28.
Ca să-şi mai ostoiască dorul, se apucă să născocească o mireasma asemănătoare cu cea degajată de trupul Eufrosinei. Pisă rădăcini uscate de iris, adăugă apă de portocale amare şi ulei de levenţică, însă amestecul acesta parfumat nu-l mulţumi. O luă de la început, combinînd cele mai diverse arome pe care le găsea în apothekă şi le puse la macerat într-o butelcă mare cu spirt. Întîmplarea făcu să-i intre în spiţerie o cucoană fandosită, una ce zicea că-i nevasta treti-logofătului Chiorţan, de pe lîngă vornicie. Venise să ceară un leac pentru durere de dinţi, căci îi scosese un bărbier o măsea stricată şi i se umflase toată falca de nu mai putea dormi noaptea. În zăpăceala lui, căci nu mai avuse de-a face cu matracuce pline de ifose, căută pe rafturi un leac potrivit şi luă din nebăgare de seamă butelca cu arome. O destupă şi ameţi mirosind-o, iar logofeteasa exclamă uimită:
- Ce odicolon minunat, nici cel nemţesc nu amiroase aşa bine!
Filimon găsi uleiul de cuişoare şi prepară repede o poţiune pentru durerea de dinţi. Cînd isprăvi, cucoana îi zise:
- Dă-mi matale şi juma de oca din acel odicolon, că tare plăcută miroznă are!
Fiindcă începuse lumea şi-n Bucureşti să se folosească tot felul de parfumuri scumpe aduse de la Viena, Paris sau din cele tari, arăbeşti, curiozitatea îl îmboldi să prepare şi el ceva asemănător. Tocmi două florărese să-i aducă coşuri întregi cu petale de trandafiri şi se apucă să le distile în antanorul cel mare. Adăugă, apoi, arome delicate de isop, mirt şi levenţică şi obţinu o mireasmă pe măsura celor apusene. O turnă în sticluţe bine astupate cu un dop de ceară şi-n scurtă vreme, parfumul său atrase o droaie de muşterii din rîndul femeilor. Toate cuconiţele Bucureştiului veniră să cumpere "Rodonéro Fylimona" (apa de roze a lui Filimon), iar ibovnicele boierilor divaniţi cereau fără încetare acel odicolon, ca şi cum ar fi fost un elixir pentru aţîţarea libovului. Nu se opri aici şi distilă crini, iasomie, verbină, garoafe turceşti, care mai de care mai dulci şi mai ispititoare. Dintr-o pornire răutăcioasă picură în flacoanele cu parfum cîţiva stropi de laudanum şi de ulei din seminţe de mac şi observă efectul asupra celor care le foloseau. Într-o zi din luna lui cuptor se pomeni în spiţerie cu Fanache, codoşul. Venise să-i dea de veste că Saramandru era de negăsit în tîrg, nici vătăşeii agiei nu aveau vreo veste despre el, dar o fîşneaţă de fată din mahalaua Batiştei zicea că una din mătuşile ei avuse o încurcătură amoroasă cu unul ca el.
- Ai adunat osînză, jupîne, spuse el admirativ privind rafturile pline cu şipuri colorate. Cred că faci bani frumoşi cu profumurile astea a lu' matale. Dacă tot am venit dă-mi şi mie o litră pentru "fetele" mele. Adevărul e că de cînd au venit căldurile, în paturile lor pute mai rău decît într-un car cu peşte!
Fanache rostise un mare adevăr, căci adunase nu mai puţin de cinci mii de piaştri pe care-i adăugă averii lăsate de Heilung, dar, cu toţi banii pe care îi aduna în sertarul comptoarului era nemulţumit şi tare amărît. Această vremelnică şi iluzorie strălucire îl dezamăgea, fiindcă el visa o întreagă lume de miresme nepreţuite pe care să le aştearnă la picioarele Eufrosinei. Fata, însă, era de negăsit, parcă intrase în pămînt, iar amintirea ei continua să-i tulbure nopţile făcîndu-l să se răsucească în aşternut ceasuri întregi. Cu toate astea continua să spere că se va întoarce într-o bună zi, însă aşteptarea aceasta îl sleia de puteri şi-l îmbătrînea cu fiecare clipă nefolositoare ce trecea. Aducîndu-şi aminte de vorbele meşterului spiţer, care, printre altele zicea aşa: "în meseria noastră trebuie să căutăm să facem mai mult bine decît rău" se apucă să colinde mahalalele sărace şi să împartă pe lîngă leacuri, bani şi merinde celor aflaţi în nevoie. În fitece lună dădea cîte o sută de piaştri pentru epitropia spitalelor, barem că doftorii de acolo nu-l priveau cu ochi prea buni.
Într-o seară de mai, pe cînd se întorcea dintr-un drum lung, dincolo de bariera Tîrgşorului, găsi doi inşi aşteptîndu-l la uşa spiţeriei. Unul dintre ei, un bărbat înalt, zvelt, cu faţa rumenă şi zîmbitoare şi cu părul înspicat era îmbrăcat într-un surtuc strîmt din postav vînăt cu fireturi aurii şi pantaloni bufanţi din atlas roşu cum poartă husarii din armia ţarului. Celălalt, un munte de om, lat în spete, cu obrazul brăzdat de sabie şi cu o musteaţă cît vrabia sub nasul vulturesc, purta straie arnăuţeşti: un mintean din şiac negru cusut cu găitane albe, cioareci albi din dimie, strîmţi şi vîrîţi în cizme şi un chimir din piele de care atîrnau un hanger şi două pistoale turceşti cu cremene. Avea o privire aspră şi bănuitoare, iar braţul drept îi atîrna legat de gît cu o năframă. Simţi cu neplăcere izul de fiară sălbatică, amestecat duhoarea de praf de puşcă care venea dinspre ţoalele lui.
Îi pofti pe amîndoi să intre şi, spre mirarea lui, muscalul îi vorbi româneşte, pesemne că de cînd umbla prin ţinuturile dunărene învăţase binişor graiul pămîntenilor:
- Nu mă mai cunoşti... sunt polcovnicul Vladimir Iosupov, iar dînsul este tovarăşul meu de arme, căpitanul Iordache Olimpiotul din Vlaholivade, un vajnic palicar şi-un mare duşman al păgînilor. Acum mulţi ani, maestrul dumitale m-a vindecat de o rană obrintită... nu ştiu ce leac a folosit, nădăjduiesc că-l mai ştie, fiindcă tovarăşul meu are mare trebuinţă de el!
Filimon îşi plecă fruntea, întristat deodată:
- Meşterul Heilung a murit de ciumă acum doi ani!
Arnăutul mormăi încruntat:
- Ne pierdem vremea cu spiţerul ăsta, haidem la un vraci!
În Filimon se trezi mîndria breslei din care făcea parte şi spuse răspicat:
- Leacul îl ştiu prea bine... şi-i bun la tot felul de răni. Scoate-ţi dumneata cămaşa, să cercetez!
Îşi suflecă mînecile, îşi frecă palmele cu spirt şi se aplecă deasupra braţului drept al celui rănit, privindu-l cu luare aminte. Era umflat şi vînăt de la umăr pînă la cot, iar cînd îl apăsă uşurel cu degetele din rană se prelinseră cîţiva stropi de puroi, urît mirositor.
- Un glonte de flintă turcească, mîrîi Olimpiotul. Un felcer a scos o bucată de plumb dar rana nu s-a închis! Noroc că mînuiesc sabia la fel de bine şi cu stînga!
- Trebuie să tai şi să storc tot puroiul, însă n-am o lanţetă sau un bisturiu la-ndemînă!
Iordache scoase hangerul de la brîu şi i-l întinse:
- Taie, ce mai aştepţi?!
Filimon aprinse într-o tăviţă o mînă de mangal şi trecu lama armei prin flăcără. Făcu o incizie în lungul braţului şi apăsă tăietura din care se scurse sînge negru amestecat cu puroi. Olimpiotul scrîşni din dinţi dar nu scoase un vaiet, iar după ce unse rana cu pomadă din frunze de patlagină şi suc de arnică şi-l obloji, mormăi:
- Ai mînă uşoară şi pricepută... nici hirurgul lui vodă nu-i mai meşter, încaltea că a-nvăţat la şcoli mari, din apus!
Cînd voi să-şi deschidă punga îi spuse, aşa cum îi spusese şi meşterul Heilung, pe vremuri lui Iosupov:
- Nu-mi datoraţi nimic, am ajutat un prieten!
Nu bănuia că palicarul fusese împuşcat, nu de vreun oştean al sultanului, ci într-o încăierare cu seimenii lui Şuţu, în timp se pregătea să treacă peste Dunăre zece care încărcate cu puşti şi praf de puşcă pentru comitagii bulgari şi haiducii sîrbi cu care se înţelesese să sprijine Eteria. Vodă, voind să se facă plăcut turcilor puse o răscumpărare de zece mii de piaştri pe capul lui, dar atunci cînd un polcovnic rus îl luase în grijă niciun agă de seimeni nu se încumetă să-l prindă. După ce i se vindecă mîna trecu Dunărea colindînd satele dintre valea Timocului, Pind şi Mariţa şi adunînd cetele nemulţumiţilor de jugul turcesc. Dacă Olimpiotul ar fi judecat cu capul său, la rece, ar fi înţeles că lui Ipsilanti nici că-i păsa de eliberarea altor naţii, el visa renaşterea Eladei, aşa cum fusese în vremea Comnenilor şi Paleologilor şi nimic mai mult. Asta o ştia şi ţarul şi toate cancelariile apusene, dar se făceau că nu pricep. Orice zaveră în Balcani era bine venită, căci gîndul tuturor maimarilor Europei nu era să dezrobească creştinătatea ci să închidă Bosforul şi Dardanelele, lăsînd astfel flota sultanului fără ieşire la Mediterana şi la Marea Neagră. Pe acest eşichier uriaş, de intrigi şi pofte, unul ca vodă Şuţu era un biet pion lipsit de viitor, mai ales că făcea boacăne una după alta. În toamna lui 1820, el îşi mărită fata cea mică şi socoti de cuviinţă să-i dea o zestre pe măsură unei fiice de domn. Făcu ce îl sfătuiră lingăii din preajmă şi-i dădu plocon Tîrgoviştea, cu toate pămînturile ei fiindcă, vezi-doamne, era moşie domnească şi putea face cu ea ce poftea. Nu-i de mirare că tîrgoviştenii ştiind că oraşul lor era moşie liberă de angarale şi, avînd ei hrisov domnesc de pe vremea lui Matei Basarab să ţină toate acele pămînturi în stăpînire, se ridicară, cu mic cu mare. Mergeau pe uliţi purtînd lumînări aprinse şi strigînd la fiecare răspîntie "Să moară Vodă Şuţu şi toţi sfetnicii lui, cutare şi cutărică!" Şi le ziceau fiecăruia pe nume, şi, la fiecare strigare de nume, stingeau cîte-o lumînare într-un butoi cu smoală, ca să ajungă cel strigat în cazanele cu smoală ale iadului. Văzînd că-şi aprinse paie-n cap şi intrîndu-i frica în oase că acele blesteme s-ar putea împlini, vodă dădu îndărăt. Chemă înapoi din Tîrgovişte pe toţi ispravnicii, vătăşeii şi ipistaţii de rămase Şuţoaie a mică fără zestre şi cu buzele umflate.
(va urma)