şi adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om a cărui gândire refuză orice mimetism."
Iată că nu doar ocupaţiunea mintală a sătenilor "pre-istorici" e la "foarte libere mitizări" şi eresuri. Interesele şi voinţa (sau, mai exact, absenţa oricărei bunăvoinţe) îi definesc pe intelectualii din Stalker exclusiv prin filiaţie profesională şi ocupaţie. De aceea, "dezbisericirea" celui "ultragiat" de ignoranţă, de feluritele abuzuri de putere, de strâmbătăţile mai mari sau mai mici ale celor cu care e de presupus că se împărtăşeşte din acelaşi potir, e - pentru cei care nu-şi pun problema în termeni strict instituţionali, juridici - o chestiune ontologică. Presa de scandal o prezintă exclusiv ca pe o necesară "salubrizare" de tip legalist, ca pe o "renaştere" înspre noi orizonturi - cum altfel? - "progresiste" şi "democratice". La urma urmei, nu e la îndemâna oricui să-şi ţină mereu mintea în iad fără să deznădăjduiască...