Din acest tur reţin întâi de toate catedrala St. Pierre. Cum mi-am propus să acord aşezămintelor ecleziastice un capitol sintetic, deocamdată mă rezum la a observa că faţada alătură un turn lateral cu fronton ascuţit, dar cu o mare fereastră ogivală, deci gotică, de un fronton de templu greco-roman, coloanele având capiteluri corintice. Astfel, din faţă, catedrala e dominată de două triunghiuri isoscele, unul obtuz, celălalt aproape echilateral. Mai reţin figura elegantă a şoferului trenuleţului, una de căpitan de cursă lungă, cu barbă marinărească albă. Iar din partea pietonală a turului de oraş, trei lucruri: o arteziană a cărei reclamă e că ar urca până la 150 de metri. Dar, cum soarele matinal nu conturează o umbră clară a jetului ascensional, nu putem aplica, măcar aproximativ, metoda cu care Thales din Milet a măsurat, cu peste 25 de secole în urmă, înălţimea piramidelor egiptene. Alege liber fiecare turist să creadă sau nu, ori să nu-i pese de reclama locală. Ce e de reţinut e că fântâna arteziană s-a născut din efectul iniţial al unor pompe ce ajutau evacuarea apei dintr-o instalaţie tehnică. Apoi, ghidul ne semnalează, cu precizie de un metru, locul exact unde Sissi, adică Elisabeta de Bavaria, rubedenia apropiată a regelui Ludovic al doilea, cu a cărui umbră ne întâlnisem în castelele lui, împărăteasa Austriei, soţia lui Franz Josef, a fost asasinată de un anarhist. Acum am zice terorist. Italian, zice-se, dar pe vremea aia anarhiştii erau fie ruşi, fie inspiraţi de ruşi. Se împlineau 119 ani fără 16 zile de la asasinat. Unealta criminalului fusese... o pilă. Altceva nu avea la îndemână. Sissi avea 61 de ani şi nu ştim cât mai rămăsese din frumuseţea ei legendară.
Schimb câteva replici cu o vecină de autocar, despre care aveam să aflu, ulterior, că e instructoare de fitness, despre perfecţiunea interpretării nefericitei - şi frumoasei - actriţe Romi Schneider, care-o întruchipase pe Sissi pe ecran. De altfel singurele vorbe schimbate, de la Viena la Bellegarde, de la Schaffhausen la Milano. Dar care realizaseră o comunicare ieşită din banal. După fieful ecleziastic al lui Jean Calvin, sediul ONU nu era de ignorat. Nu ne-am apropiat, l-am fotografiat de la capătul aleii ce duce la clădire. Marcată, aleea, de nenumăratele drapele naţionale. Dar mao interesant decât clădirea atâtor conciliabule, la capătul aleii, atrage privirile un scaun gigant. Cu un picior frânt. Monument al mişcării împotriva folosirii minelor antipersonal. Într-o culoare între maron roşcat şi roşu englez. Foarte potrivită pentru a se detaşa, prin contrast, de mediul imediat. Mi s-a părut unul din cele mai elocvente monumente întâlnite în aceşti 15 ani, în Europa şi cele 2-3 ţări neeuropene traversate. Poate ar merita şi o trecere în revistă a unor asemenea monumente, după hoteluri şi biserici.
La extremitatea vestică, lacul Leman se continua cu Ronul, care, la un moment dat o coteşte la stânga, în dreptul Lyonului, pe una din cele mai pitoreşti văi, printre munţii Ceveni şi Alpii francezi. La estul lacului, un râu ce izvorăşte, la peste 1.700 metri, din gheţarul cu acelaşi nume. Rhône, Rotten germană, din masivul Gotthard. N-am reuşit să aflu mecanismul toponimic prin care un curs de apă care alimentează un lac şi altul care porneşte din acelaşi lac au aceeaşi identitate geografică. Nu e singurul curs de apă care traversează un lac. Salba de lacuri din nordul Bucureştilor e cel mai la îndemână exemplu. Dar e probabil că în asemenea cazuri, pe un şes, lacurile s-au format ocupând adâncituri întâlnite în drum. Dar debitul Ronului la vărsarea în lacul Leman e mai mic decât cel cu care iese din lac. Dacă lacul s-ar fi format la fel, prin acumulare, lacul trebuie să fie alimentat şi de alte cursuri de apă. Căci altfel nivelul lacului ar scădea. Ceea ce nu se constată. Dar nici o hartă nu indică asemenea surse. Pe hărţile la scară mică, unde Franţa nu are mai mult de 4 cm2, colţul vestic al lacului, aflat pe teritoriu elveţian, formează acea gură a profilului aşa zisului hexagon. Care e un profil dreapta.
În fine, această digresiune, căreia oricum i-ar fi venit rândul la un moment dat, are acum un rost punctual. O parte din Geneva, oraş de graniţă, se întinde de-a lungul fluviului emergent. Încât partea respective de oraş se împarte în două: la nord şi la sud de Ron. Catedrala St. Pierre e la sud.
Părăsim capitala diplomaţiei şi una din capitalele protestantismului, părăsim şi Elveţia, pentru al doilea punct din programul zilei: Chamonix. Locul primei olimpiade de iarnă, în 1924. Dintre staţiunile vizitate, asemenea manifestări sportive au mai avut loc la Innsbruck (de 2 ori) şi St. Moritz (idem).
După trecerea în Franţa, direcţia în linie dreaptă, cu inerentele meandre, a fost sud est, iar diferenţa de înălţime urcată de peste 600 metri. La Chamonix (circa 1.000 metri) e o căldură infernală. Renunţăm la ascensiunea cu telecabina pe vârful Aiguille du Midi (acul prânzului). Vârf la peste 3.800 metri. De pe platforma instalaţiei se vede Mont Blanc, cel mai înalt vârf al Alpilor, cu circa 1.000 metri mai înalt. Aflat aproape de graniţa italiană. De altfel, pe hărţile italiene i se spune Monte Bianco. De la cota maximă a instalaţiei se vede panta spre Italia.
Amănunte pe care le-am aflat la prima vizită aici, cu 11 ani în urmă. Atunci urcasem pe vârf. Dar nu flanasem prin staţiune. Ceea ce am făcut acum. De altfel traseul Geneva - Chamonix era opţional. În alternativă program liber la Geneva. Ceea ce ar fi încurcat graficul autocarului. În plus, n-am fi aflat despre Geneva cu mult mai mult decât aflasem cu ghidul.
Chamonixul e, la rândul său, pitoresc. Pline, evident, de terase şi magazine, dar într-un decor cu gust. Ni se recomandase o zonă comercială de outlet. Marfă de calitate execrabilă. Raport calitate-preţ dezavantajos faţă de magazinele standard. Rezolvăm cadourile. Fiecare nepot va căpăta o marmot de mărime rezonabilă. Matei va descoperi imediat un suport de baterii disimulat într-un soi de buzunar deschis la spate. Îl va încărca, va constata efectul. Jucăria piuie. Restul cadourilor nu ţin de jurnal.
Franceza mea e, helas, très rouillé. Cochetărie, eu însumi sunt très rouillé. La vârsta asta, 11 ani e aproape o eternitate. Dar îmi face plăcere să pot conversa cu ospătarii în limba lor. Dacă diferă de engleza universală. De fapt, dacă e franceză sau italiană. La terasa unde am poposit, personalul e aproape adolescent. Dar le place ca clientul să li se adreseze pe limba lor. Adaugă o nuanţă de amabilitate. Ba răspunde pozitiv la rugămintea să ne facă o poză. Cu farfuriile în faţă. Acuma n-am pomenit niciodată ca un ospătar să refuze gestul, care a devenit curent. Tânărul nostru o face cu stil. Cunoaşte aparatul, care e antic.
Una din bilele albe ale ghidului e că duce grupul cam odată la două zile la un supermarket. Elementul popular fundamental al globalizării. Aici, la Chamonix, e unul dintr-o reţea evident franceză: Carrefour. Luând în primire cadourile, nu intru. Am timp să calculez că litrul de benzină pe care o foloseşte Ramiro de mai scumpă decât în România. Şi va rămâne scumpă şi după introducerea supraacizei.
Drumul spre acelaşi hotel e, fireşte, mult mai lung decât cel de la Geneva, aseară. Şi mai amestecat. Dar mai plăcut. E pe lumină, multă lume e cu sacii-n căruţă, între care noi. Încât dezagramentele hotelului tind să fie trecute cu vederea.
Sâmbătă e ziua cea mai lungă. Intrăm în Elveţia, pentru a o străbate practic pe întreaga lăţime, pe linia vest-est. urcăm spre Berna. Despre care am citit cel mai mult, din toate oraşele elveţiene. Şi care mă aşteptam să-mi placă cel mai mult. Ceea ce s-a şi întâmplat. Ghidul ne povesteşte replica nimicitoare a bernezilor, la alegerea capitalei federale. Zűrich, capitala industrial-bancară, pretindea să fie capitală politică. Era de ales între două oraşe germane. Comunitatea cantoanelor francize a votat majoritar împotriva Zűrichului. Berna le era mai apropiată. Asta a fost decizia de facto. Dar replica bernezilor, în ceea ce am putea numi campanie electorală: Zűrich n-are Alpi. Despre sistemul politic elveţian mai la vale.
Ghidul se străduieşte - şi reuşeşte - să ajungem la turnul cu ceas, asemănător până spre identitate cu cel din Praga, cât mai aproape înainte de 12. Când mecanismul îşi cântă aria clopoţind. Prindem momentul. La care se înghesuie o grămadă de chinezi.
Catedrala St. Vicenţiu e a treia etapă, după o capelă romană, apoi una catolică, numită Leutkirche şi, în fine aceasta. Începută în secolul XV, preluată de reformaţi - dar păstrându-i ctitoria. Finalizată în secolul XIX. Dintre clădirile prezentate nominal ca gotice, aceasta are cel mai mult din goticul clasic, cu ogive, vitralii ogivale şi bolţi idem.
Ghidul insistă asupra casei locuite de Einstein. Pe Kramgasse. Adică strada (mai degrabă aleea) cramei. Două etaje, adică 2 şi 3. În autocar vorbise de Einstein, cine nu soarbe din această fântână? A făcut-o de 3 ori şi, altă bilă albă, numărul de greşeli a scăzut. Că eu n-am rezistat tentaţiei, de natură asimoviană, de a disemina între companioni corecturi punctuale. Ceea ce, dat fiind că ghidul însuşi s-a corectat succesiv, mi-a adus dividende. Casa lui Einstein se vizita gratis, ceea ce am refuzat a face. Dar să vedem cât a locuit în această casă. Din 1902 până în 1909. În tot acest timp lucrează ca expert la biroul de patente. Ceea ce ghidul a precizat corect dintru început. În aproape tot acest timp a fost căsătorit cu fosta sa colegă de facultate, croata Mileva Maric, catolică. Dintre cei 3 copii, fata, prima născută, a trăit mai puţin de 2 ani. În această casă s-a născut primul fiu, Hans Albert. Desigur, celebrul an 1905, cu articolele publicate în Annalen der Physik l-a petrecut locuind în această casă. Să precizăm, pentru aceia dintre cititori, cărora precizarea le e utilă, că premiul Nobel l-a primit în 1921, pentru unul din aceste articole. În care explică legile, cunoscute anterior empiric, ale efectului fotoelectric. Cu care ne întâlnim de nenumărate ori în viaţa curentă. Cel mai frecvent când uşile unei incinte se deschid în faţa noastră când ne apropiem. Explicaţia folosea proaspăta teorie a cuantificării energiei radiative, emisă de prietenul său german Max Planck, în 1905. Nu pentru teoria relativităţii restrânse, încă nedigerată nici de comunitatea fizicienilor. Ce impresionează e diversitatea tematicii acestor articole, concepute şi publicate în timpul pe care munca de expert în patente i-l oferea din plin. Dar asta deja nu mai are legătură cu turul nostru. Am fotografiat etajele casei lui Einstein, m-am rezumat, pe cât posibil, la contactul lui Einstein cu această casă.
De-a lungul acestei străzi a cramelor, din loc în loc vezi fântâni, montate în grupuri statuare, dezvoltate pe înălţime. Reprezentând tot felul de personaje tradiţionale locale. Între atât artă urbană, vizitarea primăriei, Rathaus în limba locală, se anonimizează.
Elementul specific Bernei, în mare, e bucla pe care râul Aare îl face pe cel puţin 270 de grade sexagesimale, înconjurând centrul oraşului. Am trecut doar un pod peste râul tutelar, către locul de parcare. Fără a putea localiza pe o hartă a oraşului (pe care n-o aveam) poziţia acestui pod.
Despre urs, simbolul Bernei, mai nimic. Farmecul oraşului e dincolo de imaginea sa.
De-a lungul şi de-a latul Elveţiei nu-mi mai aminteam în ce oraş e stadionul Wankdorf. Cum din cele cinci hoteluri, în cel puţin două nu mergea WiFi, cum laptopul îmi murise pe drumul până la primul, cum informaţiile pe care Ramiro le putea culege pe internetul telefonului său trebuiau gestionate nonabuziv şi, mai ales, cum eram singurul din 50 pe care-l interesa stadionul ăsta, am aşteptat până ce relatarea a ajuns aici. Căci ştiam sigur - graţie memoriei pasive că nu era pe itinerarul ultimei zile elveţiene, a şaptea a turului.
Dar ce-i cu stadionul Wankdorf? Acolo s-a disputat o celebră finală de campionat mondial. În 1954. Prima în Europa după război. Germania, atunci federală, învingea Ungaria maxima. Campioană olimpică în 52, Ungaria spulberase Anglia pe Wembley un an mai târziu, apoi ucisese chiar Germania federală în grupe cu neverosimilul 8-3. Iar în finala de pe Wankdorf, conduceau cu 2-0 în minutul 10. Tenacitatea teutonă a câştigat până la urmă cu 3-2. Iar poarta la care Helmuth Rahn marcase, spre finele meciului, golul victoriei, a devenit loc de pelerinaj sui generis zeci de ani, pentru lumea fotbalului.
În 2004, la Sevilla, îmi purtasem echipa de familie pe jos până la stadionul Sánchez Pizjuán. Al la fel de celebre finale a Stelei cu Barcelona. Al performanţei româneşti irepetabile. La Berna n-aş fi avut timp. Nici capacitate orientativă. Desigur, în 2017 celebritatea stadionului Wankdorf a intrat demultişor în anonimat. Iar poarta la care marcase Rahn nu mai e. stadionul a fost reconstruit. Pe acelaşi loc. Numele îi vine de la cartierul bernez omonim. Cum Anderlecht poarta numele cartierului omonim bruxellez.
Coborâm spre sud est, spre Interlaken. Staţiunea dintre cele două lacuri: Thunersee şi Brienzersee. Parcurse pe la sud, lăsate pe stânga autocarului. Am nimerit în mijlocul unei sărbători populare, din care, din păcate, n-am înţeles mare lucru. Poate staţiunea o fi având farmecul ei, sigur e că nu prea pare să fi nimerit momentul potrivit. Nu tu tur pietonal reprezentativ, nu tu imagine de ansamblu. Ca a treia staţiune vizitată, ne face să păstrăm impresia excelentă a primelor două: St. Moritz şi Zermatt.
Ziua se încheie cu ultimul oraş elveţian din program, Luzern. Lucerna în româneşte. În programul tipărit ar fi fost mâine, ghidul optimizează încă o dată ordinea. Oraş mediu, situat lângă lobul (cum i-aş spune altfel?) de nord vest al unul lac ramificat, Vierwaldstättersee (Lacul celor 4 cantoane). De-a lungul a peste 30 km al ţărmului nord estic, vizibil din oraş, masivul Rigi, cu un vârf de peste 1.600 metri, adică cu peste 1.200 metri deasupra nivelului oraşului. Unde-am mai auzit de Rigi? Da, aici îşi demonstrase talentul de alpinist un personaj comic al provensalului Alphonse Daudet: Tartarin din Tarascon. Oraşul e vechi, de prin secolul VIII, cucerit de Habsburgi spre finele secolului XIII şi integrat în confederaţia elveţiană câteva zeci de ani mai târziu, în secolul XIV. La un moment dat fost şi capitala republicii. Vizita se rezumă la un tur de oraş. Dar unul foarte lung şi, la ora asta, destul de obositor. Scopul e statuia unui leu adormit, de fapt ceva între sculptură şi basorelief. Comemorare a vreo 800 de soldaţi căzuţi în 1792, în luptele împotriva armatelor revoluţionare francize. Cum oraşul e lung şi relativ îngust, drumul până acolo şi înapoi testează rezistenţa la marş. Dar, la întoarcere, trecem peste podul capelei - Kapellbrűck, monumentul reprezentativ al oraşului şi unul din simbolurile Elveţiei. Ars în 1993, a fost refăcut, el uneşte malurile râului Reuss, care se varsă în lac. Îl fotografiasem la plecarea spre leul adormit, găsind un unghi bun.
Ultima etapă a zilei e cea mai lungă. Penultima ei parte coboară pe valea Rinului superior spre Lichtenstein. Prin care trecem fluierând, cam pe întuneric. În Vaduz ne vom opri mâine. Hotelul e nu departe de graniţa elveţiano-austriacă. Aşa am traversat Elveţia în ziua a şasea. De la Geneva la graniţa cu Lichtenstein. Care e socotit şi e, de facto, un canton elveţian suplimentar. Atâta doar, n-am calculat kilometrii parcurşi la traversarea Elveţiei. Cititorului curios îi şade, presupun, la îndemână.
(va urma)