Vocaţia unui agent de circulaţie

Mulţi m-au întrebat cum am ajuns agent de circulaţie; dacă am simţit vreo atracţie pentru ocupaţiunea aceasta.
 
Ce să zic? Mi-e şi mie neclar dacă în meseria asta îţi trebuie sau nu vocaţie. Nu ştiu dacă există măcar un agent care fluieră cu drag, îndură zăpuşeala - vara, frigul - iarna, se bucură de leafa mică şi de muştruluiala superiorilor şi se mângâie cu sentimentul că, fără el, în Bucureşti, traficul rutier ar fi mult mai încâlcit decât îl observăm cu toţii.
 
În cazul meu, au fost, fără îndoială, nişte semne care m-au condus, aproape fără să ştiu, la Şcoala de subofiţeri de circulaţie. Când eram mic, mă jucam tot timpul cu două maşinuţe: una sovietică şi una chinezească. Prima era o Pobeda roşie, singura jucărie pe care o avusese tata când era copil. O păstrase cu grijă. N-avea nicio zgârietură. O frecai de podea de câteva ori şi apoi îi dădeai drumul. Pobeda, eliberată, făcea vreo doi metri, aşa cum îi indica, cu braţele amândouă, militarul sovietic aflat la volan: Înainte! Degeaba mă chinuiam să-i pun soldatului mâinile pe volan şi să-l fac să meargă fie la stânga, fie la dreapta. Şi maşinuţa, şi şoferul ei, erau din fier; nu puteai clinti nimic. Tata spunea că aşa au ajuns ruşii de la Moscova la Berlin. N-au făcut nici la stânga, nici la dreapta. Pe atunci nu ştiam nici unde e Moscova, nici unde e Berlinul. Şi nici de ce tata le spunea ruşi, când maşinuţa era sovietică. Dar soldăţelul acela micuţ, care conducea fără să ţină mâinile pe volan, probabil că ştia.
 
Maşinuţa chinezească mi-o adusese Moşul. Acela care era Moş Gerilă la grădiniţă şi Moş Crăciun acasă. Mi-o adusese într-o cutie de carton pe care am folosit-o apoi drept garaj. Era tot din metal, dar un metal mai moale: dacă o strângeam în pumn, caroseria se deforma. Îşi revenea când desfăceam pumnul. Era vopsită în alb şi roşu. Decapotabilă. Numai că eu pronunţam, pe atunci, Apă potabilă. Micul chinez de la volan era galben la faţă şi avea salopeta albastră. Nici ăsta nu ţinea mâinile pe volan. Le ţinea depărtate în lături, de parcă s-ar fi pregătit să îmbrăţişeze pe cineva. Tata zicea că în felul ăsta vrea să spună că toată lumea va fi a lor. Poate că aşa era, dacă maşinuţele lor ajunseseră până şi în România. China era şi mai departe decât Moscova, aşa îmi spusese tata.
 
Maşinuţa chinezească mergea cu baterii. Apăsai pe basca şoferului chinez şi te dădeai repede deoparte. Maşinuţa se repezea spre stânga, frâna brusc, dădea înapoi, se repezea apoi spre dreapta. Trecea peste orice îi presăram în cale: creioane colorate, tuburi de Mentosan, papuci de casă. Dacă dădea peste Pobeda sovietică, trecea şi peste ea. Nimic nu-i rezista. Se oprea doar când îl apăsam iar pe bască pe micul chinez. Sau când se terminau bateriile.
 
Mă chinuiam şi cu şoferul chinez, încercând să-i pun mâinile pe volan. Nici la el nu reuşeam, după cum nu reuşisem nici cu militarul sovietic de pe Pobeda. Poate că la ei acolo, la Moscova sau în China, aveau voie să lase volanul din mâini. Dar aici, la noi, toată lumea trebuia să ţină volanul cu amândouă mâinile - îi explicam tatei. Tata râdea. Victoraş, miliţian o să ajungi!
 
Acum mă gândesc că poate acesta a fost primul semn că mi-era scris să dirijez circulaţia, că mă voi face agent de circulaţie. Zic poate, pentru că tonul tatei nu părea să spună că a fi miliţian ar fi o mare scofală. Mai degrabă mă îndemna să mă feresc de meseria asta.
 
A mai fost un semn. Eram în clasa I-a. Învăţătoarea a chemat pe cineva de la Miliţie ca să ne explice semnele şi regulile de circulaţie. A venit sergentul-major Vasilica Preutu de la Miliţia Oraşului Mizil. Chiar aşa s-a prezentat. Eu nu mai văzusem miliţian în fustă, rujat şi cu coadă de cal ieşind de sub chipiu. Dar, dacă venise la oră, cu planşe şi scheme, mă gândeam că ştiau ei ce ştiau, şi cei de la Miliţie, şi tova învăţătoare.
 
Ne-a explicat cum să trecem numai pe verde la singura intersecţie din oraş. Cum să ne uităm întâi spre stânga şi numai apoi spre dreapta înainte de a traversa prin locuri nemarcate. Ne-a explicat semnele "Cad pietre" şi "Animale sălbatice." De parcă noi am fi fost sub munte şi caprele negre sau urşii se zbenguiau pe Drumul Naţional Ploieşti - Buzău, punând în pericol circulaţia rutieră!
 
Tot bombăneam cu Silviu, colegul meu de bancă: Asta ne crede puşti de grădiniţă. Şi ne vedeam de jocul nostru cu spânzurătoarea. Dar când a ajuns la noi chipiul pe care îl dăduse să circule prin clasă şi când mi l-am pus pe cap, m-a cuprins o căldură ciudată în tot corpul. Am transpirat imediat pe la tâmple. Mă simţeam ca un rege. Mi se părea că e de-ajuns să fac un semn şi tot Mizilul va cădea la picioarele mele. Mi se părea că pot opri circulaţia pe Drumul Naţional ca să las să treacă un cârd de gâşte sau un câine vagabond. Mi se părea că Miruna, colega din banca din faţă, de care eram îndrăgostit în secret, se întorsese spre mine şi mă vedea, în sfârşit.
 
Chiar Miruna m-a trezit din vis. Se întorsese spre mine, dar nu ca să-mi zâmbească: "Hai, dă-l mai departe, că doar n-oi fi numai tu!"
 
Am lăsat naibii spânzurătoarea, spre mirarea lui Silviu. Tova sergent-major arăta cu totul altfel fără chipiu. Îşi trecuse coada de cal peste umăr şi părul ei blond părea că luminează toată clasa. Vorbea cu pasiune, ca tova învăţătoare când ne povestea cum s-a luptat Ştefan cel Mare la Podu-Înalt. Că, dacă avem întrebări. Pregătise tova noastră vreo trei copii, între care şi pe Miruna, care să pună întrebări. Dar eu m-am repezit cu mâna pe sus:
- Aş vrea să ştiu dacă şoferii străini, atunci când conduc prin ţara noastră, sunt obligaţi să ţină ambele mâini pe volan.
- Bineînţeles. Regulile de circulaţie sunt aceleaşi, atât pentru cetăţenii români cât şi pentru cetăţenii străini care participă la traficul rutier pe teritoriul României. Ai văzut pe cineva care a făcut asta?
- Am văzut odată un militar sovietic care conducea o Pobeda. Avea ambele braţe întinse înainte. Şi, altădată, un şofer chinez care conducea fără să ţină mâinile pe volan. Amândouă mâinile erau depărtate în lateral.
 
Ei, n-am spus că era vorba de maşinuţe jucării, dar cred că asta nu era important. Importantă era chestiunea în sine. Tova învăţătoare îmi făcea semne, disperată, să mă aşez. Tova Vasilica mă privea curioasă. Se uita la mine cum nu se uitase niciodată Miruna. Îi atrăsesem atenţia. Nu m-am lăsat:
- Asta înseamnă că, dacă românii se duc în China, sau în Franţa, sau la italieni, trebuie să respecte regulile de circulaţie de acolo?
 
Vasilica Preutu a zâmbit, a dat să spună ceva, dar Silviu, bosumflat că îl lăsasem baltă cu spânzurătoarea, a izbucnit:
- Unde ai mai văzut tu, Victore, români care să plece în alte ţări? Cine le dă voie?
 
Învăţătoarea a sărit repede cum că are şi eleva Miruna o întrebare. Iar eleva Miruna s-a arătat interesată de felul în care poate să semnalizeze cu mâna că face la stânga, cu bicicleta şi, în acelaşi timp să ţină ambele mâini pe ghidon. Nu ştiu nici astăzi răspunsul pentru că, în momentul acela, a sunat de recreaţie. Vasilica Preutu şi-a recuperat chipiul, şi-a îndesat sub el părul blond, şi-a strâns planşele şi ne-a promis că mai vine, cu aceeaşi plăcere, şi altă dată.
 
Să fi fost căldura aceea ciudată, care m-a cuprins atunci când mi-am pus chipiul de miliţian, un semn? Poate că m-aş fi lămurit dacă-mi mai puneam chipiul odată. Dar tova sergent-major n-a revenit în clasa noastră. În scurt timp am aflat că fusese avansată la Miliţia Ploieşti.
 
Când am plecat de la şcoală spre casă, Miruna s-a strecurat între mine şi Silviu.
- Victore, îmi duci şi mie ghiozdanul? Hai, te rog, că nu stau departe de voi.
 
Silviu stătea la două case de mine. Miruna locuia la blocuri, două străzi mai departe. Dar nu de distanţă era vorba. De ghiozdan era vorba. De ghiozdanul Mirunei. Până atunci numai Pompiliu Stratan, cel mai înalt băiat din clasă, cel mai bun la învăţătură dintre băieţi, numai el se bucurase de cinstea asta. Şi hop, Victore du-mi ghiozdanul! Păi eu ce aşteptam?
 
Silviu făcuse ochii mari, de parcă mă văzuse luând, în sfârşit, un zece.
- Chioşculeţ, pregăteşte-ţi muşchii de filatelist! Când o afla Pompilică, să nu te aud: Sări Silviu, că mă omoară!
 
Silviu îşi dăduse şi el seama că Miruna îmi spusese numele adevărat. Nimeni, în afară de tova învăţătoare, nu-mi zicea Victor. Din Chioaşcă, deveneam fie Chioşcarule, Chioşcu, Chioşculeţ sau Chioşcanu. Niciuna din poreclele astea nu mă deranja. Şi uite că Miruna, zicându-mi Victor, părea să spună că ea mă vede altfel decât restul clasei. Mă rog, la concluzia asta am ajuns: era prea atrăgătoare ca să mă muncesc să caut alta. Pe moment, n-am făcut nicio legătură între întrebarea mea cu străinii care conduc fără să ţină mâinile pe volan şi bunăvoinţa neaşteptată a Mirunei. Oricum, mă hotărâsem să nu-i spun nimic despre maşinuţe. Speram că şi Silviu, care se jucase şi el cu ele, avea să-şi ţină gura.
- Şi, pe urmă, Pompiliu e cam înfumurat, continuă Miruna un gând care străbătuse ceva cale în mintea ei. Eu scriu mai frumos ca el, dar ne dă la amândoi zece. E normal?
 
Ambiţioasă fată! Acum, că îşi eliberase mâinile, dădea din ele, se întorcea când spre mine, când spre Silviu, îşi aranja, fără ca să fie nevoie, bentiţa, şi turuia de parcă, în sfârşit, găsise ascultătorii potriviţi, de parcă se eliberase de o povară: ghiozdanul sau Pompilică - nici nu ştiu care o împovărase, până atunci, mai mult.
 
De-abia în a V-a am reuşit să stau cu Miruna în bancă. Probabil că tova observase ceva şi mă plasa cât mai departe de banca ei. Prin manevre complicate, oferind gume de mestecat, mere sau timbre, reuşeam să fac schimb de locuri cu vreun coleg sau vreo colegă, astfel încât să ajung cât mai aproape de banca ei. Contribuia şi Silviu, căci ne mutam tot împreună.
 
Când, în sfârşit, am ajuns colegul ei de bancă, m-am simţit victorios, exact ca atunci când am câştigat privilegiul de a-i duce ghiozdanul. Victorios - ca şi când aş fi câştigat o revoluţie. Tot atunci, pe când eram în a V-a, s-a petrecut şi Revoluţia aceea din decembrie. Una adevărată - cel puţin aşa ni s-a părut la toţi, la televizor. Toată lumea s-a bucurat, dar mie mi-a fost ciudă. La Ploieşti - revoluţie, la Buzău - revoluţie, la Râmnicu Sărat - revoluţie. Mă rog, revoluţii mai mici decât la Timişoara sau decât la Bucureşti. Dar tot revoluţii se cheamă că au fost. Iar la Mizil - nimic! Nicio cuvântare în balconul Primăriei, niciun foc de armă, niciun terorist alergat şi prins. Nimic! Ca şi cum Mizilul n-ar fi existat pe harta plină de steguleţe care indicau locurile unde s-au desfăşurat revoluţii! Şi doar aveam şi noi o fabrică de oţet, aveam fabrica de saltele "Relaxa"! Nu eram chiar ultimul oraş din ţară, nu?
 
Eu şi Miruna am mers înainte, trecând prin gimnaziu şi prin liceu. Mai mult de ruşine, ca să n-o fac de râs, învăţam de rupeam. Ea - în fruntea clasei, mereu. Eu - mai pe la mijloc, pe unde nu mă pândea primejdia de a o concura şi de a păţi ce păţise Pompilică. Înaintam şi pe alte planuri: prin a X-a am început să ne ţinem de mână, pe stradă şi la filme. În a XI-a am sărutat-o pe obraz. Tot cam pe-atunci, de ziua ei, spre dimineaţă, când rămăsesem singuri şi strângeam după oaspeţii ei, ne-am îmbrăţişat cu atâta patimă încât am rupt sub noi masa din bucătărie. În a XII-a, pe când făceam practică în producţie la "Relaxa", s-a întâmplat să rămânem singuri în depozitul de produse finite. I-am propus să probăm o saltea, ne-am întins pe ea şi... atât.
- Nu, Victoraş, eu vreau să mă păstrez până la nuntă.
- Şi ce ne împiedică să ne căsătorim?
- La 19 ani? Ar fi o mare prostie.
- Atunci aşteptăm după facultate, nu m-am lăsat eu.
- Uite ce e, mi-a spus, privindu-mă în ochi şi apăsându-şi sânii pe pieptul meu. Noi am fost tot timpul împreună de la ora aceea cu semnele de circulaţie. Şi am fost împreună pentru că am văzut, încă de atunci, că îţi place de mine. Şi mie îmi place de tine. De asta am ajuns până aici.
 
Când a spus aici, s-a uitat la saltea, la trupurile noastre strânse unul în altul. Şi m-a mângâiat pe obraji.
- Dar, mai departe, nu pot să merg. M-am gândit bine. Vreau să mă înţelegi: nici eu, nici ai mei, n-or să accepte să mă cheme Chioaşcă.
 
N-am înţeles ce era rău cu numele meu. Mie îmi plăcea cum suna. N-am înţeles nici de ce, dintr-odată, mi s-a răcit tot corpul. Parcă şi palmele ei, care îmi mângâiau încă obrajii, deveniseră ca de gheaţă. N-am înţeles de ce hotărâse ca drumurile noastre să se despartă tocmai în Depozitul de produse finite al Fabricii de saltele "Relaxa". Dar parcă asta mai avea vreo importanţă? Dacă ne-am fi despărţit la vreun film, sau la vreo petrecere - la balul de absolvire, de exemplu -, n-ar fi fost acelaşi lucru? M-ar fi durut mai puţin?
 
Nu ştiu cum de am avut puterea să merg la Balul promoţiei. Am condus-o pe Miruna, am dansat cu ea toată noaptea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar şi eu şi ea ştiam că nimic nu va mai fi cum a fost. Titanicul se scufunda şi Phil Collins cânta You and Me in Paradise.
- Mergi cu mine la Drept, la Bucureşti? m-a întrebat Miruna.
- Cu tine aş fi mers până la capătul Pământului.
- Numai până acolo? Doar atât să merit? s-a alintat Miruna.
- Să văd mai întâi dacă iau Bacul. Iar pregătire suplimentară pentru Drept n-am putut să fac. Ai mei n-ar suporta să pic examenele astea. Ştii care e situaţia la "Relaxa".
 
În vreme ce noi înaintasem din clasă în clasă, "Relaxa" se scufundase încetul cu încetul. Pentru doamna Vasilescu, mama Mirunei, contabilă şefă a fabricii, scăpătarea unităţii n-a fost o nenorocire. Domnul Vasilescu, director adjunct la Fabrica de oţet, preluase falimentara Unitate de vinificaţie, cu dealuri şi crame cu tot. Afacerea lor mergea bine, se mutaseră la vilă şi îi populaseră curtea cu două Mercedesuri. Pe ai mei, însă, îi măturaseră valurile reformei. Mai întâi fusese concediată mama, care lucra la secţia "Retuşuri". Se întorsese la meseria ei, la croitorie, dar şi cu asta nu mergea bine. Năvăliseră hainele "second-hand". Nimeni nu-şi mai cosea rochii sau pantaloni. Pe tata, mecanic la întreţinere, l-au pus pe liber când au trimis la fier vechi ultimele utilaje. S-a angajat mecanic la o centrală termică, la blocuri.
 
N-aveau cu ce să-mi plătească meditator pentru a intra la Drept. Bacul l-am luat doar pentru că învăţasem, de dragul Mirunei, în timpul liceului. Dar, la facultate, dată fiind concurenţa de acolo, ar fi fost sinucidere curată să încerc. Nu mai spun că nici n-ar fi avut cu ce să mă ţină cinci ani la Bucureşti. Tata a fost cel care a venit cu ideea:
- Victore, ce-ar fi să mergi la Şcoala de Poliţie? Tot te chinuiai tu să-i faci pe rus şi pe chinez să ţină mâinile pe volan! Intri - ai asigurate căminul şi bursa. Termini - ieşi pe leafă şi nu te mai dă nimeni afară. Până la pensie. N-o să ajungi niciodată ca noi, pe drumuri. Şi scapi şi de Mizil, că vezi că aici nu ai niciun viitor.
- Mamă, Miruna nu era de tine. Sau, tu nu erai de ea. Vasileştii n-o să se încuscrească niciodată cu nişte săraci ca noi. Vezi de drumul tău. Uit-o!
 
Nu era un semn întâmplător, era o indicaţie precisă: Şcoala de Poliţie. Şi, atunci când eşti rătăcit - cum eram eu, după despărţirea de Miruna -, nu stai să te gândeşti dacă indicatorul acela îţi arată sau nu calea cea bună. Nu te mai gândeşti deloc. Te iei după el şi crezi cu toată fiinţa că în direcţia aceea e salvarea.
 
Am reuşit la examen. Am trecut prin cei trei ani de Şcoală de subofiţeri fără să mă lămuresc dacă ăsta e rostul meu. Vocaţia mea. N-am învăţat decât atât cât trebuia ca să trec examenele. La limită.
 
În toţi cei trei ani de şcoală, cu toate tentaţiile Bucureştiului, nu m-am uitat la nicio colegă, nu am avut nici măcar o întâlnire. Mă feream, pur şi simplu.
 
Fără să-mi dau seama, m-am ales cu ceva din anii de şcoală: mi-am vindecat rana. Am reuşit să mă gândesc la Miruna ca la cel mai frumos lucru care ar fi putut să mi se întâmple în copilărie şi în adolescenţă.
 
Am iertat-o, fără ca s-o fi condamnat vreodată.