Puglia se numeşte regiunea, motiv pentru unii să zîmbească pe sub mustaţă şi să mă avertizeze: ehee, nu e ca la Roma, n-o să rămîi mută de uimire şi frumuseţe. Nici nu te gîndi că te va lăsa cu gura căscată cum ai păţit la Firenze sau la Veneţia. E sud, sudul e sărac, nu te aştepta să găseşti acolo Italia aia care-ţi place ţie.
Şi au avut dreptate: sudul e altceva. Însă e tot Italia aia care-mi place mie. De nu cumva chiar mai mult decît ce ştiam pînă acum despre ea.
Este Italia autentică. În călătoriile anterioare, am reuşit să o intuiesc abia cînd m-am abătut de la traseele marcate pe hărţile turistice. Acum am atins-o cu mîna şi i-am simţit mirosul. Proaspăt, curat, jilav. Aşa miroase la Bari. Nu ştiu de cîte ori pe săptămînă îşi schimbă barezii aşternuturile, dar ştiu că Michelangelo n-ar fi avut aici nici o şansă cu minunăţiile de ferestre pe care le-a făcut în Florenţa: în Bari, ele ar fi ascunse privirii, căci la fiecare geam atîrnă un cearşaf proaspăt spălat. Sau mai multe.
E cam ca la noi la ţară, unde leliţele stau ziua în amiaza mare pe prispă. Numai că la ei stau pe trotuar, şi femei şi bărbaţi şi copii. Mai cu seamă seara, cînd soarele îşi mai domoleşte vipia. Cei mici se joacă, adulţii trăncănesc, beau o bere, cîntă. Dolce far niente.
Şi dacă te văd că te plimbi fără ţintă, strigă după tine şi te întreabă unde vrei să ajungi. Te dibuiesc imediat că nu eşti de-al locului, că te-ai încurcat printre străduţele înguste şi întortocheate şi îţi arată drumul. "Moaştele Sfîntului Nicolae? Înainte şi la stînga!" Nu vrei să ajungi la moaşte, le-ai văzut deja, ca orice călător responsabil care s-a uitat pe harta oraşului în căutare de atracţii turistice.
Dar n-ai ce face şi urmezi indicaţiile. Să mai zăboveşti pe acolo ar putea părea lipsă de respect, le-ai viola intimitatea. E ca şi cum ai intra cu bocancii în casa omului. Căci în partea veche a oraşului, casele lor par mici şi înghesuite, iar ei lasă impresia că trăiesc şi în faţa casei, pe trotuar. Distanţa între tine, trecătorul ce umblă fără grabă cu aparatul de fotografiat atîrnat de gît, şi existenţa lor este aproape imperceptibilă.
De italianul de rînd te desparte doar o uşă. Cel mai adesea deschisă, din cauza căldurii. Şi o perdea. Sus, la geam, flutură omniprezentul cearşaf.
Sînt săraci în comparaţie cu locuitorii din nord, dar nu li se citesc tristeţea sau încrîncenarea pe chip. E drept că de aici s-au dus cei care au ales să se ducă să muncească prin alte părţi mai prospere ale bătrînului continent. Însă cei care au rămas continuă să se bucure de lucrurile simple ale vieţii: mîncarea e minunată, vinul rece, cafeaua tare şi îngheţata mereu surprinzătoare.
Dacă nu vrei chestii sofisticate, găseşti la aproape orice colţ de stradă o tavernă sau o osterie unde să îţi astîmperi foamea şi setea cu o pizza incredibil de bună şi un pahar de prosecco incredibil de aromat. Iar seara te poţi pierde prin mulţimea de localnici care umple pieţele sau merge cu mic cu mare pe malul mării. Cu mese, scaune, caserole pline de mîncare. Pe faleza Adriaticii este loc pentru toţi.
Bari nu este un oraş turistic. Dacă ajungi acolo în vacanţă, te supui regulilor locului. Vestita siestă italiană chiar se respectă. La Roma e plin de turişti, se mai fentează, dar nu şi la Bari. Aici nu mergi la cumpărături cînd vrei tu, nu iei cina cînd ţi-e foame. Aştepţi cuminte ora 17 să se redeschidă magazinele şi supermarketul, iar după ce se răcoreşte afară te poţi aşeza liniştit să îţi comanzi de mîncare.
Musai în italiană, căci chelnerii nu prea vorbesc engleză. Sau îţi cumperi un panini cu prosciutto, mozzarella şi pomodori şi îl mănînci alături de localnici, pe malul mării.
În vreme ce încerci să asculţi valurile, te gîndeşti că italienii sînt şi mai guralivi după apusul soarelui. Şi îţi pare rău că nu poţi transporta lichide în valiza mică pe care ai declarat-o bagaj de mînă. Cu sticla de prosecco te descurci, o poţi cumpăra din duty-free. Însă nu şi cel mai potrivit suvenir pe care ai vrea să îl duci cu tine din Bari ca să îţi amintească de bucuriile simple: o sticlă cu balsam de rufe.