Die giftige Luft

................

&
pereţii ăştia sunt mereu gata să cadă pe tine.
eu nu sunt gata.
şi sylvia cred că e mereu de vină.
sylvia îmi e mereu aproape, poezia ei îmi face bine, poezia ei îmi face rău, nervii ei mă încălzesc, ea e de vină, eu mă antrenez, eu sunt uneori gata.
dar ea îmi zice - ce să-ţi dăruiesc de data asta
sufocarea, ardoarea, paloarea, boarea?
se joacă de-a moartea-nu-e-acasă-încercaţi-mai-târziu cu mine.
da, ea e bună şi e de vină, că se joacă cu mine.
căderea asta, zdrobirea de stânci, narcisismul şi mizantropia ei, toate la fel de inutile, dar atât de frumoase.
cine mai e gata în zilele noastre?
am fost la un workshop despre sylvia şi despre cum s-a chinuit ea să înveţe germana la 30 de ani.
fragmente de jurnal. cartea ei de gramatică străpunsă de vreo 5 ori cu pixul.
o întreagă epopee. într-adevăr, e o coborâre în infern să înveţi germana la 30 de ani.
să te cauţi prin intestinele unui cuvânt format din alte 3-4 cuvinte.
să distingi cadavrul tatălui tău printre sintaxe şi sintagme atent aranjate,
să te schimonoseşti, dar să nu laşi să se vadă,
să ţii sabia corectitudinii între labiile fiecărui cuvânt.
ah, câtă cruzime să potriveşti mereu genul cuvintelor şi toate consecinţele care ies de aici.
e obositor, dar asta o face din nou sora mea vitregă
şi eu mă chinui acum să îmi strepezesc limba pe limba germană
şi am citit poemele ei cu macii roşii
de fapt le-am citit cu el/le-am disecat cu el
într-o cafenea lângă Senefelderplatz
după ce s-a terminat workshopul şi ni s-a făcut poftă de ea.
şi apoi câmpurile de maci ne-au înghiţit cumva.
petalele sylviei şi deflorarea limbii germane.
ne-am grăbit puţin la final, aşa cum se face.
şi când am cerut nota
am pus amândoi mâna pe chitanţă, scurt, 2 secunde
ca din greşeală,
apoi am retras-o repede, aşa cum se face.
ca o intersecţie blocată s-a derulat faza asta
deasupra volumului Ariel de Sylvia Plath
între un pakistanez cu mâna pe frână şi o româncă apăsând pe acceleraţie
într-o cafenea din Senefelderplatz.
am şi acum seminţele alea de mac pe degete - momentul în care ea a inhalat gazul toxic
momentul în care şi-a strâns copiii la piept
gazul toxic ieşit pe gura colonelului neamţ, pe gura tatălui mort, pe gura colonelului neuitat.
purtam un sacou roşu în ziua aia şi el făcea glume despre comunismul meu emoţional şi empatia mea cu toate victimele, cu cerşetorii, cu turcii care vând kebab-ul sleit.
dar de la maci se trăgea totul. eram intoxicată.
am strâns nota de plată în pumni. totul e toxic când iese din inima ei.
oricum, sunt în siguranţă. îl cheamă Aqib şi se plimbă noaptea cu S-bahn-ul ca să vadă Berlinul mort, cu luminiţe.

&
alteori mă enervează teribil uşurătatea ei
şi vreau mereu să o opresc
să-i dau naibii o palmă peste bot, să nu o las să inhaleze
să mă aşez de-a curmezişul între gura ei şi aerul toxic (die giftige Luft parcă se spune, nu?)
să mă aşez de-a lungul plămânilor ei să o îmbrăţişez
ca un capod mare de casă, negru şi pufos, cu maci imenşi pictaţi pe umeri.
să nu se termine pentru ea, să se termine pentru mine.
dar acum s-a terminat şi pentru mine, cumva. cu maci imenşi pictaţi pe pereţi.
şi numai aerul ei toxic a rămas în camera asta de pe Chodowiekistrasse, aerul din balonul galben care o înghite pe fetiţă şi o duce la cer.
eşti un balon galben pe care fetiţa îl scapă din mână
nu ştiu unde se duce.

(în perioada 15 august 2017 - 31 octombrie 2017, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)