Iar cînd a ieşit la pensie, şi-a zis: "Mulţumescu-ţi, Doamne, că am scăpat." Dar n-a fost să fie, că nu putea să doarmă. Visa în fiecare noapte cum studenţii îi sfîşiau feţele de pernă rîzînd sardonic, cum îi rătăceau păturile, îi murdăreau saltelele cu tot felul de mizerii, că îi e şi ruşine să spună, iar ea se chinuia să le"completeze" cu altele de la magazie, dar tot căuta şi căuta şi nu găsea. Sau visa cum îi găureau cearşafurile cu mucuri de ţigară aprinse şi se trezea scăldată în sudori reci, înspăimîntată că nu avea ce aşterne pe paturi - oh! şi-n vis paturile se-nzeceau, se-nsuteau, rotindu-se ameţitor - şi că va trebui să le plătească. Aşa că nici nu mai voia să audă de cămine, o strîngea în spate cînd le vedea. Nu s-a dus nici cînd cei de acolo au vrut s-o sărbătorească cu ocazia ieşirii la pensie.
Ca şi unchiu-meu Victor. Cînd a ieşit la pensie, s-a jurat că nu mai calcă pe la servici. Iar fostul lui şef îl chema să vină măcar pentru cîteva zile, fiindcă cel care-l înlocuia pe unchiu-meu nu se pricepea. Erau o mulţime de chiţibuşuri la acel birou de metrologie, îţi trebuie ceva timp ca să le stăpîneşti. Dar unchiu-meu nu voia să vină, ca să-l iniţieze pe înlocuitorul său. Degeaba îl ademenea şeful cu bani şi cu vorbe de laudă, că n-a mai avut un om aşa de conştiincios ca el, că nu ştiu ce şi că acuma el, în calitate de şef, îşi dă seama că unchiu-meu era indispensabil la serviciu. "Daaa?!" a zis unchiu-meu, cînd mătuşă-mea i-a transmis vorbele şefului. "Da' de ce atîţia ani de zile s-a căcat în indispensabilii ăştia? Nu mă duc." Şi nu s-a dus.
Alţii însă, cînd ies la pensie, rămîn în continuare cu gîndul la servici. Se trezesc dis-de-dimineaţă la aceeaşi oră la care s-au trezit ani şi ani la rînd. Nu mai pun ceasul deşteptător să-i trezească, dar alt ceas, cel interior, funcţionează în continuare undeva înlăuntrul lor - la fel de monoton şi blestemat de precis. Şi bieţii oameni sînt gata-gata să o ia din loc spre autobuz, ca să ajungă la timp la uzină. Din automatism, unii chiar aşa şi fac. Pe vremea comunistă, unii ziarişti "inspiraţi" prezentau aceste cazuri, omagiind pe astfel de oameni, care au fost atît de pasionaţi de muncă şi atît de devotaţi uzinei, că, uite, nici la pensie nu se pot despărţi de ea. Aiurea! Devotaţi muncii şi uzinei!? Mai bine zis, împovăraţi de muncă şi de uzină. Apăsaţi şi bătuţi cu leuca pînă la tîmpire.
Şi ajungea omul la poarta uzinei, a fabricii sau a întreprinderii unde lucrase, iar atunci îşi dădea seama: "Mă, parcă dracu' mi-o luat minţile. Am uitat că-s în pensie." "Du-te acasă, nea Mitică - îi spuneau rîzînd foştii colegi - mergi cu pensionarii în parc, joacă şah, tromboneşte-o pe doamna de la loto, binoclează-te după piţipoance, ce-ţi pasă. Lasă că venim noi duminică pe la matale să dăm cep la butoiul ăla, facem un grătar." "Veniţi pe dracu, mă! O să veniţi o singură dată - cînd e să mă scoateţi cu picioarele înainte din casă." "Nu vorbi aşa, nea Mitică, nu-i frumos, bre!" "Ei, nu-i frumos! Lasă că ştiu eu: Tot singur cuc o să rămîn toată ziulica. Îmi ţiuie urechile de plictiseală, mă."
*
Pentru alţii ieşirea la pensie se desfăşoară însă lin, calm, fără asperităţi şi coşmaruri, fără supărări şi deşteptări intempestive. Aşa pare cazul lui Toni Ilie, care a fost toată viaţa chelner la tot felul de localuri: şi mai aşa, şi mai aşa. Sînt toate motivele să credem că Toni este un tînăr pensionar fericit. Monel, adică Monica, fostă învăţătoare şi iubitoarea lui soţie, e sănătoasă, slavă Domnului. A ieşit la pensie cam odată cu el. Cei doi băieţi ai lor lucrează în străinătate, nu-s însuraţi, că acuma, se ştie, tinerii se însoară mai tîrziu. Dar se arată a fi la locul lor, fii iubitori, vin acasă cam de două ori pe an, vorbesc toată ziua la telefon, se văd pe skype. Toni şi Monica nu se tem că vor fi daţi uitării. Apoi mai sînt verii, verişoarele, vecinii, toţi oameni de treabă. La o adică, puteau umple casa oricînd ar fi voit. Dar nu erau ei genul - au trăit întotdeauna mai retras.
Aşadar, Toni e un om împlinit, neameninţat de păcatul întristării, cum spune părintele Panaitescu. Căci asta îi apasă cel mai mult pe unii pensionari: întristarea venită din însingurare. De aici se trece la descurajare, la delăsare şi... uite că ajungi la gînduri negre. Doamne fereşte, cîte nenorociri nu se mai pot întîmpla! Aşa spune părintele.
Dar toate acestea nu au nici o legătură cu Toni. După zilele agitate ale ieşirii la pensie - cele cîteva chefuri cu foştii colegi de serviciu, apoi umblatul pe la diverse birouri pentru stabilirea pensiei - Toni a început să se bucure de linişte. Stă şi stă nopţile în pat, pătruns de liniştea din jurul lui, calm, şi ascultă tăcerea. Pur şi simplu. Ce sentiment plăcut! Alţii se plîng de insomnie, devastatoare la vîrsta lor, dar el nu. Stă liniştit şi lasă să-i treacă prin cap tot felul de lucruri, cele mai ciudate chestii. Nu-şi impune să se gîndească la ceva anume, căci acuma nu are nici un fel de griji. Îi vin lucrurile în cap fără să le cheme, de la sine.
Să auzi tăcerea! Ce încîntare! Asta după ce ani îndelungaţi i-au răsunat în cap sunetele slujbei lui zgomotoase: hărmălaia restaurantelor cu bairamurile lor, vociferările, muzica bubuitoare, clinchetele tacîmurilor, apoi alte tacîmuri trîntite în bucătării sfîrîitoare, certurile inutile cu bucătarii. Înăuntrul lui acestea mai rezonau şi astăzi, chiar în nopţile cînd descoperea încîntat tăcerea sau, mai bine zis, redescoperea tăcerea copilăriei.
Dar nu vreau să-mi chinui talentul, ca să exprim în amănunt stări destul de neclare pentru mine, mai mult bănuite. Neclare şi pentru Toni Ilie, de altfel. Cert este că a rugat-o pe Monel să nu facă zgomot cînd spală vasele - îl deranja scrîşnetul tăios, casant al veselei, clinchetul tacîmurilor. Cum dracu' să speli vasele şi să nu faci zgomot, a gîndit Monel, dar nu a zis nimic. Aşa că se străduia să facă cît mai puţin zgomot cînd spăla vasele. Alte dăţi se ducea el în camera cea mai retrasă a casei sau prefera să iasă la plimbare.
În afară de liniştea nopţilor insomniace şi de ciudăţenia cu spălatul veselei, o nelinişte nelămurită iezea totuşi în Toni - ca o apă tăcută, care se acumulează sub un pod peste cotele admise, ameninţînd neştiut să-l dărîme. Şi o senzaţie de gol, de pustiu în suflet. Uneori. Doar uneori. Se surprindea plictisit cîteodată şi se întreba de ce telefonul nu mai sună. Nimeni nu-l mai caută. Şi tabletele astea pe care trebuia să le ia zi de zi. Avea grijă Monel să nu uite. Ce plictiseală, Doamne!
Într-o bună zi, pe la începutul verii, Toni, pe un ton ezitant, vine cu o idee:
- Monel dragă, ştii ce zic eu? Ce-ar fi, cînd pui masa, să te îmbraci aşa... mai bengos: c-o rochiţică mai scurtuţă, ştii tu, cu un şorţuleţ...
- Adică să ne jucăm? Aşa ca la restaurant?
- Măi, ce nevastă deşteaptă am! Te-ai şi prins! Da, da. Să fii tu un fel de chelneriţă. Să mă servească şi pe mine cineva, dom'le, după ce toată viaţa am servit eu. Am fost o puţă verde f... de toţi.
- Vai, Toni, nu vorbi aşa.
- Ba aşa a fost.
- Bine, dragule, aşa facem, zice Monel sărutîndu-l. Am s-o fac eu pe chelneriţa.
După cîteva zile, într-o dimineaţă, apare Monel. Trăsnet! Într-un complet de mătase Dupioni bătînd în ape de un roşu aprins, cu un şorţuleţ numai volănaşe, alb ca spuma de mare. Parcă-i un foc de artificii chinezesc, îşi zise surprins Toni, frigîndu-şi limba şi mai să scape din mînă ceaşca de cafea.
- Ce doreşte domnu'?
- O b-b-bere! Timişoreana aveţi?
- Dimineaţa eu v-aş recomanda o votcă mică înainte de aperitiv (Monel pronunţa franţuzeşte - aperitif). Finlandia sau Stolicinaia, de care doriţi?
- Păi...
- Sigur, vă putem oferi şi bere, dacă doriţi. Să lăsăm Timişoreana. Domnu' tînăr pensionar merită mai mult. V-aş recomanda berea blondă Abbaye de Vauclair, bere de abaţie, produsă chiar de călugări francezi. E nefiltrată, cu esenţă de coji de portocale şi coriandru.
Toni rămase năucit. Cu berea în faţă, cugeta mofluz că ea a obţinut prima victorie în jocul lor ciudat: unul la zero pentru Monel.
Ce voia cu jocul ăsta tîmpit de-a "chelnerul şi consumatorul"? Nici el nu ştia. Dar constata că pe zi ce trece devenea tot mai mofturos. Îl nemulţumeau toate. De pildă, îi spune Monicăi într-o zi:
- Ce-i cu aiureala asta? Asta-i muzică?
Ca să-i creeze o atmosferă plăcută, Monica se gîndise să-l servească pe fond muzical.
- E Brahms, dragule.
- Ceee? Brahms?
- Dans ungar numărul cinci. M-am gîndit că ai nevoie de puţin antren.
- Antren cu Brahms. Hm!
- E o muzică antrenantă.
- Pune, dom'le, ceva vesel cu adevărat.
- Că doar nu vrei manele.
- Ce ai tu cu manelele? Dacă lumea îşi rupe pantofii jucînd pe manele... ce ai tu?
- Bine, zise Monica îmbufnată. Am să ţi-l pun pe Guţă. Sau poate-ţi place Minodora.
- Pune barem nişte muzică la acordeon.
Monel căută pe computer nişte muzică de acordeon franţuzească. Un vals musette în surdină se insinuă în sufragerie ca un parfum fin franţuzesc. Dar Toni:
- Dă măcar mai tare, ce dracu'! Sîntem la restaurant, nu?
Enervată, Monica schimbă cu nişte thrash metal extrem de agresiv, dat la maxim. Răsuna în toată casa. Parcă un ţăran izbea într-un par cu maiul: Hîc! Hîc! Hîc!
Toni însă zîmbea cu gura pînă la urechi.
Monel devenea tot mai inventivă în rolul ei de chelneriţă, dar şi Toni intra tot mai mult în pielea lui de client. Pe cît ea devenea mai serviabilă, pe atît el era mai posac. Îi vîna orice greşală:
- Salata-i tăiată.
- Nu cred. Cînd am făcut-o...
- Îi tăiată, auzi? Nu mă contra tu pe mine.
- Bine, domnu'. Vă aduc nişte castraveciori muraţi: cu mărar, cu usturoi, cum vă place Dumneavoastră. Am pus la borcan.
- Adică dumneata mă porţi cum vrei. Eu hotărăsc aici, eu dau comanda, nu dumneata. Eu vreau asta, eu nu vrea astalaltă... Şi nu lăsa paharele goale pe masă. Că o să vrei tips la sfîrşit.
- Ce tips? făcu ochii mari Monica.
- Tips - bacşişul. Nici atîta nu ştii?
- Nu ştiam, drept să spun.
- Uite cîte pahare şi sticle ai lăsat goale pe masă! Unii, ce-i drept, simt că se distrează în funcţie de cîte pahare şi sticle rămîn pe masă. Dar ăsta-i semn de mitocănie, de chef balcanic, dacă vrei să ştii. Pentru mine nu - e semn că nu mi se acordă suficientă atenţie cînd nu se debarasează masa la timp. Hai, mişcă, ia toate astea de aici!
O trata cu indiferenţă. Trecea cu privirea ca prin sticlă cînd se uita la ea. Sau vorbea la telefon, nici nu o lua în seamă cînd ea aducea mîncarea. Iar felurile de mîncare pregătite de Monica erau tot mai reuşite. Voia cu orice chip să-l mulţumească. Fără rezultat. El privea cu ochi critic toate eforturile ei, strîmba din nas pe măsură ce ea îşi înzecea eforturile; în cel mai bun caz ignora reuşitele ei. Dar Monica se ambiţiona să-i facă pe plac, cu toate că adeseori se simţea grozav de amărîtă. Uneori, noaptea, se ducea în baie ca să poată să plîngă în voie, fără să o audă el.
- Friptura-i arsă! ridică glasul într-o zi Toni, împingînd scîrbit farfuria de parcă ar fi găsit un gîndac în ea.
- Nu-i arsă, omule! Unde vezi tu arsă?
Într-adevăr, friptura era coaptă cum trebuie şi bine rumenită, bine condimentată. Orice bucătar de la orice restaurant select s-ar fi putut mîndri cu ea.
- E arsă! Dacă spun eu că-i arsă, e arsă. Să nu-mi spui mie că...
- Dar Toni...
- Nu întrerupe pe client. Fii cît mai silenţioasă. Tu trebuie doar să fii atentă la client. Să fii ca un cîine cu ochii în patru la client, să observi ce-i lipseşte.
- Dar, Toni... Înţeleg ce spui. Aşa e. Totuşi, friptura-i savuroasă, orice ai spune tu.
- Nu, nu e! Tu, ospătarul, trebuie să-şi asumi greşala în faţa clientului - fie că ai greşit, fie că nu. Înţelegi? Paştele mă-tii!
Monica ieşi în fugă din cameră, cu lacrimi în ochi. Iar Toni din urmă:
- Eu nu-s Toni cu tine, auzi? Eu sînt Domnul: Domnul cere, Domnul comandă, Domnul vrea. Tu eşti doar o puţă verde. Atît. Se bat pe posturile de ospătari mai ceva decît pe locurile de profesor, de doctor, de contabil şi mai ştiu eu ce. Dar tot puţă verde rămîn.
Apoi Toni tăcu. Vorbea la pereţi.
*
- Hei, fato! continuă Toni în altă zi monologul lui fără sfîrşit, întinzîndu-se lenevos în fotoliu, în timp ce Monica stătea în picioare şi-l asculta. Îţi trebuie multă răbdare în slujba asta. Depui mult efort, stai în picioare, nu zece minute ca tine. Stai de la opt dimineaţa şi pînă la unu noaptea, iar la sfîrşitul programului trebuie să te enervezi cu ultimii beţivani care nu se dau plecaţi acasă, ba în unele cazuri trebuie să mai cureţi şi buda, că patronul te pune şi la aşa ceva. Nu vrei - angajează pe altul. Şi cîte mai trebuie să înghiţi, ehei! Vine cîte-un cocălar cu maşină de mii de euro şi te tratează ca un servitor, îşi lasă bacşişul în mînă ca la un cerşetor. Că-ţi vine să-i trînteşti o flegmă în ciorbă! Ah, Doamne, de cîte ori nu mi-a venit. Dar m-am abţinut, am răbdat. Am răbdat în picioare, aşteptînd ca clientul să trăncănească cu alt client de la masă, făcîndu-se că nu te vede, de parcă eşti un stîlp pe care se pişă cîinii. Pe urmă iar aştepţi ca domnul client să desfacă meniul, de parcă pînă atunci n-ar fi fost pe masă. Ehei, cîte nu sînt! Iar tu rabzi, rabzi, bagi capul între umeri şi stai ca o puţă verde, clientul vociferează, strigă la tine, "eu de zece minute stau aici şi nimeni nu-mi ia comanda", bucătarii strigă şi ei la tine. Ca să nu mai spun că "specialitatea casei", un rahat de mîncare, trebuie să se vîndă în ziua respectivă, înainte să-i treacă termenul de valabilitate, iar tu trebuie să-l păcăleşti pe client să comande rahatul ăsta. Sau trebuie să vii la masă cu "sos tomat", dar de fapt bucătarul a pus ketchup la tub amestecat cu puţină pulpă de roşii... Da' mai toarnă o votcă.
- Nu-i cam mult, Toni?
- Nu-i treaba ta. Tu serveşti. Atît! Şi nu te băga în mine. Aşa se serveşte? Stai aplecată cînd torni. Asta-i poziţia ospătarului - mereu aplecat.
- Măi, Toni, da'...
- Gura! Eu nu-s Toni cu tine, auzi! Eu sînt Domnul Anton Constantin Ilie. Aşa mă cheamă. Unde ţi-e ecusonul?
- Păi...
- Aha! N-ai nici ecuson! Cine eşti, măi, puţă verde? O ştoarfă de pe Lăpuşneanu? Ştoarfo!
Monica izbucni în plîns. Toni scoase nişte bancnote din buzunar şi le aruncă pe jos.
- Na, bani, nenorocito! Că asta vrei! Mă scald în bani, auzi! Ştii cine sînt eu, mă? Eu, mă! Eu... eu... eu!
*
Nu şi-au mai vorbit. Singur, Toni se plictisea îngrozitor. Îşi petrecea ziua mutîndu-se de pe un fotoliu pe altul, plimbîndu-se dintr-o cameră în alta. Se sufoca! Dacă i-ar fi văzut vila, verii şi verişoarele lui din Fundul Văii (părinţii nu mai trăiau), îndepărtatul lui sat natal, ar fi rămas cu gurile căscate: "Ia, uite, mă, cum trăieşte ăsta! E chiar Toni, mucosul ăla care de-abia trecea clasa. Ce mai huzureşte!" Dar el ar fi preferat senzaţiei de gol, care-l măcina, viaţa simplă din satul primei lui tinereţi: să sapi via, apoi să te rezemi în coada sapei, să-ţi ştergi sudoarea de pe frunte şi să caşti gura la ciocănitorile ţipînd în perii bătrîni: ţic-ţic!
Dar aici?! La ce-i folosesc toate camerele astea, ce rost are averea acumulată, pe care au s-o împrăştie băieţii lui cît ai zice peşte după moartea lui? Şi ce-o să facă de acum încolo, cît îi mai rămîne de trăit? O să umble ca o fantomă prin cameră, cu amintirile din viaţa de chelner care-l muşcă puternic din urmă? O să se plimbe ca tîmpitul singur prin oraş, nădăjduind că va întîlni vreun fost coleg de serviciu; slabe speranţe, fiindcă aceştia erau tot mai puţini, se împuţinau pe zi ce trece. Sau o să se holbeze toată ziua ca un imbecil la televizor. Oh, cît de stupide sînt emisiunile, iar reclamele - şi mai stupide. Cărţile nu l-au ispitit niciodată. Îşi cumpăra ziarul mai mult ca să se plimbe cu el sub braţ, cum văzuse că făceau şi alţi pensionari. De citit, le citea pe ici pe colo - i se păreau plictisitoare.
Şi senzaţia de gol îi devenea tot mai dureroasă. Nu era ca o boală, ca o criză a bolii - era mai dureroasă! Ce-o să facă mai departe? Va lua tabletele puse în fiecare dimineaţă de Monel pe noptieră. Îşi va controla tensiunea, colesterolul. Pentru ce? Taică-său n-a făcut colesterolul, nu şi-a luat tensiunea niciodată şi era să prindă 90 de ani. Şi n-a murit de vreo boală - a alunecat pe gheaţă şi s-a lovit cu capul de poarta metalică. El îi făcuse poarta asta - cum să stea tăticul cu poarta aia veche din lemn? Dar el - tablete şi tablete: că se îngroaşă venele, că domnul Colesterol se supără şi creşte, că nu mai ştiu ce. E sigur că peste ceva ani doctorii iarăşi o s-o cîrmească: colesterolul va fi bun pentru sănătate, iar un friptan cît farfuria face mai mult decît toate tabletele la un loc, e mai "naturist" aşa.
*
Pe la sfîrşitul verii, a venit acasă Bogdan, băiatul cel mare. Aşa că Toni şi Monica au trebuit să-şi vorbească: nu făcea să arate faţă de băiat că sînt certaţi. De ce să-l mai supere şi pe el? Bogdan era însoţit de o fată - "viitoarea noră", a spus simplu. Era frumuşică, gureşă ca o vrăbiuţă, simpatică. Lena era de la Focşani, vorbea munteneşte, ceea ce le-o făcea şi mai simpatică. Însă fata vorbea tare cu ei, de parcă-i socotea surzi. Dar doar la început, pînă ce Bogdan şi-a dat seama că taică-său era puţin vexat din cauza asta şi a corectat-o. După ce-au luat masa, Lena s-a ridicat repede şi a mers să spele vasele. "Lasă că merg eu...", a protestat Monica fără să se ridice. Se vedea că i-a plăcut iniţiativa fetei. Apoi au zăngănit prea tare nişte platouri trîntite de Lena, iar Monica s-a uitat speriată înspre Toni. "Lasă!" a clipit el din ochi.
A doua zi au hotărît să meargă la un restaurant. De fapt, Bogdan cu Lena au hotărît. Monica era încîntată, nu mai ieşise demult din casă. Toni nu prea avea chef să meargă, dar parcă poţi refuza?
Era un restaurant nou, cu alte standarde decît cele vechi, ştiute de el. Avea saloane spaţioase, albe, luminate din toate părţile. Parcă erau nişte ateliere de pictură. Păşeai în salon direct de pe pajiştea de afară, fără trepte şi fără uşi (desigur, erau uşi, dar larg deschise). Străbăteai salonul larg, sub lumina puternică a becurilor aprinse în plină zi, deşi prin pereţii de sticlă pătrundea destulă lumină de afară, şi puteai ieşi pe altă uşă, larg deschisă şi aceasta, tot fără trepte, păşind pe o pajişte şi mai frumoasă ca la intrare. Pajiştea cobora domol printre ficuşi, brazi argintii globulari şi alte soiuri de arbori şi arbuşti, pe care Toni nu le cunoştea. În locuri discrete din mijlocul vegetaţiei erau aşezate mese şi scaune de un verde smarald. Pajiştea cobora pînă la o arteziană susurînd alene, lîngă care era o platformă pentru orchestră.
Dar nu puteau să se aşeze la o masă de pe pajişte - tocmai plouase. Ploaia încetase, dar mesele erau ude. Dezamăgiţi, voiau să se întoarcă în salon, cînd un chelner tînăr, cu nasul mare, spuse zîmbind, în timp ce trecea pe lîngă ei cu un prosop în mînă:
- Un moment!
Şi se apucă să şteargă o masă şi scaunele pitite sub un arbore cu frunziş galben-portocaliu spre roşu. Aşteptau în picioare, admirînd peisajul. Toni scoase batista din buzunar şi începu să şteargă scaunele din jurul mesei, laolaltă cu tînărul. Mai iute, tînărul cu nasul mare apucă ultimul scaun neşters.
- Ai cîştigat! zîmbi Toni.
Monica zîmbea şi ea - era parcă un om nou, omul ei, Toni al ei!