Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Îţi trebuie multă forţă a impersonalizării pentru a scrie o carte memorabilă


Nicolae Coande, un interviu cu Mircea A. Diaconu

26.04.2019
Editura Curtea Veche
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicolae Coande: Dragă Mircea, ai fost nominalizat cu cartea Ion Creangă. Nonconformism şi gratuitate (Ed. Dacia, 2002) la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică literară, într-o competiţie livrescă, şi nu numai, cu doi grei ai criticii şi ai istoriei literare de la noi: Mircea Muthu şi Eugen Negrici. Crezi că ai ajuns la ceea ce se numeşte maturitate critică sau te consideri încă un tânăr hermeneut care se pregăteşte să facă marele salt?
Mircea A. Diaconu: E foarte stimulativ ce-mi spui şi trebuie să recunosc că, prin forţa lucrurilor, ceea ce spui este şi adevărat. Faptul că o carte de-a mea a fost nominalizată pentru premiile Uniunii Scriitorilor este un adevăr - să recunoaştem, însă, unul din acele adevăruri incontestabile, dar cu atât mai conjuncturale, care nu-ţi modifică substanţial nici viaţa şi nici raţiunea de a fi. Tu, care ai deja un premiu al Uniunii Scriitorilor şi care, la rândul tău, eşti nominalizat, vezi altfel lucrurile?! Nu intru în detalii - pentru că aş putea nu numai să par, ci chiar să şi fiu fariseu, dar te asigur: aş fi cel mult pe jumătate. Pentru că nu ştiu dacă sunt dezamăgit de viaţa literară de la noi (poate că nu am eu organ veritabil pentru echipă), dar sigur sunt dezamăgit de felul în care îmi asum eu scrisul - care tinde să devină tot mai decis o experienţă livrescă şi o profesiune, în vreme ce miza mea iniţială era alta, iar traiectul pe care scrisul simt că ar trebui să mă poarte rămâne cumva neexplorat. O nouă carte publicată, un nou articol tipărit sunt însoţite de un vag sentiment de neputinţă şi de inutilitate. După apariţia primei mele cărţi, apariţie însoţită de un dram de entuziasm, s-a instalat, destul de repede, nedumerirea că... de fapt am rămas acelaşi. Şi am înţeles că, de fapt, ceea ce putea să mă modifice întrucâtva nu era apariţia în sine a cărţii, ci scrierea, gândirea, facerea ei.
 
Dar poate că cer prea mult unei cărţi de critică literară şi poate că e şi puţin impudică această mărturisire, care ar putea fi suspectată de teatralism. Fireşte, nu poţi trece uşor peste aerul acesta de vanitate pe care-l aduce cu sine recunoaşterea meritelor tale de către breasla prin care vrei să te legitimezi. În fond, aparţinând unei comunităţi - fie şi uneia atât de risipite, cum este aceea a scriitorilor -, participi, fără să vrei, la un joc social care înseamnă şi impunerea unor autorităţi, şi fixarea unor ierarhii. Dar poate că e o carenţă de educaţie tendinţa mea de a spune ce am de spus cu o credinţă mai mult decât vanitoasă, care e dublată aproape în permanenţă de un acut sentiment de deşertăciune, de inutilitate, urmat de retragerea din spaţiul public care, la drept vorbind, mă intimidează. Ciudat cum, în singurătate, cred uneori că sunt lucruri pe care numai eu le pot spune, că spunerea lor ţine de datoria şi de misiunea mea, care nu au strict legătură cu un metabolism anume al culturii ale cărei consecinţe nu pot fi deocamdată gândite, fiind mai degrabă funcţionale într-un spaţiu al gratuităţii, şi cum, deopotrivă, mi se face ruşine că scriu, ca şi cum scrisul n-ar fi decât o formă în plus a laşităţii. E la mijloc sentimentul entuziast al unicităţii şi nemulţumirea că nu mă angajez radical în depăşirea acestei unicităţi. Ca şi cum n-ar lipsi din ceea ce face un sâmbure de narcisism, de care sunt prea conştient că alterează puritatea spiritului. Dar recunosc, sunt complicaţii (... balcanice), prea multe complicaţii, demne mai degrabă de un jurnal, şi, oricum, nu de al unui critic sau istoric literar a cărui datorie este să dea verdicte, să judece, să stabilească ierarhii, să privească în urmă cu seninătate... şi care, nu-i aşa, nu prea ar trebui să se îndoiască de sine şi nici de ceea ce afirmă.
 
Ca să revin, fireşte, este şi bucuria de a fi nominalizat alături de Mircea Muthu şi Eugen Negrici, ale căror cărţi, cunoscute de prin vremea liceului, le admiram cu un fel de spaimă şi, de ce să nu recunosc?, chiar cu puţină invidie. La drept vorbind, construcţiile acestea intelectuale, geometriile acestea ale unor interogaţii care edifică şi la care se pricep prea bine Mircea Muthu şi Eugen Negrici, m-au fermecat ca obiecte în sine dintotdeauna, dincolo de orice fel de utilitarism didactic. Mi-e greu să spun acum cu cine aş vota eu, dacă aş avea posibilitatea. Şi Mircea Muthu, şi Eugen Negrici au fost în nişte comisii care au decis statutul meu profesional din acest moment. Chiar dacă uneori mă bate câte un val de ingratitudine (îmi spun: nu datorez nimic nimănui, căci meritam - prin naştere, şi nu prin educaţie - ceea ce am..., aşa cum, de asemenea, cred că sunt ceea ce sunt prin fatalitate şi nu prin altceva), trebuie să recunosc că aş vota una din cărţile pe care ei le-au scris, şi nu din simplă obligaţie morală, şi nici din comună onestitate, ci pentru că, sincer, am convingerea că aceste cărţi sunt mai valoroase decât volumul meu despre Creangă, care, înainte de a fi publicat la "Dacia", a trecut, timid, prin redacţiile de la "Polirom", de la "Paralela 45" şi de la "Institutul European", unde vreo doi ani a şi sperat să apară. Aşa încât aş spune că aşteptarea a fost cu totul neîntâmplătoare, căci nici acum un an, nici acum doi ani n-ar fi avut vreo şansă la astfel de nominalizare. Mai mult, ar fi meritat poate o nominalizare cartea mea despre poezia postmodernă. Dar uite... că bat câmpii, poate şi în speranţa că aş putea cumva amâna un răspuns ferm la întrebarea ta, prietene.

Prietene?! Dacă n-aş avea ca posibilitate măcar iluzia prieteniei, crede-mă că n-aş scrie, sau aş scrie foarte puţin. Aşadar, trecând şi peste această ultimă paranteză care ar merita poate un spaţiu mai larg, iată răspunsul meu: nu cred deloc c-aş fi ajuns deja la maturitatea-mi critică şi, într-o paranteză fie zis, mi s-a făcut puţin ruşine când, în urmă cu câţiva ani, la o festivitate de premiere, un confrate, ce-i drept, cu vreo zece ani mai mare, declara cu superbie c-ar practica ceea ce se cheamă critică totală, scriind el, vezi Doamne, şi despre poezie, şi despre proză, şi despre critică...!. Uneori mi se pare că eram mult mai interesant pe vremea când încă nu scrisesem nici o carte. Un carnet găsit de curând, de pe la 17 ani, mi se pare mult mai viu decât multe din paginile la care lucrez acum. Între noi fie vorba, mă simt mai bine în ipostaza aceasta de hermenut încă tânăr, cum zici, pe jumătate neliniştit, prea febril pentru a întemeia cu adevărat, aflat în aşteptarea marelui salt, a cărţii cu adevărat memorabile. Şi poate chiar că aş scrie o astfel de carte dacă n-aş fi atât de ataşat, nativ, de scrisul subiectiv. Îţi trebuie cred multă forţă a impersonalizării pentru a scrie o carte cu adevărat memorabilă, care să absoarbă şi să devoreze tentaţiile a sinelui. Dar pe tine însuţi nu te poţi trăda.

N. C.: Nu vreau să te provoc, dar n-am găsit în cartea ta nimic referitor la poveştile licenţioase ale humuleşteanului. Cred, fără să fac un capăt de ţară din asta, că şi acolo avem un Creangă de zile mari, în linia marilor autori erotici italieni sau francezi. Hai să presupunem că nici măcar autorul nu şi-ar fi selectat Povestea p... într-o serie de Opere, dar asta nu înseamnă că ele nu există şi nu pot fi comentate.
M.A.D.: Nu vrei să mă provoci, însă o faci. Şi, la drept vorbind, dreptatea e în totul de partea ta, sau cel puţin pe trei sferturi. Căci, altfel, invoc - dar nu mai mult de atât - Povestea lui Ionică cel Prost (poreclit şi Irimiea), acel Irimiea care tot dă cu oiştea în gard..., de la Geo Dumitrescu cetire. Găsesc aici unul din semnele de adâncime ale humuleşteanului, acea apetenţă către disimulare, nu neapărat către ludic, generată de un... complex de autoritate. În plus, textul este construit pe un tip de complicitate narativă care face ca regulile convenţiei să provoace aceeaşi tensiune ca, să zicem, nuvela despre moş Nichifor. Cât despre Povestea poveştilor (al cărei subtitlul îl invoci adresându-te tu însuţi, complice, unor cunoscători), iată aici, ca manifestare superlativă, dar în dimensiune sexuală, burlescul şi grotescul, fixate pe coordonatele unei spectaculozităţi medievale. Oricum, opere care poartă amprenta lui Creangă într-o măsură mai mult decât elocventă...- poate că voi găsi aici (cu voia dumneavoastră, domnule Nicolae Coande) punctul de pornire al unei noi încercări..., căci eu tocmai această amprentă am căutat-o. Însă mi-e greu să explic acum absenţa prea flagrantă - chit că ea n-ar fi adus decât un plus în exemplificare -, când ştiu că n-a fost vorba de nici un fel de deliberare. Să accept că şi cărţile de critică le scrie altcineva decât persoana fizică (zic bine!) care le semnează? Să psihanalizez ignoranţa?! Poate refuzul de a fi în pasul modei - care, ştii, a recuperat excesiv terenul acesta... organicist -, poate o vocaţie cu iz didactic, care a şi dus la o anume structurare a cărţii, poate ştiu eu ce substrat pudibond... ieşind la suprafaţă când nici nu te aştepţi. Te las pe tine să judeci şi să cântăreşti...
 
N.C.: Eşti trăitor în Suceava, un oraş frumos din câte mi s-a spus chiar recent, şi de acolo mi-au parvenit în aceşti ultimi ani veşti frumoase dinspre mişcarea literară de acolo. Vreme de o sută de numere ai fost tu însuţi redactor-şef al revistei Bucovina literară, după care te-ai retras în particoler, dezamăgit de ceva, nu ştiu ce. Ce n-ai reuşit să faci sau să comunici cu ceilalţi colegi de ai abandonat munca de echipă?
M.A.D.: Frumoasă întrebare... şi de data aceasta nici măcar nu mai spui că n-ai vrea să mă provoci... Eu nu ştiu cum sunt alţii, dar stând la Suceava de ceva vreme, mi se pare că frumuseţea e o chestiune care nu mă mai priveşte. Unii spun că e un oraş fără centru (fizic dar şi cultural: n-ai tu teatru, n-ai o galerie de artă exemplară, n-ai o filarmonică - ai însă o universitate), alţii că are o articulaţie care e mai mult semnul unor deficienţe de creştere decât al unei raţiuni, în fine, are un bazar prin care îşi pierd (şi îşi câştigă) banii tot felul de români - cred că e, în ultimii ani, punctul de atracţie al oraşului (şi bazarul aduce cu sine o populaţie pestriţă, vagoane de resturi şi o inflaţie de produse de mâna a doua, foarte căutate, care le scot din circulaţie pe cele de mâna întâi) -, în fine, un oraş care păstrează ceva din aerul austriac, în plus, cu destul de multă vegetaţie, dar care a căpătat o oarecare anvergură abia de prin deceniul al optulea al secolului trecut - şi lipsa de tradiţie (dincolo de tradiţia livrescă, cu Cetatea de Scaun ş.c.l., care, neintrată în sânge, nu alimentează decât fade vanităţi) se simte. Între războaie, Siretul, Fălticeniul sau Rădăuţiul erau centre urbanistice mult mai mari decât Suceava - ca să nu mai vorbesc de Cernăuţi, un fel de mică Vienă. Fireşte, pentru cineva venit din Sud şi aflat în trecere, Suceava e un mic paradis.

Cât despre cele... 100 de numere, au fost, de fapt, vreo 25, sau poate chiar mai puţine. Am stat la Bucovina Literară doi ani, între 1997 şi 1999. Ce-i drept (dovadă a unei anume atracţii pentru spectacol), am plecat eu într-un moment care se dorea festiv, la numărul 100, scriind un editorial în care îmi anunţam retragerea şi de care nici măcar redacţia n-a aflat decât la apariţia numărului, dar revista apărea din 1990, avea deja în spate tot felul de perioade, înainte de a o prelua eu aflându-se într-un evident impas... administrativ. Am preluat-o eu?! De fapt, am acceptat să mă situez în fruntea unei echipe gata făcute - cu care nu aveam prea multe în comun şi cu care mi-era greu să lucrez. Oricum, opţiunile noastre erau atât de diferite încât am decis în cele din urmă că nu merită să continui permanenta stare de tensiune. Aşa încât am profitat de numărul 100 pentru a le ura celor din echipă, din colţul editorialului, viaţă lungă şi pentru a mă retrage dintr-o instituţie care mie îmi dădea doar iluzia existenţei şi sentimentul acut al imposturii. Te invidiez pentru LAMA pe care o realizezi de unul singur cu aerul acesta de devoţiune pentru faptul de cultură în sine, aflat dincolo de orice utilitarism vulgar. De ce apărea Bucovina Literară? Aveam sentimentul că ascunde prea multe vanităţi şi că devine instrumentul unor fraude morale. În plus, trebuia să port certuri aprinse ca să-i pot publica pe Rodica Draghincescu sau pe Gheorghe Grigurcu, a trebuit să ofer ceva justificări pentru un interviu cu Nicolae Manolescu, să explic că nu am niciun fel de beneficii personale dacă public un interviu cu Ion Simuţ..., în fine, am aflat ulterior, mi-aş fi câştigat prestigiul prin paginile Bucovinei Literare - şi alte chestiuni de felul acesta. De curând, deşi în redacţie se află şi prietenul meu, Constantin Arcu, Angela Furtună a fost exclusă (... de 8 martie, imaginează-ţi) fără a fi măcar întrebată, pentru dorinţa ei de a face un număr despre Monica Lovinescu. Fapt urmat, printre altele, de o scrisoare (păstrez acum secretul destinatarului), un fel de denunţ din anii `50, în care se încearcă, pe fondul unei nevoi de deculpabilizare, incriminarea ei. (Speram în sinea mea ca Angela Furtună şi Constantin Arcu să formeze la Bucovina Literară o echipă). Între timp, revista s-a schimbat mult faţă de 1999, în bine, indiscutabil, direcţia dorită de mine s-a impus parţial, dar totul face parte dintr-o strategie care e străină, cred, faptului de cultură. Nu m-ar mira ca revista să publice până la urmă măcar un articol despre Monica Lovinescu şi, dacă Monica Lovinescu ar accepta, să fie chiar cooptată printre colaboratorii permanenţi... Nu cred că ştii, dar în urmă cu vreun an, într-un articol referitor la antologia lui Marin Mincu, după o înţelegere a poeziei care mie mi se pare primitivă, erau desfiinţaţi poeţi precum Ioan Es. Pop, Vasile Baghiu, Caius Dobrescu, Felix Lupu, Paul Daian, Daniel Bănulescu, Cristian Popescu şi... tu, Nicolae Coande. Prin comparaţie cu proletcultiştii, ieşeaţi foarte rău: "Poeţii de prin anii roşii aveau mai multă identitate stilistică, deoarece ei credeau în scrisul lor, pe când postmoderniştii noştri par traşi la xerox" sau "Asistând la astfel de contraste, te poţi întreba de ce lipsesc Adrian Păunescu sau Grigore Vieru? Ce deservicii ar fi făcut ei pe lângă un Nicolae Coande care exaltă grotesc după o Venus a gunoaielor?". În acelaşi număr, sunt reproduse cuvintele lui Valentin Protopopescu, care la Radio România Actualităţi (25 august 2002) mărturisea: "N-am să obosesc să repet că salvarea României poate veni numai din conştiinţa lucrului bine făcut. Revista Bucovina Literară de la Suceava îmi prilejuieşte de fiecare dată acest sentiment al urgenţei îndeplinite". Iertaţi-mă, domnule Valentin Protopopescu, mă întrebam atunci cu mare năduf, dar care e urgenţa îndeplinită?! Mi s-a răspuns amical din partea redacţiei că revistele trebuie să aibă polemici. Şi Marin Mincu tocmai polemiza cu Nicolae Manolescu... Te asigur, Nicolae Coande, că dacă vreunul dintre aceşti scriitori ar fi... reparat cumva onoarea revistei, totul ar fi fost pe invers. Să lăsăm totul pe seama lui dom' Mitică... Nu ştiu ce tiraj are acum revista. Însă pe vremea când eram redactor-şef, apărea în vreo două sute de exemplare şi nu se difuza decât în judeţ, câteva exemplare ajungeau prin ţară, pe la colaboratori şi pe la redacţiile revistelor. Îmi dădea aşa un sentiment de inutilitate încât lucrurile la care ţineam cu adevărat refuzam să le public aici. Recunosc: n-am stofă de conducător de instituţie care să rupă zăgazurile, să spargă inerţiile, să-şi asume toate riscurile. Nu sunt un luptător...
 
N.C.: Aveţi voi acolo, la Suceava, valori naţionale printre scriitori şi oamenii de cultură de care noi ar trebui să ţinem cont? Eu ştiu că acolo trăiesc şi scriu oameni ca Ion Beldeanu, Constantin Arcu sau Constantin Severin. Ultima carte a poetului Severin chiar aşa se numeşte: Oraşul alchimic. Ce fierbe în athanorul Sucevei, spune-ne să gustăm cu plăcere!
M.A.D.: Gândesc acum, când citesc întrebarea ta, că tocmai despre athanorul Sucevei am vorbit în rândurile anterioare... şi n-am ştiut! La drept vorbind, în ultima vreme eram într-un fel de relaţie de neagresiune, ba chiar de amiciţie, cu vechii mei colaboratori, dar m-a lezat povestea aceasta cu Angela Furtună, dificilă şi ea, fără îndoială... Oricum, am pledat pe lângă Ion Vădan să publice o serie de "poeţi ai Sucevei" (din care au apărut volumele semnate de Angela Furtună, Constantin Severin, Ion Beldeanu, Constantin Hrehor - ultimul, tot amânat nepermis, este un debut editorial: Liviu Dorin Clement) şi am susţinut cauza sucevenilor atunci când a fost ca ei să devină membri ai Uniunii Scriitorilor. Nu vreau să spun că aş fi inconsecvent, ci că încerc şi eu să mă integrez... rămânând, însă, singur. Singuri sunt şi Constantin Severin, şi Constantin Hrehor, şi Angela Furtună... şi singuri sper să rămână şi cei câţiva tineri care poartă semnele certe ale valorii. Oricum, am insistat prea mult pe tema aceasta, când viaţa culturală de-aici cuprinde şi aspecte de mai mare amplitudine, congrese şi conferinţe de anvergură, în domenii dintre cele mai diferite, de la ştiinţele limbajului la tribologie, să spunem. Sunt aici specialişti în diferite domenii care au premii ale Academiei pentru activităţi care par mai puţin spectaculoase decât cele legate de viaţa unei reviste literare, să recunoaştem, totuşi, de provincie. Uite, de exemplu, pentru tine, o întrebare din zona literaturii: Tu, care eşti extrem de atent cu tot ce apare în plan editorial, ai auzit de Mariana Boca, Modernismul între literatură şi filozofie, Sabina Fînaru, Eliade prin Eliade, Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Aurel Buzincu, Caragiale - discurs şi expresie?! Sunt cărţile colegilor mei de catedră şi te asigur că măcar trei dintre ele - două au şi apărut la Editura Univers - sunt cărţi de referinţă, recomandate de Ion Pop, Sorin Alexandrescu sau Mihai Zamfir. Nu vreau să spun că sunt mai importante activităţile acestea "pirat" decât creaţia propriu-zisă... dar vreau, totuşi, când discutăm despre creaţie, să avem oarece certitudini în privinţa ei. În plus, nu-mi surâde deloc ideea superbiei scriitorului care dispreţuieşte "ştiinţele" literare. Citesc, de exemplu, frecvente trimiteri la iconari făcute cu o siguranţă demnă de invidiat de inşi care n-au văzut în viaţa lor o pagină de revistă interbelică. De la un moment dat începe să mă supere lucrul acesta...
 
N.C.: Există acum o anumită dispută în chestiunea supravieţuirii poeziei într-o lume care se îndreaptă spre formula unui anumit tip de cunoaştere pe care l-aş numi drept "gurmand": e bun doar ce se poate mânca, poezia este mai greu digerabilă pentru stomacul comun. Pretind că ea se poate "hali" cu creierul, deşi mulţi pun la bătaie şi cordul. Ca unul care ai stăruit asupra "feţelor" ei, ce întrevezi pentru biata Cenuşăreasă, înainte cu puţin timp de a intra glorioşi în UE cu ţuica de prună şi mioritica lână?
M.A.D.: Nu-mi fac nici un fel de iluzii cu... Europa. Şi sunt aici două chestiuni care ar merita discutate. Noi am putea probabil să dăm lecţii Europei în privinţa Constituţiei, legilor, principiilor, căci ştim foarte bine ce se cere şi ce ar trebui să facem, numai că, vicleni, ştim la fel de bine să nu ne lăsăm înspăimântaţi de astfel de situaţii. La noi, nimeni nu crede în nimic - suntem o naţie epigonică. Noroc că mai există câteva excepţii - iar excepţiile vin şi din zona culturii şi a artei - care fac posibilă tocmai existenţa naţiei. Şi aici intervine cea de-a doua problemă privitoare la relaţiile noastre cu Europa. Am îndoieli cu privire la asimilarea valorilor noastre certe şi la legitimarea lor în plan european. Dar nu este acesta un motiv de spaimă. Atâta vreme cât ne legitimăm existenţa prin anumite fapte de cultură, cât aceste fapte de cultură hrănesc un anumit metabolism, atunci înseamnă că ele îşi împlinesc rostul în planul adevărului fiinţei. Recunoaşterea europeană? Asta ţine cumva de vanitatea noastră ca naţiune, fapt explicabil, de dorinţa noastră de a ieşi dintr-un anonimat nedrept, finalmente, chiar de regulile societăţii moderne. Uneori - şi nu mă suspectez de nici un fel de misticism - cred, însă, că tocmai acest anonimat ne asigură perenitatea şi că el provine şi din tradiţia noastră ortodoxă, dintr-o mentalitate a... inactivităţii care proiectează în etern. Existăm subteran... Ce bine ar fi dacă şi în plan economic am avea argumente pentru a vorbi de un metabolism care să-şi fie suficient sieşi, hrănit fără temeri din propriile-i resurse... Dar nu e o contradicţie la mijloc?! Aparţinând modernităţii, asumându-ne valorile europene, nu cumva suntem obligaţi să participăm la un "joc" care duce la trădarea propriei noastre structuri?! Or, poate că, sub masca aceasta a europenităţii, noi continuăm să ne păstrăm alteritatea, cu toate umbrele ei şi cu toate malformaţiile de creştere... Iată, oricum, motivul pentru care nu sunt prea speriat dacă Europa continuă să ignore ceea ce se numeşte marea noastră poezie, extrem de vitală în condiţiile în care în Europa, ştii că se spune asta, ea ar intra într-un declin al epuizării...
 
Dar nu aşa ceva mă întrebi tu, ci dacă într-o societate "gurmandă", poezia are prea multe şanse. Din punctul acesta nu sunt sceptic: chiar dacă apar foarte multe cărţi de poezie a căror justificare e strict formală (Mircea Streinul spunea: "ţara noastră are prea mulţi poeţi şi prea puţini grădinari"), chiar dacă se citeşte foarte puţină poezie (contează şi calitatea celor care o citesc), chiar dacă voci cu oarecare autoritate deplâng faptul că în cultura noastră poezia ar ocupa un loc prea important, trebuie să spun că, dacă stomacul comun va continua să digere doar lucruri uşoare - aşa a fost de când veacul -, nu e mai puţin adevărat că rămânerea noastră în istorie se face prin ceea ce ne sperie comodităţile şi inerţiile şi prin ceea ce refuză să repete. Poezia, ca limbaj esenţial, chiar edificat în derizoriu, poezia, ca efort de explorare a umanului şi ca încercare de a comunica ceea ce legitimează prezenţa, iată motive care nu-mi permit să fiu din acest punct de vedere sceptic. În fond, tocmai prin marginalitatea şi fragilitatea ei, poezia este chiar participare la esenţial şi ne legitimează prezenţa. Nu mi-e teamă deci de marginalitatea poeziei, şi nu mă refer aici la tot felul de încercări poetice care calmează, tocmai ele, neînţelegerea, nici la duiumul de apariţii editoriale (din fericire, pentru multă vreme noi nu putem decât să aproximăm între adevărat şi fals - şi zic din fericire pentru că mimetismul are avantajele lui indiscutabile!) - dovadă stau marea poezie a lumii şi, iată, argumentele care ni se impun în fina analiză a lui Virgil Nemoianu din O teorie a secundarului.
 
N.C.: Cândva mi-ai mărturisit că ai început prin a scrie poezie şi chiar te-ai făcut remarcat la un festival naţional în anii adolescenţei. N-ai continuat şi aş dori să te întreb de ce? Ţi-a spus şi ţie vreun Ion Barbu - sfătuindu-l pe Noica - să abandonezi poteca austeră pe care merge desculţă poezia sau te-ai auto-evaluat cu sinceritate spre a te auto-deturna în luxurianta grădină a hermeneuticii şi istoriei literare?
M.A.D.: Nicolae, dacă aş fi unul dintre acei autori care se respectă şi sunt respectaţi, aş invoca cuvintele lui Rilke - le ştii prea bine, sunt des citate - dintr-o scrisoare, a doua dacă nu mă înşel, către un tânăr poet. Dar, sincer vorbind, nu pot vorbi chiar de o criză de conştiinţă. Altfel, a fost mai mult vorba de un... Ion Barbu decât de o autoevaluare sinceră (cine poate fi sincer în această privinţă?), unul dublat de o certă, pentru mine, neputinţă... Poate că ar fi trebuit abia atunci să mă lupt cu limitele mele şi, cine ştie ce s-ar fi născut din această confruntare: poate că abia ea ar fi dus la asumarea radicală a unui fel de a fi. N-am avut tăria necesară - ştii prea bine, poeţii sunt puternici. Revenind, am şi acum undeva o scrisoare extrem de severă a lui Ioanid Romanescu, pe care l-am vizitat de câteva ori, însoţită de atenta corijare a unui text de-al meu. Nu cred să se fi înşelat - dar provocarea aceasta n-ar fi avut nici un efect, ba chiar m-ar fi întărâtat, de-aş fi fost cu adevărat poet. Când îmi spunea că a fi poet înseamnă a face sacrificii (mă întreb dacă nu poza el însuşi spunându-mi asta), îi spuneam da, chiar cu o oarecare convingere - era un lucru la care mă gândisem -, dar era clar că nu înţelegeam nimic. Eram mai preocupat de poveştile lui despre boemia, a trompetei sale, a uneltelor sale de pescuit, a dimineţilor aburinde din anii `60, a nevestelor şi soacrelor sale... Altfel, sincer vorbind, mi-era ruşine să-mi spun sau să mi se spună poet (bănuiam probabil dramul de impostură - cum să înţeleg altfel lipsa de radicalism?), chiar dacă, à propos de festivaluri, fuseseră câteva recunoaşteri: un premiu al Uniunii Scriitorilor la un festival Labiş, în 1986, când marele premiu l-a obţinut, la mare luptă cu mine, Ramona Fotiade (Augustin Ioan, Horea Gîrbea fuseseră şi ei premiaţi, iar Laurenţiu Ulici fusese preşedintele juriului) sau un alt premiu la acelaşi festival în anul următor, când n-am mai fost prezent la decernări, căci de-aş fi fost, l-aş fi-ntâlnit pe Vasile Baghiu... Şi n-au fost singurele... O spun nu cu vanitate, ci cu regretul de a fi înşelat, într-un fel sau altul, spaţiul acesta al poeziei. Şi cu regretul poate de a mă fi înşelat pe mine însumi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer