Dacă, spre mirarea mea, Berna era plină de statui, în mărime naturală, dacă nu cu ceva în plus, de câini Saint Bernard, aici, lângă structura de belvedere la cascade, putem adăsta pe o bancă... tăiată în statuia unei vaci. De fapt, san-bernarzii bernezi erau o singură statuie, multiplicată. Colorate-n fel şi chip. Unul drapat în drapelul naţional. Adică roşu cu o grămadă de cruci albe.
Coborâm spre sud, tot pe autostradă, până la Zűrich. Primul oraş al Elveţiei ca populaţie şi ca potenţial economico-bancar. Dar, vorba bernezilor... n-are Alpi. Dar are 2 catedrale. Una, fondată de Charlemagne, acum protestantă - Grossmunster şi alta, mai elegantă, cu vitralii făcute de Mark Chagal. Pe nume Fraumunster. Catedrala Fecioarei. În franceză ar fi Notre Dame. Turul de oraş fu obositor. La întoarcere am traversat un pod superb, de lemn, ornat cu vegetaţie, peste Limmat, râul pe care şade oraşul. De fapt râul are contact, în sudul oraşului, cu lacul Zűrichsee. N-am aflat, spre ruşinea mea, dacă se varsă în sau izvorăşte din lac. Cu ce poţi compara Zűrichul? Sau care e reperul comparativ pentru Zűrich? Evident, Berna. Şi istoriceşte. Impresia generală e de partea Bernei. Cu excepţiile de rigoare (vitraliile lui Chagal, podul peste Limmat).
În fine, azi ne oprim în Vaduz. Impresie amestecată. Castelul prinţului, cocoţat pe un contrafort montan, al cărui vârf depăşeşte 2.000 metri, e prea departe ca să bucure ochiul. Comerţul cu suveniruri bate spre kitsch. Doar drapelul principatului are haz.. dar şi asta doar pentru 2% dintre turişti. Adică numai pentru mine. Căci e roş-albastru, cu coroana princiară aurie. Aşa, cum am putea socoti Andorra (vizitată cu 13 ani în urmă), o bucăţică de Românie extrateritorială (drapelul lor e roşu, galben şi albastru, în aceeaşi ordine, doar nuanţe diferite şi cu stema pe galben), nimic nu mă împiedică, pe mine, cel puţin, să-l socot pe prinţul Hans Adam II, simbolic, drept capuchehaie al marelui popor roş-albastru în acest, de facto, canton princiar elveţian. Ajungem la o oră rezonabilă la hotel.
Dacă pe 23 august 2017 dezastrul cu Sporting fusese urmărit în formula livetext, pe telefon până la pauză, în autocar, în drum spre hotel, iar a doua repriză pe laptop, la hotel, în aceeaşi formulă rezumativă, urmărirea se repetă în această duminică. Dar pentru meciul de campionat. Aşa că seara, târziu, la hotelul austriac unde merge WiFi, am ocazia să văd, pe laptopul lui Ramiro, un foarte succint rezumat al meciului. Golurile lui Budescu şi Tănase. Dar a doua zi dimineaţă nu mă mai întreabă nimeni...
Ziua a opta o petrecem în Austria. Programul se subţiază, am trecut de centrul de greutate. Cum am vizitat deja marţi centrul Swarovski, ne-au rămas 2 staţiuni montane, plus oraşul lui Mozart. Pe acesta din urmă îl văzusem in 2006, cu ocazia primului tur european. Kitzbűhel e situat la nord estul Tirolului şi e o staţiune renumită de ski. Numele vine de la iedul de cerb, pe care-l vedem pe emblema heraldică a localităţii şi pe diferite reclame. Clădiri cu faţade colorate vesel, diferit de una la alta, nu prea înalte. De aici mergem la Zell am See. Nu departe, în spre sud est. şi practic la aceeaşi înălţime. Cu înălţimi mari în jur, principala activitate a turiştilor e, desigur, skiul. Dar aş întrevedea o diferenţă de nuanţă. În prima staţiune ar prima sporturile de iarnă competiţionale, a doua ar fi mai apropiată de idea de vacanţă amatoristică la ski. Logistica specifică respectiv instalaţiile de urcat sunt numeroase în ambele staţiuni. Aparent mai multe în aceasta din urmă. Numele localităţii spune că se află pe un lac. Ceea ce putem vedea. Cu asta am epuizat lista staţiunilor montane de pe circuit. Să le rememorăm: St. Moritz, Zermatt şi Interlaken în Elveţia, Chamonix în Franţa, Kitzbűhel şi Zell am See în Austria. Ar fi fost interesant, ca detaliu alpin, să fi putut trece prin Cortina d'Ampezzo, dar era mult prea departe. De ce spun asta? Faţă de cele vizitate, toate profilate, focalizate, pur pentru turism alpin, staţiunea italiană, are o deschidere mondenă accentuată. Olimpiade de iarnă au avut loc atât la St. Moritz, care e staţiune, cât şi la Innsbruck, care e centru industrial, turistic şi administrativ. Zermatt are un interesant aer de rezervaţie environmentalistă (adjectivul ecologic e folosit, vai, complet aiurea, dar nu mai e, din păcate, nimic de făcut). Pe când la Cortina, altă gazdă de olimpiadă de iarnă, s-au filmat exterioare din James Bond. Ba chiar un soi de thriller cu Stallone, a cărui acţiune se derulează aproape exclusiv în mediu alpin (fără nici o trimitere la Alpi!); Cliffhanger.
Aici, tocmai înainte de a relata după-amiaza semiratată în oraşul lui Mozart, dacă a venit vorba, să adăstăm o clipă pentru o mică digresiune. De fapt o reflexie generată de însăşi tema turistică a circuitului. Alpii. Carpaţii noştri, cu înălţimi pe jumătate, fac parte, în plan orografic, din lanţul alpino-himalaian. Origini comune, mecanism comun, înălţimi foarte diferite. Dar Alpii nici măcar nu sunt cei mai înalţi munţi din Europa. Decât dacă facem abstracţie de Caucaz, lanţ a cărui creastă marchează una din graniţele nominale cu Asia. În lume sunt vârfuri mult mai înalte decât Mont Blanc. Kilimanjaro, Chimborazo, Aconcagua... dar praxa, căci e mult mai mult decât un sport, ascensiunii performante se cheamă alpinism. Nu himalaianism. Nu anzism. De ce? Se va răspunde că e vorba de primatul civilizaţiei europene. Dar mă hazardez a crede că e mai mult de atât. Răsuflarea (ca să nu spun sufletul, cuvântul e la fel de riscant precum fericirea) Anzilor sună precum tânguiala condorului. Aerul rarefiat al Himalaiei e o matrice spirituală. Acum am avut şansa de a respira aerul Alpilor. Ne-am (m-am) aflat, cumva, în ipostaza lui Hegel, a cărui concluzie la vederea acestora fu aşa de profundă. Cum, n-am spus despre asta? M-am tot luat cu vorba şi am amânat. Se spune (mie mi-a spus Radu Cosaşu) că titanicul gânditor ar fi conchis, atunci când a fost dus să vadă Alpii: "Asta este."
Dar de ce spuneam că după-amiaza din Salzburg a fost semiratată? Vremea fusese aşa şi aşa, toată ziua. Fix în momentul în care ghidul se pregătea să conducă turul de oraş, a început o ploaie cel puţin incomodă. Era în program Domul, casa lui Mozart, grădinile Mirabell. N-a contat că pentru echipa mea ar fi fost încă una dintre secvenţele repetate. Precum turul milanez. N-am vrut să risc. Şi aş fi riscat să fac grevă separată. Dar iniţial toţi ce 50 nu s-au ridicat de pe scaune, apoi 2 persoane au plecat cu ghidul, care nu putea refuza să-şi facă programul, apoi o parte din cei rămaşi au plecat. Între timp ploaia stătuse. Autocarul nu avea voie să staţioneze, a plecat în afara oraşului, la o parcare. Cu noi, cei rămaşi. N-au trecut decât câteva minute şi şoferii au dat startul înapoi. Pe semne telefonase ghidul. Aşa s-a isprăvit contactul grupului cu oraşul lui Mozart. Am ajuns la hotel la o oră rezonabilă, acesta aflându-se în Germania.
Ultima zi. Popas frugal la Linz. Care oricum nu era în program. Îmi amintesc că la şcoală, învăţasem la geografie doar 2 oraşe austriece: Linz şi Graz. Se mai închise un mic, dar larg, cerc. I-am amintit ghidului, care a valorificat pe loc informaţia, în beneficiul autocarului, că în cofetăriile bucureştene ar mai fi o şansă să se mai găsească prăjitura inventată aici. Linzer. Pe care, ştiind-o din copilărie (precum Doboş tort şi Ischler). Care se mai găseau în urmă cu o generaţie. Pe ici, pe colo.
În sfârşit, întâlnirea cu Eco. Aşteptată şi diluată. Unul din cele 273 de motive (nu unul decisiv, un soi de ciubuc) pentru care am ales varianta asta de tur alpin. Spre cinstea lui, ghidul a pomenit, şi nu odată, în 9 zile, chiar numele personajului lui Eco: Adso din Melk. I-a scăpat porumbelul că ar fi fost interpretat, în ecranizarea romanului, de Sean Connery. Cei câţiva parteneri de conversaţii in partibus au observat mica eroare. Pe care i-am iertat-o. Prea fusese bun.
Din păcate timp nu era, trebuia să prindem check in-ul la aeroportul vienez. Ceea ce s-a dovedit consumator de alergătură. Aşa că ne-am plimbat în fugă prin curtea abaţiei, am intrat în biserică. Unde n-am reuşit sportul meu preferat, fotografii interzise. M-am mulţumit să mă laud, faţă de micul meu club itinerant, cu piatra tombală a lui Lewis Caroll, fotografiată în ditamai Westminster Abbey, cu mormântul lui Dante, furat la Santa Croce, în Florenţa, dar am căzut de acord că furatul imaginilor interzice e un sport şi se cere cultivat ca atare.
Până la aeroport am mai pierdut ceva vreme într-un centru comercial, care nu prea merita atenţie. Apoi ne-am mirat, şi nu numai noi, ci colegi de autocar mai umblaţi, de ciudăţenia traseelor în aeroportul din Viena. Mai bine să nu povestesc. Ora de aşteptare aiurea la controlul de securitate, când funcţionarii băştinaşi lăsau impresia că ne tratează ca pe hotentoţi fu decontată la Henri Coandă, unde găsirăm surprinzător de repede un taxi. Motanul... Mozart se relaxă la intrarea noastră. Erau primele minute ale zilei următoare.
Şi acum, la finalul jurnalului şi, foarte probabil, al tripticului, mai întâi câteva comentarii despre acest circuit. Apoi, alte câteva, despre întreaga experienţă. Despre hoteluri: Olympia, lângă localitatea tiroleză Axam, la 7 km de Innsbruck, dar cu o mie de metri mai sus. Numele i se trage de la găzduirea oferită participanţilor la cel puţin una din olimpiadele de iarnă din capitala Tirolului. Acum folosit intensiv de schiori. Primele două nopţi. Decent. Concorde, localitatea Gerenzano, prezentat în programul agenţiei ca fiind în zona Varese. Singurul notificat, în teorie, cu 4 stele. Pe care nu prea le justifică şi aprecierea căruia nu putea să nu fie influenţată de ora târzie la care furăm siliţi să ajungem. Tot decent totuşi. O singură noapte. Următorul, unde şezurăm două nopţi, Kyriad. Calitate invers proporţională cu notorietatea numelor din adresă. Avenue du Maréchal Leclerc, cu un număr din multe cifre, într-o localitate cu nume lung. Socotit a fi în zona Bellegarde. Am vorbit deja ce însemna, din capul locului, asta. Cât despre numele străzii, e posibil ca, pentru 48 din 50, să nu fi spus nimic. Celălalt e colonel. În rezervă. Şi partenerul optim de conversaţii itinerante. Pe multe zeci de străzi, din tururi pietonale. Grupul fu divizat în 2 subgrupuri, cazate fiecare în unul din cele două corpuri de clădire ale hotelului. Aflate la cam un km unul de altul. Să trecem peste condiţii. Al patrulea, tot pentru două nopţi, zis în zona Dornbirn, adică foarte aproape înăuntrul graniţei austriece, la nord de Lichtenstein: Spulersee in Wald, în Wald am Arlberg. Din nou la nivelul calitativ austriac. Şi, în fine, Styles Piding, în localitatea omonimă, Piding. Prezentat a fi în zona Salzburg. De care nu e foarte departe. Dar... în Germania. Cum spuneam, pentru ultima noapte. Dacă ultimul item din orice serie ar influenţa impresia generală, aceasta ar fi excelentă. Aceleaşi resurse materiale şi de spaţiu, dar folosite mult mai eficient. Comparaţie pe care o făceam vis-à-vis de cartierele periferice ale oraşelor spaniole, în urmă cu ani. Remarcă valabilă la o bună parte din oraşele nevoite să se extindă prin cartiere corbusiene. Revenind, dincolo de raţionalizarea extremă a spaţiului, fără a afecta defel confortul, dincolo de faptul că toate facilităţile mergeau (ceea ce nu-i de mirare la teutoni), ce era de remarcat e rafinamentul tuturor (sic) surselor de lumină. Toate, exclusiv ascunse, radiind vertical şi luminând spaţiul prin difuzarea pereţilor. Inclusiv veiozele si, aspect inedit, cutiile rulourilor transperante.
Ghidul. De departe cel mai interesant din toţi aceşti 15 ani. Documentaţi şi competenţi, au fost unii. Unii mai mult ca alţii. Fără a fi neapărat cel mai performant în materie, rămâne între primii trei. Cu un plus în ce priveşte capacitatea de a asimila sugestii şi de a se corecta din mers. Dar ceea ce-l face unic e stilul hazliu. Glumeşte permanent. Pe de o parte din fire, pe de alta foloseşte glumele ca modulator de atmosferă. Presară şi bancuri. Unele foarte bune. Bancurile alea de care eu spun că nu se râde la ele. Dure. Seci. A inventat un termen bine plasat pentru cel mai elementar factor de management al grupului. Repartizarea pauzelor pentru toalete. Pe care le numeşte, cu haz, relaţii publice. Într-un spaţiu, nu doar cel elveţian, unde nimic nu e în general gratis, are grijă să atragă atenţia unde invenţia împăratului Vespasian nu cere bani. Având grijă din prima zi să citeze celebrul dicton al austerului împărat roman. Mărturiseşte că scrie o carte plină de întâmplări trăite în cei şapte ani de circuite (unele le şi proiectează). Şi povesteşte, cu succes, câteva. Dar, atenţie, deşi firea îi cere aprecieri, toate poveştile narate sunt fabule. Cu morală. Un subtil instrument de management. Strecurat între altele. Posedă website personal (încă în curs de dezvoltare, totuşi) şi reuşeşte să-şi vândă în autocar un DVD ce completează documentarea turului. Cu propria experienţă. Calitatea fotografiilor bate spre profesionism. Una peste alta, ghidul a fost unul din elementele reuşitei circuitului. Ceea ce în jurul Alpilor chiar nu e puţin.
Catedralele. Capitolul dedicat primului tur european, în volumul Călătorul de serviciu (ed. MNLR, ed. Semne, Buc., 2008) fusese intitulat Catedrale ale Fecioarei şi staţii de servicii. Diptic sintetic al Europei (apusene) turistice. O străveche prietenă conjuga, în poezie, pietrele de caldarâm cu pietrele de catedrală. Altă sinteză. Deloc de mirare, aşadar, că drumurile mele, nu exclusiv europene, dar cu centrul de greutate esenţialmente european, s-au situat sub semnul acestor duble rosturi ale pietrelor.
Probabil renumărarea catedralelor vizitate acum ar plictisi iremediabil şi ar pune sub semnul întrebării întreg serialul. O observaţie de ansamblu. Elveţia e spaţiul unuia din cele două mari curente protestante. Majoritatea catedralelor sunt construite anterior Reformei Bisericii. Indiferent dacă au fost preluate de cultul protestant sau au rămas - mai puţine decât în spaţiul german - catolice, arhitectura e de regulă, gotică. Unele catedrale au alură de cetate, deşi funcţia defensivă n-a fost, istoriceşte, aşa de accentuată precum în zone expuse secole de-a rândul, cum e interfaţa majoră est europeană cu forţe exterioare de tot felul. Dar să nu uităm că unele catedrale datează de dinainte de întemeierea confederaţiei helvetice, a cărei funcţie primordială fusese defensivă. Nu e cazul acum şi aici să examinăm corelaţia de la caz la caz. Alta e problema. Pe care absenţa unor arhitecţi (întâlniţi, de pildă, în 2004 în Spania catolică, dar cu nu puţine, pe alocuri, elemente baroce în monumentele ecleziastice) nu mi-a putut-o lămuri în scurtul timp al circuitului. Elementul gotic definitoriu e portalul ogival, cu rozeta deasupra. Am notat deja, hibridul arhitectonic al catedralei din Geneva. Dar mai ales mi-a sărit în ochi mulţimea de ferestre cu boltă semicirculară, nu odată conjugate cu bolţi interioare ogivale. Desigur, goticul are variaţie. Tipic ca exemplu e goticul zis manuelin, ilustrat de biserica mânăstirii sfântului Ieronim din Lisabona. Cu rotunjirea ruperii unghiulare. Matematicienii ar zice că o curbă cu derivate discontinue devine, la această formă de gotic, continuă. Dar admit, cu asumarea ignoranţei, că ferestrele cu bolta rotundă într-un ansamblu gotic, definit sau hibrid, e pentru mine o noutate. Pe care abia urmează s-o asimilez dincolo de încheierea acestui triptic jurnalier.
În finalul finalului, presupun că cititorii celorlalte două cărţi ale mele vor fi remarcat lipsa oricăror referiri la însoţitorii mei nevăzuţi. Pe care i-am numit duhuri transparente. Emisarii cărora sunt două personaje împrumutate din poveşti cu fond latin: Neghiniţă, cel instalat în urechea dreaptă. Cea cu care aude Castor. Respectiv Jiminy. Ascuns în urechea stângă. Cea cu care aude Pollux. Sau invers. Dialogul cu care duhuri se desfăşura firesc în prima carte (ar fi caraghios s-o tot citez). Amănunt observat şi de prefaţator. Un critic literar consacrat. A doua carte începe cu constatarea absenţei - temporare, speram - a unuia din duhuri, continuă cu inserarea în dialogul dintre ele a altui personaj, împrumutat de la bătrânul Leonidas[i], amiralul conte de Salamanca, pentru a se termina cu intervenţia - în direct şi în ficţiune - a unui al treilea personaj, cu nume asumat: Scânteina. Iar acum? Simplu. Spuneam cândva, am şi uitat unde şi când, că în dinamica firească, duhurile mele transparente au devenit, din interlocutori imaginativi, parte integrantă a fiinţei mele. Alături de mine însumi şi ai mei. Iată de ce n-aţi citit nici o vorbă despre ele. Ele, duhurile. Aşa cum n-aţi citit nici o vorbă despre ai mei. Care au ocupat deja o a treia generaţie. Că am dialogat - în mine şi-n spiritul legii - tot timpul şi cu unii şi cu ceilalţi, devenea prezumpţios să explicitez. Ar fi diminuat efectul, cât e, al relatării contactului meu, care nu sunt Hegel, cu Alpii. Alpii cu frunţile de gheaţă nu admit giumbuşlucuri. Fie ele şi desenând umbre pe pereţii interiori ai fiinţei. În faţa Alpilor n-ai decât să nu faci apel la structura ta internă. Să respecţi proporţiile şi să te consideri un punct material dotat cu masă, moment magnetic şi tot ce definesc numerele sale cuantice. Nu ştiu dacă tunelul circular al proiectului LHC[ii] ajunge, total sau parţial, sub Alpi. Dar tu, ca particular raportat la câmpul lor, asta e decent să presupui. Măcar ca ipoteză de lucru.