52. Batiste ude şi o stea de mare

9 aprilie 2001
Corina a udat cîteva batiste într-o zi. Îmi amintesc ziua aia. 13 martie 2001. Îmi mai amintesc cum i-am zis în tramvai: "Mi s-a părut că ai zis ceva"; " Cu tine vorbeam, dar în gînd", mi-a răspuns. Iar pe trotuar mergeau unul lîngă altul un băiat înalt (comparativ) cu prietena lui. Ea avea gluga la fel ca geaca lui. El avea gluga la fel ca geaca ei. De culori vorbesc. De culori diferite.

Îmi amintesc şi ce am făcut astăzi.

Şi cît de cuminte mă urma tanti Dida spre cabina telefonică din colţ, de la ţaţa Veta, în noaptea de revelion.

Cu treizeci de secunde în urmă, îmi amintesc perfect, vorbeam cu tine la telefon.

Acum aş bea un ceai cu lămâie şi aş vrea să am în preajmă prietenii mei.

Că Sandra Bullock semăna cu Alina cred că ţi-am mai zis. Şi îmi e dor de Alina; aş vrea să stăm de vorbă, să aflu ce-a mai făcut în toţi aceşti ani.

Şi de Dan îmi e dor, de camera lui şi de discuţiile noastre şi de bătăile pe care mi le administra la şah. Şi de invitaţiile lui la masă. Şi de drumurile la liceu - acolo unde scriam, pe calculator. Dan e un prieten atent. În prietenie e calitatea esenţială: să fii atent la fiinţa de lîngă tine. Dan are darul de a pune întrebări, de a fi atent la viaţa pe care o observă. Cred că lecturile au avut un rol important în a-l construi ca prieten bun.

Astăzi am mîncat: margarină cu pîine, pîine goală, ceai de salvie. ("pentru ce să moară omul, cînd în grădină creşte salvia"- ziceau romanii).

Ţie ce lucruri frumoase ţi se întîmplă? Ce îţi place din viaţa ta? Cine e prietenul tău cel mai bun? Cea mai bună prietenă? De cînd vă cunoaşteţi? Ce vrei să faci în vacanţa asta? Ce îţi doreşti mai mult? Zece dorinţe pentru o zînă extrem de bună. Care ar fi? Cum te îmbraci? Cum ai vrea să te îmbraci? Porţi ceas la mînă? Cît de lung îţi e părul? Cum e camera ta? Ai păpuşi?

E 2.46, pe ceas. În bucătăria mea. Îţi scriu la lumina chioară a unei stele de mare albastre. O lumînare avînd această formă, de la Nadia primită şi păstrată pentru o noapte împreună. Am rupt desenul ei, am scos din cameră iconiţa. Posterul cu Nicholas Cage zace mototolit în găleata de gunoi. Dar acum nu mai sînt supărat. Nu mai e ca în tomană, nu mai e "ca o părăsire nemărginită" flaubertiană. Minciuna ei nu mă mai doare. O confirmare a dezamăgirii nu seamănă cu dezamăgirea însăşi; nu se compară.

Mi-aş fi dorit mai mult decît perechea de adidaşi, sinceritatea ei. O imagine din "Omul fără însuşiri" care îmi place: "Se făcuse seară. Camera era neagră. Pianul era negru. Umbrele celor două fiinţe care se iubeau atît erau negre".

"Gelozia e expresia fricii noastre de-a fi părăsiţi" scria dragul meu Eugene Ionesco; dar nu-mi mai e frică să fiu părăsit, nu mai sînt gelos, dar nici nu vreau s-o mai văd pe Nadia. Faza asta, ultima, îmi trecuse, mă vedeam capabil pînă şi de politeţe, dar acuma, fără să mă simt rănit, nu-i găsesc rostul. Îmi plăceau diferenţele dintre noi numai cînd eram împreună; atunci şi ele formau un tot, dădeau rotund. Diferenţele nu pot lega doi oameni care nu se iubesc.

Măi, ce-o dădui pe filozofie! Ia să mă mai controlez un pic.

Ce greu arde o stea de mare! Am ajutat-o să curgă. ca un val, ca o limbă albastră. Flacăra a crescut şi ea. Amprenta mea pe valul albastru de ceară. Şi flacăra s-a stins singură. Cu mult înainte ca steaua întreagă să se topească. Doar un crater rotund a rămas. Am aprins lumina. Ar fi trebuit s-o fac demult? E 3.30.