"Mi-a plăcut foarte mult filmul dumneavoastră şi îmi amintesc că după ce l-am văzut m-a apucat o foame de lup", îi spun după ce opresc microfonul. Zâmbeşte, apoi mă întreabă: "Şi, ce-aţi mâncat, sarmale"?
În iunie 2017, la Festivalul Internaţional de Film Transilvania, regizorul Cristi Puiu a lansat o expoziţie de fotografie şi un DVD cu cel mai recent film al său, Sieranevada. Apărută într-un tiraj limitat de 979 de exemplare, ediţia de colecţie cuprinde filmul în format Blu-Ray (subtitrat în engleză şi franceză), însoţit de un interviu şi câteva fotografii din seria Sieranevada. Fotografiile au fost făcute de Cristi Puiu, după terminarea filmărilor. În total sunt peste 9.000 de fotografii, regizorul era în căutarea cadrului perfect pentru afişul filmului. Spune că le-a făcut el însuşi pentru că ar fi fost imposibil să explice altcuiva ce vrea şi cum arată imaginea pe care o căuta. DVD-ul include o secvenţă de trei minute, care a fost tăiată la montaj. În plus, fiecare exemplar este unicat şi conţine replici manuscrise din film, pe care Cristi Puiu le-a scris cu stiloul. A fost ales formatul Blu-Ray pentru a nu se pierde din calitatea imaginii la comprimare. Regizorul a explicat că şi-a dorit astfel să ofere cinefililor un obiect unic, care să reprezinte pentru cel care îl cumpără mai mult decât o banală descărcare a filmului de pe internet.
Sieranevada este considerat, atât de critici cât şi de spectatori, drept cel mai bun film românesc al anului 2016. Pelicula a avut premiera mondială la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, a fost selectată în peste 100 de festivaluri internaţionale şi a câştigat mai multe premii importante.
Cristi Puiu: Nu ştiu dacă este o soluţie, nu ştiu dacă e o formulă reuşită, o să vedem; dar, cu adevărat, filmul se piratează. Ne-am gândit şi-am socotit că poate ar fi bine să scoatem un obiect unicat. Statutul de unicat este dat de replică, este pe fiecare o anumită replică, şi este scrisă de mâna mea. Nu e mâna lui Michelangelo sau a lui Leonardo, dar e mâna autorului şi m-am gândit că poate înseamnă ceva. S-ar putea şi să nu însemne nimic, o să vedem. Oamenii îl vor cumpăra sau nu.
Pe mine m-au format câteva cărţi de interviuri cu regizorii, iar aceasta este o formă de a da înapoi ce-am primit. Interviul pe care mi l-au luat George Şerban şi Ileana Bîrsan, atunci, în august 2016, l-am considerat important. Am socotit că în acel interviu se află o parte din lucrurile care sunt importante pentru mine, aşa l-am ales pentru a fi inclus pe acest DVD. Lumea mă întreabă "Tu cum vezi asta, cum vezi cealaltă?", răspunsul meu este că am încercat să spun câte ceva în câteva interviuri. De fapt, eu nu mă pregătesc niciodată pentru un interviu, nu vin cu temele de-acasă, cu răspunsurile gata făcute, prin urmare există şansa ca atunci când vorbesc să spun multe prostii. E normal să se întâmple aşa, creierul e în mişcare, atingi unele lucruri importante, altele mai puţin importante sau consideri semnificative nişte lucruri care nu-s deloc aşa.
Apoi, fotografiile: sunt parte din Sieranevada şi din ceea ce filmul acesta reprezintă şi n-a ajuns în film. Spun ele ceva despre mine? Eu zic că da, de-aia le-am ales. Mi-e foarte greu să fac film, nu sunt făcut pentru asta. Îmi place să fac film, dar mă consumă foarte tare. Nu fac parte din categoria celor care se pregătesc pentru venerabila vârstă de 107 ani, dar de multe ori mă gândesc că făcutul de film este un consum inutil câtă vreme am la dispoziţie pictura şi fotografia, obiectul şi tot ce pot face eu la mine-n atelier. De aceea mi-am închiriat un atelier în 2016, m-am apucat să pictez şi am lucrat acum la fotografiile astea. De fapt, în tot intervalul ăsta de timp de când am renunţat la pictură, adică de când am început Marfa şi banii, din 1999, mi-a lipsit pictura, pentru că era cu adevărat o terapie. Poate că o să fac din nou film, dar am nevoie să stau în atelier să pictez, să nu trebuiască să pun în cuvinte ceea ce-mi doresc. Adică să fiu doar în mintea mea şi să-mi văd de ale mele. Nu obţii în pictură ceea ce obţii în film, sunt conştient de asta. Şi nu spun că în film obţii mai multe, e doar un alt sistem de coordonate, iar eu mă simt confortabil în ambele. Însă ceea ce pot face în termeni de viteză, de ritm şi energie în atelier, nu pot face pe platou. În plus, filmele costă foarte mulţi bani.
A.M.: Aţi povestit în 2016, după lansarea cu Sieranevada, că v-a dat sângele pe nas, la propriu, în timp ce aţi lucrat la acest film şi aţi considerat-o un fel de formă de sacrificiu...
C.P.: Nu eu, Ana Ciontea (actriţă care joacă în Sieranevada, n.r.), care venea, mă mângâia şi zicea "Uite cum suferă săracul regizor!". Aveam de fapt o rinită alergică pentru că în apartament era praf şi da, îmi curgea sânge din nas. Dar mie îmi convenea poziţia, pentru că actorul venea să mă consoleze.
A.M.: Pare că sunteţi greu de mulţumit, ajungeţi cu dificultate la un grad de satisfacţie atunci când faceţi film. Fotografia e o cale mai scurtă, vă mulţumeşte mai uşor?
C.P.: Cu fotografia rămâne aceeaşi problemă, veche de când există ea. Şi anume faptul că atunci când fotografia "aia" apare, ţie ori ţi s-a terminat filmul, ori ţi s-a terminat bateria, ori ai obiectivul greşit şi o pierzi. Fotografia este importantă nu ca rezultat al parcursului, ci ca trăire a momentului. Te obligă să fii la momentul prezent, dar asta nu înseamnă că eşti uşor de abordat tu, cel care fotografiezi. De exemplu, eu sunt foarte greu de abordat pe platou şi oamenii care vin la filmare s-ar putea să creadă că sunt un descreierat. Asta nu înseamnă că urlu, nu urlu neapărat. Dar nu pot fi atent, sunt efectiv în capul meu în permanenţă. Cu fotografia e acelaşi lucru: intru în alt sistem de coordonate. E adevărat, şi eu fac fotografii cu telefonul, dar asta e aşa, o simplă înregistrare a unui moment, ea nu este "Fotografia".
A.M..: Întreaga discuţie v-aţi exprimat neîncrederea faţă de cuvinte. De unde provine ea?
C.P.: Cred că se uită un lucru important: sunt doar un cod inventat de noi, oamenii. Avem nevoie de cuvinte, dar e o problemă: nu toţi ştiu folosi cuvintele în mod responsabil. Iar dintre cei care le folosesc responsabil, nu toţi le stăpânesc. Eu, de exemplu, vorbesc o limbă aproximativă. Am avut norocul de a mă fi născut într-o casă în care maică-mea era învăţătoare, dar eu am fost foarte slab la română, la gramatică. Eu cred că e important să înţelegi funcţia cuvintelor, dar şi să le înţelegi limita. Aici mi se pare că este o problemă serioasă: am mai spus faptul că foarte mulţi oameni vorbesc despre cinema, repet ideea: cea mai bună critică de artă e seria de Menine ale lui Picasso după Las Meninas, de Velasquez. Trebuie să foloseşti aceeaşi limbă, să vorbeşti despre cinema făcând un film, nu scriind un text. Da, poţi scrie şi un text, dar trebuie să înţelegi care sunt limitele textului. Or, vedeţi, noi trăim într-o Românie în care oamenii care scriu texte pe hârtie influenţează conştiinţele mai mult decât o va face teatrul, filmul sau poezia. Poezia are un limbaj special, nu face parte din categoria "vorbelor" la care mă refer.