Dinastia de Bourbon a dominat istoria Franţei timp de aproape patru secole. A început cu Henric al IV-lea, rege al Franţei şi al Navarei. Acesta a pus bazele monarhiei absolutiste şi a pacificat Franţa de războaiele interne între protestanţi şi catolici. S-a sfârşit cu Henric al V-lea, a cărui domnie a durat doar şapte zile din cauza tulburărilor revoluţionare prin care trecea Franţa. Astăzi ea îşi continuă existenţa prin regii Spaniei şi ai Luxemburgului.
Ludovic al XV-lea a implicat Franţa într-o serie de războaie. În urma acestora, a pierdut aproape toate posesiunile coloniale în faţa Angliei. Din acel moment, Franţa a intrat în criză economică şi financiară. Ludovic al XVI-lea din dinastia de Bourbon a Franţei, a fost stră-strănepot al lui Ludovic al XIV-lea, supranumit şi "Regele Soare" ca urmare a transformării monarhiei franceze într-una absolutistă clasică.
Ludovic al XVI-lea de Bourbon, conducătorul Franţei, era considerat un indecis. A fost foarte influenţabil, în special de către consilierul lui, Jean-Frédéric Phélypeaux, conte de Maurepas. Acesta va lua toate deciziile importante, până la moartea sa. În public, Ludovic era stângaci şi stânjenit, nu inspira respect, dar totuşi era privit cu afecţiune.
Puterea monarhului francez nu era una despotică, fiind împiedicat de legile şi cutumele regatului său. Existau mai multe organisme independente, precum: Adunarea Clerului, consilierii şi, în special, supraintendentul finanţelor.
Maria Antoaneta a fost regină a Franţei, ducesă de Austria, fiică a împăratului Francisc I şi a Mariei Tereza. S-a căsătorit cu Ludovic al XVI-lea de Bourbon la doar cincisprezece ani, în ciuda rivalităţii dintre cele două state. Rivalitatea era cauzată în special de înfrângerea Franţei în Războiul de Şapte Ani, în urma căruia aceasta îşi va pierde mare parte din colonii.
Maria Antoaneta a avut o personalitate foarte controversată ca urmare a exceselor şi extravaganţei sale, dar şi a cercului frivol de favoriţi pe care şi l-a creat în jurul ei la curte. Ea avea fermitatea care-i lipsea lui Ludovic, dar era considerată frivolă şi arogantă. A fost pe nedrept implicată în Afacerea Colierului de Diamante, care a discreditat monarhia. Ea a reuşit să acumuleze într-un singur an datorii de o jumătate de milion de livre la jocurile de noroc. Cumnatul ei, contele de Provence, o poreclise Madame Déficit. Excesele şi aroganţa ei vor atrage ura generală, contribuind la declanşarea revoluţiei prin creşterea antipatiei faţă de monarhie.
După declanşarea Revoluţiei Franceze, deciziile regelui au fost influenţate de regină. Antoaneta l-a îndemnat pe Ludovic să se împotrivească încercărilor Adunării Naţionale de a limita prerogativele regale. A devenit ţinta revoluţionarilor, care i-au atribuit celebra replică: "Să mănânce cozonac!", dată ca răspuns la faptul că poporul nu avea pâine.
Franţa era împărţită în 34 de circumscripţii financiare. Puterea regală era reprezentată de intendenţii "de poliţie, justiţie şi finanţe", numiţi direct de rege căruia i se raportau. Ei supervizau perceperea impozitelor şi practicarea cultului regelui, asigurau legea şi ordinea, răspundeau de lucrările publice, comunicaţii, comerţ şi industrie.
Regii creau structuri noi şi le adăugau celor vechi, pe care nu le puteau desfiinţa. În 1789, în Franţa erau 35 de provincii, 135 de dioceze, 38 de regiuni militare, 34 de généralités şi 13 parlamente. Funcţionau sisteme juridice diferite: dreptul roman în sud, diverse legi locale în nord. Franţa era împărţită în zone vamale interne. Se plăteau taxe pentru transportul bunurilor dintr-o parte în alta. Existau multe sisteme de măsuri şi greutăţi. Nu exista un sistem administrativ uniform care să cuprindă întreaga ţară.
Stările provinciale şi parlamentele reprezentau obstacole în calea puterii regale. Stările provinciale funcţionau în zone de la periferia Franţei, precum Bretania. Acestea au fost ultimele teritorii independente alipite de monarhia franceză. Acopereau jumătate din regat şi deţineau vechi drepturi şi privilegii în materie de justiţie şi finanţe. Erau scutite de plata unor impozite.
Parlamentele, în număr de 13, erau organisme privilegiate care limitau puterea regelui. Erau tribunale-curţi de apel, instanţe ultime în zonele respective. Parlamentul din Paris era cel mai important. Sub jurisdicţia sa intra o treime din teritoriul Franţei. Cei 2300 de magistraţi ai acestor curţi alcătuiau "noblesse de robe". Aceşti magistraţi îşi cumpărau funcţiile. Nu puteau fi demişi decât dacă regele le restituia suma cu care şi-au plătit slujba.
Nobilimea de robă avea şi un rol politic. Nici o lege nu putea fi aplicată, până când nu era înregistrată de toate parlamentele. Înainte de a înregistra un edict, ele îl puteau critica într-un "remontance", protest trimis regelui. Dacă dorea, regele putea să ignore un protest şi să insiste ca parlamentul să înregistreze edictul său prin "lit de justice".
Parlamentele s-au opus multor decrete regale cu scopul de a schimba sistemul de impozitare. Apărau legea şi drepturile oamenilor împotriva monarhiei autoritare. Au fost însă privite în istorie ca un obstacol în calea reformării monarhiei. Stările provinciale şi parlamentare contribuiau la confuzia administrativă care domnea în Franţa sub Vechiul Regim, deoarece regii au adăugat noi structuri, fără a le desfiinţa pe cele vechi.
Mai multe detalii şi imagini găsiţi aici: http://ro.historylapse.org/revolutia-franceza/vechiul-regim-monarhic