Nicolae Coande: Domnule Daniel Cristea-Enache, lectura cronicilor şi eseurilor dumneavoastră mi-a dat mai mereu sentimentul că sunteţi omul "căii de mijloc". Chiar vă îngrijora undeva "această lipsă de alternativă, între două extreme tot mai îngreţoşate" şi care nu lasă, în opinia dumneavoastră, posibilitatea comunicării, a descoperirii adevărului, indiferent de domeniul disputat. Sunteţi o natură etică, desigur, dar aţi fi în stare să sacrificaţi omul pentru adevăr? Ce are a face literatura cu "adevărul"? Daniel Cristea-Enache: Vreau, într-adevăr, să fiu omul "căii de mijloc", şi mă bucur, stimate domnule Nicolae Coande, că aţi dedus asta din scrisul meu. Aurita cale de mijloc, atât de ironizată în timp, mi se pare preferabilă extremelor de fier forjat, deşi ea pare să poarte amprenta mediocrităţii. Chiar şi în politică: de ce ar fi centrul mediocru, iar stânga şi dreapta - superioare, nu prea înţeleg. Important este să existe un echilibru de forţe, astfel încât nici una dintre părţi să nu le înghită, totalitar, pe celelalte. La baza democraţiei americane a fost proiectat cu mare grijă un grafic de checks and balances: verificări reciproce între diferitele puteri, astfel încât balanţa statului să fie echilibrată. Şi eu aspir spre echilibru; îmi displac manifestările bruşte, rupte, dizarmonice, isteria, "pamfletul", mitocănia. Îndeosebi în critica literară - căci, altfel, în domeniul creaţiei, accentele ascuţite îşi au rolul lor. Dar un critic dezechilibrat, un cronicar literar extremist: asta mi se pare a fi o contradicţie în termeni. Cronicarul, prin însăşi natura activităţii sale, trebuie să înregistreze şi să evalueze toate faptele literare reprezentative, independent de convingerile politice ale autorilor, de vârsta lor, de curentul şi şcoala de care aparţin. Criticul poate urmări, toată viaţa, o temă, un subiect; tema criticului de întâmpinare este, însă, "întâmpinarea" valorilor, indiferent de semnul pe care acestea îl poartă. Nu e deloc o întâmplare că E. Lovinescu, marele nostru critic modernist, a avut decenii întregi uşa deschisă pentru toţi scriitorii (adevăraţi sau închipuiţi) care voiau să-i treacă pragul.
Mă bucură mult şi observaţia Dvs. potrivit căreia eu sunt o natură etică. Da, mărturisesc că îmi repugnă compromisurile (mai ales cele făcute în deplină libertate), loviturile pe la spate şi curajul anonim, campaniile mai bine sau mai prost organizate, oportunismul, parvenitismul, lichelismul, giruetele, toate "curburile" de coloană vertebrală. Morala nu e un simplu cuvânt, ori o haină pe care s-o purtăm numai în zilele de sărbătoare. Pentru mine, este un mod de a fi şi a scrie, un criteriu pe care îl implic în toate actele mele. Moralitate nu înseamnă exclusiv atitudine civică, aşa cum par să creadă unii scriitori. Ea înseamnă şi lucruri mai "simple": să fii un copil, un soţ, un frate şi un tată bun, să fii un prieten adevărat, loial, să-ţi pese de omul care suferă lângă tine, să ţii la ţara în care te-ai născut, să încerci să faci bine celor care merită, să nu minţi, să nu furi etc. etc. Să-ţi respecţi partea ta din contractul social-profesional, chiar dacă ai un salariu de mizerie, în timp ce, alături de tine, un agramat unsuros delapidează miliarde. Dacă vorbim despre critica de întâmpinare, ajungem la moralitatea cronicarului. Ea constă, pur şi simplu, în aprecierea cărţilor bune şi "radierea" celor slabe, a rebuturilor. Adevărul care contează în cazul literaturii este, după cum se ştie, acela estetic.
În fine, observ în citatul pe care l-aţi dat din cartea mea (dintr-o cronică la un volum de Octavian Paler) o eroare simpatică şi, într-un fel, semnificativă. Eu vorbeam despre extreme "tot mai îngroşate", nu "tot mai îngreţoşate". Dar haideţi să ne punem de acord şi să convenim că extremele (în plan politic şi cultural) sunt îngreţoşante.
La unii critici orgoliul a devenit o a doua natură
N.C.: Atunci când scrieţi despre o mulţime de scriitori şi adunaţi majoritatea cronicilor făcute cărţilor (Concert de deschidere este un op de 600 de pagini!), dincolo de sentimentul pe care vi-l dă panoramarea literaturii la un moment dat, vă încearcă un subtil, greu de controlat sentiment al puterii? Are ceva umilinţa de a fi Argus cu orgoliul de a fi un soi de lunetă prin care vedem Cosmosul în nopţi clare?
D.C-E.: O întrebare foarte bună. Şi grea, totodată. Cu atât mai importantă e sinceritatea cu care răspundem la ea. Trebuie să recunoaştem, cei care facem sau am făcut cronică literară săptămânală, că această activitate dă un sentiment de orgoliu, de nu chiar senzaţia că noi îi inventăm, îi facem pe scriitori. Dacă noi spunem "da", ei există; dacă spunem "nu", se spulberă ca fumul. La unii critici, orgoliul a devenit o a doua natură. Puterea culturală a cronicarului e mai mare decât cea a scriitorului; dacă nu pentru altceva, atunci măcar pentru faptul că scriitorii sunt mulţi, în timp ce cronicari sunt doar câţiva. Autorul scrie la o carte, o tipăreşte şi apoi vine cu un exemplar pentru a-l oferi criticului. Va aştepta, apoi, ca acesta să scrie. Are nevoie să se scrie despre el. Relaţia pare conturată pe o superioritate de poziţie: comentatorul e avantajat în raport cu autorul de ficţiune. Dar să privim lucrurile şi din perspectiva cronicarului. Are trei rafturi pline cu cărţi care aşteaptă să fie citite şi comentate. Unde se duce, mai primeşte două-trei volume, învelite în speranţele celor ce le-au produs. De obicei, când se află în public, recepţionează reproşurile verbalizate sau mute ale celor despre care n-a făcut încă o cronică. Un an are 52 de săptămîni, deci 52 de cronici. Literatura română numără mii de autori şi zeci de mii de cărţi, care mai de care mai valoroasă (în viziunea celor ce le-au scris). Este evident că nu ai cum să le comentezi - chiar dacă ai vrea - pe toate. Faci o selecţie, un decupaj, o discriminare, în fond. Şi tot ceea ce-ţi propui este ca această discriminare să fie una "nobilă", pe considerente de valoare; să scrii, adică, despre operele celor mai importanţi autori, din toate generaţiile. Eu, unul asta încerc să fac.
Şi nu cred că valoarea unei cărţi o dă criticul; ea este sau nu este acolo, între coperţi, şi comentatorul nu face decât să o recunoască, să constate o stare de fapt. Aici, putem vorbi de "umilinţă". Orgoliul meu nu este să inventez valori literare care nu există şi să le ignor pe cele reale. Orgoliul meu stă tocmai în "umilinţa" de a căuta valorile, a le recunoaşte şi a le susţine prin pagina mea critică.
N.C.: Poate că postmodernismul literar nu s-a consumat cum trebuie la noi pentru că a debutat în semi-clandestinitate şi s-a consumat în anticipate. Totuşi... Influenţa lui vă pare mai degrabă nesănătoasă în corpul obosit de dogmatism şi profund ideologizat al literaturii române din ultimii 50 de ani?
D.C.-E.: Dacă literatura română din ultimii cincizeci de ani ar avea, cum spuneţi, un corp "obosit de dogmatism şi profund ideologizat", atunci postmodernismul literar (cu mărcile lui: relaxare şi reciclare culturală, mixare de registre, parafraze ludice şi citate textuale) ar fi medicamentul ideal. Din fericire, însă, literatura română postbelică nu e un bolnav la căpătâiul căruia trebuie să chemăm un medic cu veleităţi de bufon. Să ne distrăm cu toţii, în salonul spitalului... Adevărul este că doar literatura din "obsedantul deceniu" (care a durat ceva mai mult de un deceniu, din 1948 şi pînă prin 1960) intră în definiţia pe care aţi dat-o. Numai atunci, ideologicul ajunsese până în celulele literarului, deformându-l monstruos şi făcând să iasă, ca pe bandă rulantă, tone de efectivă maculatură. Câte opere valide se pot cita pentru acea perioadă? Le putem număra pe degetele de la o mână. Dar câte cărţi rezistente au apărut la noi între 1960 şi 1989? Fără exagerare, sute de titluri. Să dau numai o listă de poeţi (într-o ordine "generaţionistă", după anul debutului editorial), şi cititorul va trage concluziile necesare: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Florenţa Albu, Grigore Hagiu, Constanţa Buzea, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Gabriela Melinescu, Leonid Dimov, Gheorghe Pituţ, Ioanid Romanescu, Mircea Ciobanu, Ileana Mălăncioiu, Marius Robescu, Dan Laurenţiu, Miron Kiropol, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu, Nora Iuga, Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Dinu Flămând, Ion Mircea, George Virgil Stoenescu, Dorin Tudoran, Daniela Crăsnaru, Doina Uricariu, Gabriel Chifu, Petru Romoşan, Şerban Foarţă, Traian T. Coşovei, Ioana Ieronim, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Matei Vişniec, Aurel Pantea, Ion Stratan, Ion Mureşan, Florin Iaru, Mariana Marin, Marta Petreu, Elena Ştefoi, Octavian Soviany, Aurel Dumitraşcu, Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Adrian Alui Gheorghe, Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Paul Daian, George Vulturescu, Marian Drăghici, Bogdan Ghiu - şi gata, am ajuns la borna anului 1989. Ar mai fi o listă de prozatori, una de dramaturgi, una de eseişti şi - la urmă, fireşte - una de critici şi istorici literari. Nu ne ajunge spaţiul pentru aceste simple enumerări de nume; dar cred că nici nu mai e nevoie să le facem. Se poate vedea cu ochiul liber cum stau lucrurile. Stau bine, chiar foarte bine.
În pofida presiunii regimului comunist, a comandamentelor ideologice şi a cenzurii cu foarfecele ei, avem o literatură bogată şi valoroasă. Postmodernismul, după cum o arată şi titulatura lui, nu poate apărea decât post-, după un modernism consistent, reinterpretând partiturile mai vechi într-un stil relaxa(n)t care îi e definitoriu. Ceea ce nu pot să înţeleg sunt tocmai inflexiunile ideologice din discursul şi practica unor postmoderni vajnici, care nu realizează că se află într-un dezacord flagrant cu propriile principii doctrinare. E comic să vezi un "postmodern" scrâşnind din dinţi, bătând ca un comisar cu pumnul în masă, făcând cenzură, organizând campanii şi visând, zi şi noapte, la lichidarea "adversarilor". Iată un personaj grotesc, care n-are nimic de-a face cu postmodernismul. Şi, în ultimă instanţă, nici cu literatura. Pentru că aceasta este, pentru cine nu ştie, un spaţiu al diversităţii, al multiplicităţii, al tuturor culorilor şi nuanţelor posibile.
N.C.: Ştiu că distingeţi între criticii tineri purtători naturali de talent şi cei talentaţi, dar plini de prejudecăţi la adresa grupurilor "rivale" sau a individualităţilor care nu se fac sul la picioarele pontifilor literari ai momentului. Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi solidar cu valoarea (chiar dacă oamenii mai dezamăgesc)?
D.C.-E.: Talentul sau lipsa de talent, caracterul sau absenţa acestuia nu sunt legate şi condiţionate de vârstă. Ca mulţi alţi oameni, şi eu am crezut, până la un punct, că tinerii au un avantaj moral asupra celor mai vârstnici, că ei sunt, prin chiar tinereţea lor, mai curaţi decât cei care au parcurs deceniile de comunism. Nu-i adevărat. E încă o iluzie ce merită numită ca atare. Există tineri care depăşesc cu mult (în jos) cele mai pesimiste previziuni, dovedind o nevertebrare morală uimitoare. Ca să nu vorbesc la nivelul generalităţilor comode, să dau şi două nume: Luminiţa Marcu, de la Evenimentul zilei, şi Răzvan Voncu, de la Cronica Română. Vedeţi că una e "de dreapta", iar altul "de stânga" - dar ce-are a face! Ei sunt, în esenţă, la fel, înjurând şi lăudând pentru a trage un ce profit, nerespectând cele mai elementare reguli ale deontologiei profesionale, mânjind autorii şi cărţile despre care scriu cu sosurile stricate ale propriului caracter. În caz că vi se par prea aspre calificativele mele, o să dau şi două din multele probe la îndemână, anume pe acelea care au funcţionat ca un "declic" în felul cum consideram eu cinstea frumoasei tinereţi... L. Marcu şi-a început scurta, dar intensa ei carieră de cronicar literar înjurând o carte pe care n-o citise (un roman de Fănuş Neagu), în timp ce R. Voncu a produs, exact în momentul când Dinu Săraru începuse să sponsorizeze o revistă, o cronică hiperelogioasă în paginile ei, la adresa acestuia. Din asemenea acte, descalificante, nu poate ieşi decât o "critică literară" pe măsura celor care o fac.
Ce înseamnă a fi solidar cu valoarea? Definiţia e oarecum circulară, tautologică. Înseamnă chiar acest lucru: să fii solidar cu valoarea unor cărţi şi a unor autori, să contribui, cu instrumentele critice specifice, la impunerea şi omologarea lor.
Aspir să devin un critic important.
N.C.: Nu e treaba mea poate, dar mi s-a părut că în "intifada literară" din Bucureşti aţi picat cam la mijloc: nici în tabăra Simion, deşi inamicii acolo vă cred, nici în tabăra Manolescu, nici în tabăra Lefter, nici măcar în tabăra Breban. Sunteţi destul de avertizat de capcanele textului, dar şi ale "junglei" literare româneşti: când v-aţi făcut ultima oară vaccinul anti-rabic pentru a scăpa de boala care face ravagii în prezent?
D.C.-E.: Iar la mijloc! E ceva aici... Vedeţi, stimate domnule Nicolae Coande, eu îi cunosc pe majoritatea scriitorilor valoroşi, din Bucureşti şi din provincie. Ba chiar şi pe cei de peste Ocean. Fac cronică la Adevărul literar şi artistic de peste şase ani, sunt asistent la Universitate, lucrez la Editura Fundaţiei Culturale Române, colaborez la Caiete critice, la Ramuri, la LiterNet, la manuale şi dicţionare, mai ştiu eu unde?... Nolens-volens, intru în relaţie sau măcar în contact cu autori de toate calibrele şi orientările. Pe unii îi preţuiesc din toată inima, pe câţiva, puţini, îi dispreţuiesc la fel de sincer. Am, bineînţeles, câteva modele, iar Eugen Simion şi Nicolae Manolescu se numără printre ele. E firesc, de vreme ce ei sunt printre cei mai importanţi critici români postbelici, iar eu aspir să devin unul. Iată, se pare că pot avea şi orgoliu, nu numai modestie şi acea umilinţă necesară în siajul unei opere... În fine, deşi Nicolae Breban e foarte supărat acum pe mine (pentru că am spus fără ocol că dedicaţiile lui către cuplul Ceauşescu mi se par jenante), eu continui să am o mare consideraţie pentru el ca prozator, plasându-l pe podiumul romancierilor de după al doilea război (ceilalţi doi fiind Marin Preda şi Augustin Buzura).
Acestea fiind spuse, ce înseamnă pentru mine "intifada literară" şi "taberele" dâmboviţene? Aproape nimic. Am simpatiile şi antipatiile mele, modele şi anti-modele; e dreptul meu. Dar acest drept, inalienabil, nu se răsfrânge asupra cronicilor de carte. Obiectivitatea şi deschiderea către cele mai diverse structuri literare au fost remarcate, de altfel, de mulţi dintre cei ce au scris despre Concert de deschidere. Când, să zicem, un autor depăşeşte, prin ceea ce face, marginile toleranţei mele, operez o contextualizare şi-mi vărs "năduful" în legătură cu persoana lui, după care mă concentrez, din nou, asupra textului său. Criticul e obligat să se aplece asupra cărţilor, nu asupra oamenilor care le-au scris. Când însă şi autorul, şi cartea se află la acelaşi nivel, lamentabil, ce mai poate face cronicarul? Decât să arate, să spună asta. Ajungem la cazul lui I.B. Lefter, monitorul cultural "postmodern", scrâşnitor, conturat anterior. În această speţă, şi omul, şi autorul inspiră orice altceva decât respect.
Eu cred că trăieşti într-o "junglă literară" atunci când te comporţi ca în junglă. Participi la intifadă când pui mâna pe piatră şi o arunci în capul altuia. Dacă eşti normal şi-ţi faci, pur şi simplu, meseria, intifadele şi războaiele, taberele, bârlogurile şi lianele, rabia şi toate celelalte rămân la distanţă.
Percep foarte acut trecerea timpului
N.C.: Deşi sunteţi tânăr, vă dovediţi remarcabil de matur în punerea diagnosticului şi adesea aveţi mână de bătrân hârşit într-ale vieţii şi anatomiei operei altora. Care este cel mai incorect diagnostic pe care l-aţi pus vreodată unui scriitor şi ce-aţi făcut pentru a repara eroarea?
D.C.-E. :Despre maturitatea mea au vorbit mai mulţi critici, aşa că vă primesc complimentul, nesuspectându-vă că aţi fi ironic. C. Stănescu, care a scris o prefaţă atât de frumoasă la volumul de debut, spunea că mi-am lăsat, ca şarpele într-un loc ascuns, pielea tinereţii critice, oferind privirii doar vârsta matură a cronicarului. Dacă lucrurile stau aşa, i-o datorez în primul rând lui: faptului că mi-a oferit şansa, la 23 de ani, să scriu cronici săptămânal în Adevărul literar şi artistic. Acum, după şase ani şi sute de articole şi studii, da, sunt destul de "hârşit". Dar citesc şi scriu cu aceeaşi plăcere intelectuală şi bucurie participativă ca în ziua debutului. Diagnostice incorecte? Să ştiţi că nu-mi prea amintesc de aşa ceva. Pentru că gândesc intens totul, întorc lucrurile de pe o parte pe alta, aştern cuvintele pe hârtie, de fiecare dată, cu o mare responsabilitate. Nu fac niciodată afirmaţii gratuite, îmi dublez propoziţiile cu argumente solide. Înainte de a scrie, efectiv, o cronică, redactez lungi şi obositoare pagini cu note scoase din cartea citită. Preparativele ajung să-mi consume mai mult timp şi energie decât textul critic propriu-zis. Însă prefer să reflectez de o sută de ori înainte, decât să regret măcar o dată după ce cronica a apărut.
Ca să nu par, totuşi, mai presus de greşeală (cine poate să spună că e aşa?), scormonesc prin memorie şi ajung la nişte texte scrise demult, printre primele. Două-trei recenzii despre nişte poeţi din provincie, cvasi-necunoscuţi, deşi nu lipsiţi de talent. Azi n-aş mai scrie despre ei, pentru că sunt mulţi înaintea lor, valoric vorbind, şi, cum vă spuneam, practic o "discriminare" axiologică. Dar ei îmi trimit, în continuare, plachetele lor, cu inevitabilul citat din mine pe coperta a IV-a. Nici măcar nu pot să spun că mă irită acest lucru; îmi aduce aminte de tinereţea mea şi mă face nostalgic. Deşi n-am încă 30 de ani, percep foarte acut trecerea timpului. Sunt un sentimental (în accepţia lui Schiller), nu un naiv.
N.C.: Sunteţi într-o cursă care se anunţă de anduranţă: depistarea celor mai semnificative debuturi din ultimii ani. Aveţi un fuleu ulician în demersul dumneavoastră; riscaţi să deveniţi enciclopedia Cristea-Enache în materie, naşul adolescenţilor şi tinerilor ieşiţi la soare ca puii de aligator din ouăle cărţii de nisip: puţini se vor salva şi vor ajunge în apa care le prezervă viaţa. Aveţi nostalgia criticului-demiurg (ştiu că l-aţi citit cu atenţie pe G. Călinescu)?
D.C.-E.: Lăsând deoparte "fuleul ulician" (regretatul Laurenţiu Ulici nu se numără în nici un caz printre modelele mele), ceea ce încerc să fac în cazul debuturilor nu diferă de ceea ce fac în rest, cu autori aflaţi la a doua, a treia, a zecea carte. Nu vreau să jignesc pe nimeni acordând indulgenţe de vârstă: un autor bun e un autor bun, indiferent dacă se află la debutul editorial sau la pragul ediţiilor definitive şi al premiului pentru "Opera omnia". Altfel spus, am exact aceeaşi exigenţă, nu mi-o "modulez" în funcţie de vârstă şi eşalon literar. Singura diferenţă e că, în cazul debutanţilor, dau şi nişte date bio-bibliografice, pe care le consider necesare. Pentru că dicţionarele nu-i includ şi pe ei (încă!), şi atunci trebuie să-i oferi cititorului şi această informaţie. Luată de la înşişi tinerii autori; fac cercetări, îi găsesc pe unde se află (unul stă în Drumul Taberei, altul: la Ploieşti, altul: prin Spania...) şi îi "storc" de date. - Dar tu altă treabă n-ai, domnule? m-ar putea întreba cineva. - Ba da, am şi altă treabă, dar când fac ceva, prefer să fac o dată şi bine.
Aceasta nu înseamnă că sunt "demiurg", sau baremi "naş". Repet ceea ce spuneam mai devreme: eu nu văd relaţia dintre scriitor şi critic ca pe una de subordonare a primului faţă de cel de-al doilea. Sunt, de fapt, doi profesionişti care îşi fac - fiecare pe terenul lui - meseria. Mai există, poate, acea concepţie ridicolă conform căreia munca artistului e uşoară, floare la ureche, cu muza prietenoasă rezolvându-ţi cât ai clipi opera majoră. Pagina de poezie, de proză, de text dramatic se scrie cu sudoare spirituală şi cu sânge intelectual. Scrisul e una dintre cele mai grele şi mai laborioase activităţi umane. Cine crede contrariul să pună mâna şi să ne ofere urgent o capodoperă. Dar una publicabilă, dacă s-ar putea.
Prin urmare, dacă ambiţia unui scriitor este aceea de a scrie pagini cât mai bune, cea a cronicarului este de a descoperi aceste pagini, a le disocia de restul şi a contura, pe baza lor, un profil cât mai exact al autorului respectiv. Când acesta e la prima carte, miza critică are o doză mai mare de risc, ce face "jocul" mai seducător. Nu mai e nici o filozofie să afirmi că Nichita Stănescu e un mare poet. În schimb, când spui că Marius Ianuş, Zvera Ion, Teodor Dună sau Elena Vlădăreanu au şanse de a ajunge nişte mari poeţi, pentru că debuturile lor sunt absolut remarcabile, faci o investiţie şi îţi asumi riscul ca realitatea literară de mâine să te infirme. Depinde foarte mult şi de aceşti tineri, de felul în care ei îşi înţeleg şi îşi respectă propria vocaţie, de ambiţia şi tenacitatea cu care îşi vor construi opera. Pentru că, încă o dată, o Operă nu se face fluierând. Criticul nu-i poate ajuta decât în sensul recunoaşterii, al constatării, al acceptării unei stări de fapt. Vorbele generoase, dar lipsite de suport, nu servesc la nimic. Sunt goale, fără miez, fără valoare.
G. Călinescu, pe care l-am citit într-adevăr cu creionul în mână, e un caz cu totul special, excepţional. El contrazice toate regulile, răsturnându-le şi interpretându-le creator. Nu e cel mai potrivit exemplu pentru a fixa standardele de obiectivitate ale criticii. Eu mă "ţin" cu încăpăţânare de acestea, deşi s-a spus despre mine că aş fi cel mai călinescian dintre criticii tineri. Recunosc, m-ar bucura enorm ca această vorbă să nu fi fost una aruncată la întâmplare.
N.C.: În ce măsură vă este cunoscută Craiova literară? Credeţi că frontul atmosferic de aici e favorabil unui risorgimento, cât de cât?
D.C.-E.: Eu nu-i împart pe scriitorii noştri în bucureşteni şi provinciali. Provincia o consider mai mult o categorie tipologică, decât una geografică. Poţi să te naşti pe Calea Victoriei şi să te comporţi ca un provincial, după cum poţi să trăieşti într-un fund de lume, şi să te dovedeşti un spirit european. Nu locul unde te afli te defineşte, ci ceea ce faci, efectiv, într-un spaţiu sau altul. Alexandru George, critic pe care îl stimez, dar care se lasă prea des în voia propriilor idiosincrazii, afirma, nu demult, că pe Marin Preda, ruralul, nu-l gustă decât tot nişte scriitori născuţi la ţară. Rar mi-a fost dat să aud o asemenea gogomănie. (În general, gogomăniile oamenilor inteligenţi sunt mai pregnante decât cele obişnuite.) Ce să mai spun? Că, deşi bucureştean get-beget, am citit cu delicii şi cu un mare profit moral-intelectual toate cărţile lui Preda, fie ele "rurale" sau "urbane"? Şi că îl consider pe autorul lor cel mai important prozator român postbelic? Să mă ierte, pentru asta, domnul George, cu critica sa umoral-sociologică...
Craiova literară îmi e cunoscută destul de bine. Primesc de la Dvs., săptămânal, ziarul cu acest excelent supliment LAMA (nu sunt vorbe protocolare; dacă nu mi-ar fi plăcut, acest interviu nu ar mai fi avut loc). Pe de altă parte, am început din acest an o rubrică de Critice la Ramuri, care mi se pare printre cele mai bune reviste culturale din ţară. De altfel, eu am fost acela care i-am propus colaborarea lui Gabriel Chifu (pe care nu-l cunoşteam), după ce am făcut un "inventar" al publicaţiilor din provincie. Şi Ramuri mi s-a părut alegerea cea mai potrivită.
Nu e un motiv de bucurie, dragă domnule Nicolae Coande, că poţi să alegi şi că poţi să scrii în deplină libertate, chiar şi în aceste condiţii de perpetuă tranziţie către nu-se-ştie-ce, când a căzut comunismul, dar încă nu s-a născut capitalismul veritabil? Cum să nu zici că eşti fericit, în ciuda a tot şi a toate, atunci când ai o vocaţie şi ţi-o urmezi?