Originile Revoluţiei Franceze încep odată cu cele patru mişcări revoluţionare din ultima parte a secolului al XVIII-lea. Aceste mişcări vor zgudui din rădăcini societatea franceză şi puterea regală. Prima revoluţie a fost cea aristocratică. Aristocraţii doreau să-şi apere privilegiile şi să le extindă. Aceştia s-au opus tentativelor Coroanei de a le retrage o parte din privilegiile fiscale, fiind sprijiniţi de parlamente şi Adunarea Notabililor. Aristocraţii au cerut convocarea forului reprezentativ al Stărilor Generale. Aceasta a dus la izbucnirea revoluţiei burgheze.
Burghezia sprijinise aristocraţia în rezistenţa împotriva despotismului ministerial. Situaţia a durat până când Parlamentul de la Paris a decis constituirea Stărilor Generale, adunări reprezentative ale populaţiei franceze. Astfel urma, potrivit deciziei Parlamentului din Paris, ca primele două stări privilegiate, clerul şi nobilimea, să dispună de un număr mai mare de voturi decât Starea a Treia. Starea a Treia era reprezentată de burghezie, tărani, muncitori care formau majoritatea populaţiei şi care nu erau de acord cu această decizie a Parlamentului, de unde şi atitudinea de opoziţie a acesteia faţă de aristocraţie.
Conducătorii burgheziei s-au declarat şi conducători ai Stării a Treia. Aceştia nu au acceptat ca primele două stări să aibă un număr mai mare de voturi. Au declanşat astfel lupta împotriva aristocraţilor. Burghezii au militat pentru egalitate în drepturi şi pentru desfiinţarea privilegiilor nobilimii şi clerului. Au cerut şi instaurarea unui sistem în care promovarea în funcţiile superioare să se facă după merit şi nu după origine. Plata impozitelor să fie stabilită după aceleaşi norme şi toţi să fie egali în faţa legii.
Burghezii au avut nevoie de sprijinul populaţiei Parisului în lupta împotriva regelui şi a stărilor privilegiate, care s-au aliat ca să menţină rezistenţa în faţa atacului burghez. Revoluţia populară a fost cea de-a treia revoluţie. A fost generată de criza econonomică şi de creşterea preţului pâinii. Prin forţă, regele va încerca să dizolve Adunarea Naţională, noua formă a Stărilor Generale. Va fi împiedicat de insurecţia populaţiei sărace formată din meşteşugarii şi muncitorii din Paris. Insurecţia va culmina cu Căderea Bastiliei, ceea ce va salva Adunarea Naţională şi va asigura succesul revoluţiei.
A patra revoluţie a fost cea a ţăranilor. A fost provocată de criza economică şi de recoltele slabe. Aceştia militau pentru abolirea obligaţiilor feudale şi a corvezilor. Adunarea Naţională a încercat să-i pună capăt prin decretele din august, însă fără succes.
Guvernul francez va ajunge la faliment în urma unor războaie foarte costisitoare în care se implicase vreme de 20 de ani, precum: Războiul de Succesiune Austriacă, Războiului de Şapte Ani şi Războiul American pentru Independenţă. Falimentul era reprezentat printr-un deficit de aproape un sfert din venitul total al coroanei. Acest deficit a dus la creşterea datoriilor naţionale, cauzate de împrumuturile mari.
Unii istorici consideră că principala cauză a crizei franceze era reprezentată de structura sistemului financiar. O parte din banii proveniţi din impozite nu ajungeau la rege. Fără o restabilire a controlului asupra finanţelor, nici o reformă fundamentală nu putea fi realizată. Deficitul nu putea fi redus nici chiar dacă nobilimea şi clerul, care beneficiau de privilegii şi scutiri, ar fi plătit impozite. În timpul Războiului American, Jacques Necker, un bancher protestant din Geneva, a fost numit director general al finanţelor. Avea cunoştinţe în domeniul financiar şi abilitatea de a obţine împrumuturi care să acopere costurile războiului. Acesta a reuşit să contracteze împrumuturi şi să acopere cheltuielile de război. A trebuit să plătească însă dobânzi mari pentru a-i convinge pe financiari să împrumute. Datoriile coroanei au crescut. 50% din venituri erau utilizate pentru plata dobânzilor.
Directorul general al finanţelor regelui, Jacques Necker, a publicat
Compte rendu au roi,
Dare de seamă către rege, care indica un surplus financiar. În realitate însă, exista un deficit. Controlorii generali nu au mai putut creşte impozitele în timpul păcii, pentru că Necker a făcut faţă unui război costisitor fără asemenea majorări. Pentru a câştiga controlul asupra finanţelor regelui, acesta a vrut să-i înlocuiască pe financiarii independenţi, cu funcţii cumpărate, cu funcţionari dependenţi, salariaţi, pe care controlorul general să-i poată numi şi demite. A reuşit astfel să se debaraseze de cei mai puternici perceptori generali. A făcut demersuri pentru constituirea unei trezorerii centrale, către care să fie plătite toate impozitele şi care să facă toate cheltuielile.
Jacques Necker a redactat
Darea de seamă pentru a-i asigura pe creditori că dobânzile la împrumuturile lor sunt garantate. Aceasta a fost prima declaraţie publică a finanţelor regale şi a produs senzaţie. Se făcea o diferenţă între cheltuielile obişnuite din timpul păcii şi costurile de război. A încercat să preia controlul asupra celor mai mari consumatori de fonduri, ministrul de război şi ministrul marinei, şi a cerut un loc în consiliul regal. Ceilalţi miniştri au ameninţat că-şi dau demisia. Regele n-a reuşit să-şi susţină ministrul reformator şi Necker a fost demis. Calonne şi alţi miniştri de finanţe au anulat toate realizările lui Necker. I-au readus pe nobilii financiari venali în vechile lor funcţii. Joly de Fleury şi Calonne, noii directori generali ai finanţelor de stat, au făcut împrumuturi mai mari decât făcuse Necker.
Mai multe detalii şi fotografii puteţi găsi aici:
https://ro.historylapse.org/revolutia-franceza/cauzele-revolutiei
