Mâl / Meşterul Manole

 
Nu înţeleg o iotă, îmi spunea concentrat şi candid T., dezvelit de toate cojile obişnuite după ce băuse îndelung si copilăros. Nu pricep o iotă, şi o lua la fugă peste garduri, prin grădinile oamenilor. Nu pricep o iotă - şi se arunca pe pământ răzbit. A doua zi, reîncătărămat în cotidian, mirarea fusese uitată şi el mă privea calm, golit de necunoscutul care mă urmărea încă, cu vocea lui adâncită în sine. A fost o vară în care s-au amestecat ciudat, în zile, gânduri dăruite din prea-plin sau tristeţi.
 
Atunci l-am cunoscut pe Laie. Subţire, cu o faţă lutoasă, acoperită de o piele plină care se îndoia ordonat în câteva cute adânci şi pe lung, cu ochi gravi. Aveam să-l întâlnesc într-o seară, în Bucureşti, în dreptul ambasadei italiene. Mi-a vorbit de mâlul care ne înconjoară, suge, înghite. Era o seară frumoasă, plină de freamăt. Îl ascultam şi nu prea. Măi mâl, i-am spus şi ne-am despărţit. Două zile mai târziu s-a omorât.
 
 
Manole îşi zideşte tăcut soţia şi copilul care nu se va mai naşte. Pe măsură ce zidul o împresoară, nevasta rosteşte intrarea în istovire şi piatră. O dată împlinită învăţătura cruntă a visului, mănăstirea stăruie, în sfârşit, prin nopţi ca prin zi. Turlele se avântă falnic. Negru Vodă priveşte cu mulţumire spre meşter; "Oglindă, oglinjoara mea, nu-i aşa că mănăstire mai frumoasă n-are cum fi sub soare?" Manole, care pare a fi uitat că trăinicia a fost dobândită cu preţul şirului de vieţi ce ar fi urcat - turle - din trup de nevastă tânără şi de copil cândva la rându-i părinte, Manole înfruntă pe Vodă. Se încumetă să înalţe mănăstire încă mai desăvârşită. Un lucru nu a înţeles încă meşterul; că nu mai are pe cine să zidească.