Farmecul nebun al Europei Centrale

Sunt 3 ore de condus între Oradea şi Aggtelek. Prin Vama Borş. Drum blând, nu din cale-afară de spectaculos. Tranziţia rurală între România şi Ungaria nu se prea simte. Decalajele, faimoase în evocările de acum 10-20 de ani, nu mai sunt deloc evidente acum. Cel puţin nu la nivelul vieţii la ţară.

Aggtelek e un sat într-o zona deluros-montană de la graniţa cu Slovacia, faimos pentru parcul naţional cu acelaşi nume, parte din Caves of Aggtelek Karst and Slovak Karst. Un complex de peşteri care formează graniţa naturală dintre cele două ţări. O zonă cu drumeaguri înguste, cărări de mers cu pasul, belvederi şi multe, multe, multe găuri săpate în piatră, invitând în adâncurile pământului. Se vorbeşte de peste 700 de peşteri în zonă.

De intrat, am intrat doar în peştera Aggtelek, cea care îngăduie cel mai lung traseu turistic, parcurs cu un ghid vorbitor de maghiară, vreme de o oră. Stalagmite, stalactite, formaţiuni carstice în mii de forme şi un concert de orgă în sala cea mare. Una dintre cele mai plăcute călătorii în măruntaiele planetei pentru pantofarul din mine.

La Kosice am ajuns cu gândul la un anume 5-2 încasat de "naţională" României de fotbal, pe vremea (1993) când aveam aşa ceva. Aproape de intrarea în oraş, am avut un vag sentiment de Sidex trecând pe lângă gigantul US Steel, care, totuşi, arată semnificativ mai contemporan decât corespondentul lui dunărean.

Al doilea oraş al Slovaciei are un centru vechi proaspăt renovat, amplu-pietonizat, înţesat de terase şi restaurante, degrabă vărsătoare de halbe blonde (Klubovňa gustată la Košická Klubovňa e pure joy!) şi platouaşe înţesate de bombe calorice. Catedrala Sfânta Elisabeta fură, iniţial, privirea (o vizită la interior confirmă bănuiala conform căreia avem de-a face cu una dintre cele mai mişto clădiri gotice din partea asta de lume).

Apoi, zbenguiala ochioasă poposeşte pe faţadele nenumăratelor edificii mai mult sau mai puţin impozante care străjuiesc Hlavná, adicătelea strada principală. Art-nouveau-ul îşi taie partea leului, fără ca influenţele baroce sau renascentiste să fie de lepădat. Nu mai spun de bogăţia de biserici catolice ori protestante.

Plimbarea continuă natural pe străduţe şi stradele, cu punctul de maxim "uau!" atins în Kino Úsmev Košice, grădina hipsterească dotată cu licori artizanale, mâncăruri de street delivery şi, mai ales, cinema de artă cum nu ştiu să aibă la noi nici măcar Clujul!

Bardejov e genul de oraş medieval bine-întreţinut, cu piaţă uriaşă şi biserică impresionantă de secol XIII, construit între dealuri idilice, bine şi intens promovat mai ales de când e pe lista UNESCO, dar căruia îi lipseşte nu-ştiu-ce-ul care să ţi-l facă măcar simpatic, dacă nu drag.

Marele lui merit rămâne apropierea de bijuteria pe nume Hervartov, bisericuţa de lemn romano-catolică aşezată într-un decor furat din Alpi, parte dintr-o serie de zeci de biserici de lemn romano-catolice, greco-catolice, protestante şi ortodoxe amplasate, în mare parte, la intersecţie dintre Slovacia, Polonia şi Ucraina. Prezenţa şi diversitatea lor le pune într-un context istoric mult mai larg şi mai logic pe suratele din Maramureş şi Transilvania, oferind primul ecou întâlnit de-a lungul călătoriei din ce a fost, cândva, înaintea statelor-naţiuni, această bucată de lume.

La Auschwitz, de-a lungul turului de o oră şi jumătate, organizatorii încurajează fotografiatul. La fel la 3 kilometri distanţă, la Birkenau, pe peronul unde opreau trenurile morţii. "Fotografiaţi şi daţi mai departe. Întru neuitare!", par a spune cei care se ocupă de muzeul organizat pe locurile unde, acum 70 de ani, o formă de asociere umană (?) a organizat industria morţii.

"We made this place a museum în 1947. But this place is not a museum, this place is a cemetery. Never forget this!", a încheiat ghidul. De fapt, ghida.

Chiar, există cuvântul "ghidă"? Sau nu e politically correct să feminizăm? Sau, dimpotrivă, fix feminizarea e politically correct? Dilemă de 2017. Cumva, e bine că ne jucăm cu mărgelele astea de sticlă. Cu condiţia să nu uităm, să nu ignorăm, să nu fugim vreodată de chestiunile cu adevărat importante.

În cea dintâi cameră de gazare, nu se poate fotografia.

Nici unul dintre cei fotografiaţi în primii ani ai lagărului, când nemţii încă apucau să documenteze tot, nu a supravieţuit. Într-un colţ, trei fotografii mişcate au fost scoase din lagăr şi arătate lumii. De la ele a pornit, poate, Saul fia / Fiul lui Saul.

CTP propunea undeva ca în programul şcolilor generale să fie prevăzute o vizită la morgă. Ca să fie clar unde ajungem. Poate mai potrivită ar fi una la Auschwitz-Birkenau. Ca să fie clar unde putem ajunge când ceva adânc se dereglează teribil în noi.

Eram în anul 2 de facultate când papa-mobilul a intrat pe contrasens pe Kiseleff. De la Mere roşii, cu Diaconu mergând pe interzis la finalul celei dintâi ecranizări a Balanţei lui Ion Băieşu, am o imensă slăbiciunea pentru ireverenţa mai mult sau mai puţin rutieră.

În mai-ul acela de 1999, Paul Ioan Paul al II-lea rupea tradiţia şi era cel dintâi Papă care vizita un spaţiu ortodox. Nu era nici primul, nici ultimul drum închis pe care omul acesta alesese să circule.

În toamna lui 1946, preotul Karol Wojtyła ţinea primea sa slujbă, undeva în adâncurile Wawel Cathedral din Cracovia, Westminster-ul Poloniei, catedrala celor 18 capele (dintre care una, bizantină, desprinsă parcă din bisericile Bucovinei), locul care adăposteşte mormintele celor care au făcut istoria şi au născut legendele poleacilor. Un singur trup lipseşte. Conform uzanţelor, locul de veci al Papilor e Vaticanul.

Dar acest veritabil Papă al Papilor e prezent, de fapt, în Cracovia întreagă, în tot sudul şi estul Poloniei, în răsăritul şi miezul Slovaciei, şi, pesemne, în orice loc în care a poposit, a slujit, a vorbit, a zâmbit. Poate că azi, mergând prin satele şi oraşele unde trecerea sa e marcată într-un fel care umbreşte oricare alt pelerin, el însuşi s-ar jena de ceea ce ar putea fi privit ca un cult al personalităţii. Sau poate că e doar felul oamenilor locului de a mulţumi pentru şansa de a trăi clipa când cineva da la o parte semnul de interzis.

Centrul vechi, cartierul evreiesc, Podgórze (cartierul în care a fost organizat ghetoul evreiesc din al doilea război mondial),

Vistula, podurile luminate, imaginea nocturnă a palatului Wawel în zona unde râul se curbează, malurile proaspăt re-amenajate, îngăduind trotuare, pistă de bicicletă şi iarbă numai bună pentru tolănit, povestit, hlizit la stele,

Furnicar de oameni, puzderie de restaurante, barul Pijalnia servind Wódki i Piwa, House of Beer-ul cu o anume Smoked Cracow, bere afumată cu aromă de single malt pe care ar invidia-o şi băuturii de whisky,

Teatrul cel proaspăt refăcut, luminat ca un sipet plin de bijuterii, zidurile vechi ale oraşului, clădirile Uniwersytet Jagielloński, a 18-a cea mai veche universitate a lumii (1364), suita de biserici-capodoperă între care Biserica Sfinţii Petru şi Pavel care găzduieşte, în fiecare amiază de joi, o demonstraţie cu pendulul lui Foucault, dispozitivul care demonstrează mişcarea Pământului în jurul Soarelui (genul de demonstraţie cândva eretică, pe care Biserica drumurilor interzise o condamna la moarte),

Piaţeta aceea din cartierul evreiesc cu clădire circulară în mijloc, adăpostind o duzină de mici tarabe vânzând mâncăruri felurite, cârnaţii sfârâind pe grătare, grădinile înţesate de halbe şi de râsete, acoperite de şiraguri de lumini colorate,

Seria de sinagogi, cimitirul evreiesc, Urmele trecerii, respectul pentru amintiri, pofta de prezent, promisiunile cacofonic-gâlgâinde ale viitorului,

Cracovia e genul de revelaţie care năuceşte şi stârneşte pofte, genul de oraş pentru care istoria deopotrivă grandioasă şi îngrozitoare pare cel mai bun pretext pentru a trăi acum-ul cu bucurie, şi furie, şi zâmbet, şi îndârjire, genul de oraş în care îţi doreşti să tot vii, să tot revii.

Cele mai importante şase biserici de lemn din Southern Lesser Poland and Subcarpathia au două calităţi majore: adăpostesc picturi murale interioare de o frumuseţe pe alocuri năucitoare şi sunt de găsit într-una cele mai impresionante zone rurale pe care le-am văzut vreodată. Cantitatea de case impunătoare, impecabil întreţinute, oferind vederii garduri vii tăiate în cel mai pur stil britanic, câmpurile impecabil cultivate, senzaţia de belşug rivalizează fără emoţii cu sentimentele născute de o plimbare cu maşina prin satele Bavariei.

De unde, cum, în ce fel a ajuns ruralul sud-est polonez să-l eclipseze pe fratele său slovac, surclasând de-a dreptul satul maghiar sau transilvan? Instalatorul polonez din Londra şi-a trimis banii acasă? Fondurile structurale şi-au făcut treaba ca nicăieri altundeva? Un mix din cele două?

Farmecul Preşov-ului e limitat la strada centrală şi la catedrala de rigoare. Cu, desigur, placa marcând trecerea Papei. Inutil de precizat care Papă. Munţii Tatra sunt însă atât de aproape de al treilea oraş al Slovaciei! La câteva zeci de kilometri de autostradă, din care vreo patru trecând direct prin munte.

Până la ei, undeva, pe stânga, plasat pe vârful unicului deal dintr-un platou enorm, Spiš Castle. O fortăreaţa cu privelişti fotogenice despre care ghidul audio ne anunţă că i-a avut că primi stăpânitori pe geto-daci!

La mică distanţă, Levoča, orăşel pe modelul Bardejov-ului care are fix chichirezul atrăgător care îi lipseşte primului. În plus, la capătul unui urcuş de câţiva kilometri, biserica de dealul Marianska oferă genul de privelişte pentru care s-a inventat apusul de vară.

Am ajuns la munţi pe final de ploaie grea, când norii se ridicau, lăsând în urmă cei mai înalţi Carpaţi şi un cer 101% albastru. La poalele lor, paralel cu creasta, un şirag de staţiuni cu aer de Sinaia (partea scorojită included), străbătute de un tren cu şină îngustă şi de o şosea pe care Michael Câine o să filmeze Italian Job într-o viaţă viitoare. Se recomandă a se servi cu AC/DC, geamul un pic coborât şi o vagă aromă de borovička pitită pe papilele gustative.

Tokay produce, graţie confluenţei dintre Tisa şi Bodrog, înălţimilor din jur (există o pârtie de schi la 5 kilometri distanţă!), solului oarecum nisipos şi câtor şi mai câtor altor factori, un vin dulce adorabil, pe care îl beau şi cei mai seci dintre consumatori. O vizită în pivniţele locale e un popas cât se poate de agreabil pe drumul de întoarcere spre România.

Acolo unde lăsasem în urmă, cu nouă zile mai devreme, un centru de Oradea desprins din revistele luxoase de arhitectură, oferind, fie şi doar prin zona Palatului Vulturului Negru, senzaţia că viitorul chiar ar putea să ne arate bine.

Acolo unde am găsit un Satu Mare încă patriarhal, oleacă decrepit, pe alocuri insalubru, dar cu aer tânăr, proaspăt, bun, găzduind, pe una dintre străzile principale, pe o distanţă nu mai mare de jumătate de kilometru, trei uriaşe biserici: ortodoxă, greco-catolică, româno-catolică.

Strada se numeşte 1 Decembrie 1918 şi e metafora perfectă pentru genul de Românie pe care chiar mi-ar plăcea să o sărbătoresc în anul care vine. Alături de unguri, de slovaci, de polonezi, de evrei, de ţigani, de catolici, de protestanţi, de atei. Povestind despre biserici de lemn şi catedrale, despre vinuri, ţuici şi beri artizanale, despre Carpaţi şi râuri, despre meciuri de fotbal şi mâncăruri grase, despre castele milenare şi terase hipstereşti, despre Ida şi Sieranevada, despre semne de interzis, şi frici, şi răni peste care prezentul ne îngăduie să aşternem speranţa unui altfel de viitor.