51. (continuare) Tristeţea surpată a Ioanei la 17 ani

8 aprilie 2001
Nadia a plecat în zori la Bucureşti. El o conducea pe prietena lui. M-a dus acasă cu maşina. Pentru că el, la 22 de ani, are maşină – şi dacă ţine cură de slăbire, asta e problema lui, într-un fel opusă problemei mele: astăzi am mîncat numai ceai, pîine şi o cafea slabă. Şi e seară deja.

Începusem să scriu. E o poveste care îmi place, numai că vreau să o scriu atent şi cred că iese prea mare. Abia mă apucasem cînd fratele meu a venit să privească la televizor (în camera mea). Era filmul cu Binoche şi William Hurt, "O canapea la New York", îl mai văzusem. Un film pe "pozitiv". Nu degeaba au tot repetat "Yes". Hurt m-a făcut să mă gîndesc la Radu. El avea, mi s-a părut, în unele momente, o sobrietate (cu accente austere) asemănătoare.

Profa de engleză a Ioanei pe vrema când Ioana avea numai 17 ani: "Tu, Ioana, tu te pomeneşti că mai citeşti şi poveşti!". "Nu poţi fi serios la 17 ani!" – citea William Hurt în film, dintr-o carte. Şi mi-a plăcut şi pianul. Şi cîiinele. Şi guguştiucii din mansarda pariziană. Şi Brooklynul (un fel de Craioviţa Nouă. Sau invers).

"Ia să-ţi fac şi eu ţie o casetă tristă" - ameninţarea Ioanei. Şi începea supărată şi apoi i se surpa toată tristeţea (cuvîntul ei). Şi statuile mici, ale lui Bradea – despre care zicea că, din moment ce mi le-a dat, sînt ale mele. "Sau ale noastre". Dar ea scrisori faine scria şi altora. Şi multe despre ea spunea şi altora. Şi mă gîndeam, astăzi, cît de mult contau cuvintele alea, ce poveste frumoasă construiam. Meritul Ioanei e mai mare, eu eram şi atunci agitat, nemulţumit, poate mai mult chiar decît astăzi. Mi-am amintit şi de profa ei de vioară şi de bătrînelul cu care se întîlnea pe stradă (care o privea cu ochii blînzi şi despre care a aflat, într-o zi, că e detectiv particular) şi cum a asistat la naşterea unui zîmbet pe faţa unui necunoscut şi cum curăţa ciuperci. Şi cum cuvinte ale mele – numai cuvinte – o "zvîrleau în rai" (Cum de reuşeam asta? Adică nu, sigur nu era o minciună, era ceea ce cu greu pot pricepe, acum, de aici, de atît de departe de acele întîmplări). ("Eu nu cred deloc în întîmplare" – zicea tot Ioana).

Noaptea e în toi. Timpul a sosit pentru o încercare de somn.

Nu trebuie să exagerez în a mă menţine în degringoladă.

Ane şi-a găsit de lucru. Şi m-a sunat încă o dată să mă întrebe dacă oul se pune întreg, la aluatul de clătite. Şi pentru că veni vorba, cînd Nadia a plecat la Bruxelles, i-am făcut cornuleţe cu ciocolată.