E din nou dimineaţă. Marţi. E ora la care, în orice oază din orice deşert, sunt adăpate cămilele şi caravanele pornesc la drum. Eu fac plinul unui Chevy Cavalier, copie fidelă a celui lăsat în Queens, dar de altă culoare (gri, silver). Astfel că n-am nicio dificultate în a găsi comenzile. Şi întâlnesc aceeaşi piedică atunci când vreau să scutur scrumul de la ţigară. Pe traiectoria spre suportul de pahar, singurul loc în care îmi pot improviza o scrumieră, proiectantul a înscris maneta schimbătorului de viteze. Voi folosi suportul de pahar, tapetat cu staniolul de la Marlboro, cu efectele care se vor vedea, mai târziu, la radiologie şi undeva între Ventura şi Santa Barbara.
Peronul de la Alamo e gol. Nimeni nu flutură vreo batistă, nimeni nu varsă nicio lacrimă, şi astfel deşertul rămâne tot uscat. Dacă n-ar fi Valerie şi baza de date de la "Holiday Inn", nimeni nu şi-ar aminti de trecerea mea prin Las Vegas.
Cu Valerie m-am văzut ieri, pe la cinci după amiaza, în barul de la Tropicana, după show-ul de magie al lui Rick Thomas şi după ce pierdusem zece dolari, mult mai glorios, în aproximativ o oră, la Black Jack.
Mai mult decât pierderea planificată a celor zece dolari, m-au enervat trucurile lui Rick. Deşi iar am stat în primul rând, am înţeles tot atât de puţin cât şi cei din ultimul. La un moment dat, a adus pe scenă două cuşti uriaşe, cu gratii, închise, şi le-a verificat în faţa ochilor noştri cum că erau goale. Erau goale. La momentul următor, cuştile s-au arătat populate cu câte un tigru alb. Culmea e că tigrii continuau să fie, în acel răstimp, vii şi nevătămaţi, la "Mirage", o milă mai spre nord.
Apoi, un puşti de şase ani, conştiincios, l-a ajutat să înfigă săbii în cutia în care Rick îşi închisese asistenta. Tipa, de mirare sau nu, a scăpat întreagă şi Rick i-a cerut să o sărute. Puştiul s-a eschivat, demn: am eu numai şase ani, dar îmi rezerv dreptul să sărut când vreau. Şi pe cine vreau.
Am petrecut două ore agreabile cu Valerie, making love... to our drinks. Ea cu Chardonnay, eu cu Margarita. Tinereţea în California ("să te duci la Laguna Beach; cât aş vrea să stau acum pe o terasă şi să privesc oceanul"), mariajul şi divorţul de acum doi ani în Las Vegas. După divorţ, s-a desprins, cu inima strânsă, de coffee-shop-ul de la "Mirage", unde lucrase, şi s-a mutat în "Sales". Îi merge bine, câştigă cât să se gândească să-şi cumpere o casă mai mare, să călătorească (n-a fost decât până în Mexic) şi să-şi revină după divorţ. Da, viaţa e relativ ieftină aici: în Nevada nu exista State Tax. O plătesc cazinourile. Joburi sunt din belşug şi, dacă n-ai patima jocului, trăieşti mai uşor, mai puţin stresant decât în California.
Sigur, oceanul îi lipseşte; nu poţi să le ai pe toate.
Valerie mă lămureşte şi de ce n-am văzut "fetiţele" pe care mă aşteptam să le văd roind în şi în jurul cazinourilor, în căutare de clienţi. Le vânează poliţia. Totul trebuie să fie curat şi niciun cent nu trebuie risipit în afara cazinourilor şi show-urilor. La despărţire îi dau business-cardul. Ea îmi cere adresa. O să-mi scrie; adresă de email nu are.
Dar asta a fost ieri. Azi e o altă zi şi, la viteza cu care străbat deşertul (90 - 95 mile/oră), foarte curând va fi şi un alt stat. California!
Treptat, cactuşii şi muzica lui Sting (Desert Rose) fac loc unor munţi mai înalţi şi mai înverziţi, palmierilor, leandrilor, posterelor cu hippies din Salut les Copains 1966-1968, şi muzicii lui Scott McKenzie şi The Mamas and the Papas. În mai puţin de trei ore sunt în apropiere de Los Angeles. O negură consistentă îl ascunde. Consistentă şi cvasi-permanentă - cum aveam să aflu. Produsă de poluare şi de aerul oarecum staţionar.
Me and my Bobby McGee (aţi ghicit, Chevy Cavalier-ul) continuăm spre sud, pe I-15, de la San Bernardino spre San Diego. Eu - admirând priveliştea care se cere, ca orice femeie frumoasă, admirată, iar Bobby bucurându-se de autostrada impecabilă şi înghiţind de două ori mai multă benzină decât omologul său roşu din Queens. Bobby va face - până când ne vom despărţi, în termeni amiabili, la aeroportul din San Francisco - ceea ce face orice maşină cu cel care o conduce: mă izolează de lume. O văd, dar nu mai interacţionez cu ea. Nu tu Nancy, nu tu Martin, nu tu Valerie. La 80 mile/oră, undeva pe I-15, realizez că de aici se trage singurătatea unui popor: cu cât eşti mai motorizat, cu atât eşti mai separat de semenii tăi.
În alte patru ore ajung în împrejurimile lui San Diego, dar îmi trebuie încă o oră ca să găsesc Holiday Inn-ul. Rătăcirea îmi dă prilejul să admir La Jolla, suburbie absolut admirabilă, cu case cu arhitectură spaniolă cocoţate pe înălţimi foste spaniole, cu palmieri şi garduri vii de leandri.
Holiday Inn-ul este unul Express. E ca o hacienda spaniolă sau mexicană. Din curţile interioare, în care palmierii străjuiesc locurile de parcare, intri direct în camerele dispuse pe un singur nivel. E intim: pereţii te separă vizual, dar nu şi fonic, de ceilalţi drumeţi. Seara aveam să aflu, cu precizie, când a venit... vecina mea de perete ... şi când a plecat prietenul ei de la acea oră.
Dar nu ca să stau în hotel am venit. Îl scot pe Bobby în oraş, îi ofer un tur de downtown şi îl parchez la Ferry Landing. La timp, pentru că Broadway se termină cam brusc în ocean. Mi-ar fi plăcut să mă îmbarc pe Haunted Star, dar acesta are pânzele zdrenţuite. E de decor, deci staţionar. De pe vaporaşul care mă duce în Insula Coronado mi se arată o priveliştea unui oraş scump în toate înţelesurile. San Diego e unul din cele mai râvnite locuri din SUA, dar trebuie să te uiţi bine în contul de la bancă înainte de a te hotărî să locuieşti aici.
De pe vaporaş se vede şi podul spre insula Coronado, arcuit pe verticală şi curbat pe orizontală, combinaţie care dă dureri de cap şoferilor. La întoarcere, luminile oraşului sunt aprinse, nu ca pe vremuri, cu lămpi cu gaz, dar cu imitaţii contemporane credibile. Pe acolo mă plimb, prin Gaslump Quarter. Restaurant lângă restaurant. E mai multă lume acum decât la ora cinci, atunci când trebuia să văd o mare de oameni ieşind de la lucru. Trag concluzia (adevărată sau falsă?) că în oraşul asta se cheltuiesc mai mulţi bani decât se produc. Am zis.
Dacă e marţi, e San Diego. A fost San Diego. Dacă e miercuri e Los Angeles, dacă e joi e San Jose, dacă e vineri e San Francisco. Cam asta urmează. Tot drumul va fi de coastă, pe lângă ocean. Durerile, după cum se va vedea, vor fi de cap. Cele trei ceasuri rele, cam cinci la număr, vor fi joi.
Coasta e joasă de la San Diego la San Luis Obispo şi înaltă, cu munţii dând direct în ocean, de acolo la Monterey. Pe prima parte, I 5 şi mai apoi Highway 1 sau 101 (eu o sa le zic Route, că au şi stopuri), înşiră plaje cu nume languroase (Solana Beach, Laguna Beach, South Beach) sau, dimpotrivă, cuvioase (Santa Monica, Santa Barbara). Probabil că în funcţie de numele plajei îţi alegi costumul de baie adecvat. Sezonul de plajă fiind oarecum încheiat, singurele costume de plajă pe care aveam să le văd aveau să fie cele negre, de surfing. Californian Girls erau probabil la birou sau la ghişeele băncilor, ascultând Beach Boys şi visând la vara viitoare.
Eu mă opresc, conform consemnului de la Valerie, la Laguna Beach, şi, conform indicaţiilor Marianei, la Newport. La Laguna Beach peisajul e impresionant şi impresionist: dimineaţă, pâclă, plajă pustie, un câine sărind peste un braţ de apă şi un cuplu cu care câinele pare a fi în relaţii de vasalitate.
La Newport, traversez în peninsula Balboa. Îl las pe Bobby în parcare. Observ că are capacul de la roata din faţă-stânga deformat. Nu credeam că o să-i sară atât de repede.
Mă plimb pe un pod care înaintează două sute de metri în ocean. Prin pâclă se simte mirosul de peşte hăcuit sub ferestrele restaurantului de la capătul podului. Mă întorc pe ţărm şi aştept să se ridice pâcla în sectorul Fumători al unui restaurant de lângă plajă. Mai precis, pe acoperiş. Fata care mă serveşte face două - trei excursii până la mine şi cred ca asta o va motiva să înveţe temeinic la cursurile de Web Designer pe care îmi spune că le urmează seara. Când soarele iese din nori, eu intru în ocean, nu înainte de a achita nota de plată şi de a mă dezechipa. Apa e limpede şi, bineînţeles, rece. Las ca amintire locului o scoică mai puţin. Bobby mă primeşte înapoi cu căldură.
Abandonez cu părere de rău Route 1, care înşiră localităţi foarte pitoreşti, şi pătrund în marea aglomerare Los Angeles, pe 605 si 10, spre Hollywood şi Best Western, hotelul la care am făcut rezervare. E situat nu departe de Universal City, cetatea filmului. Nimeresc uşor. Nici nu poţi să greşeşti: scrie, mare, pe un munticel: Hollywood. Bobby rămâne la hotel şi eu îmi port tălpile peste stelele starurilor de pe Hollywood Blvd (Walk of Fame). Bulevardul e aproape de hotel (zece minute de mers pe jos), dar departe de ce mă aşteptam. Nu mă impresionează. Citesc, conştiincios, pe unde calc. Singurii români care au stele aici sunt Jean Negulesco şi Edward. G. Robinson. Pozez o stea mare cu numele celor 3 cosmonauţi care au făcut parte din echipajul lui Apollo XI: Neil Armstrong, Aldrin Jr. si Collins. Măcar aici ceilalţi doi au şi ei partea lor de glorie. Cine-şi mai aduce aminte de finalist sau de cel de pe locul trei?
Îl iau apoi pe Bobby şi îl conduc în downtown Los Angeles. Pe drum îmi pun, în gând, cântecul Petulei Clark. Centrul e frumos, are multe construcţii şi opere de artă moderne, dar, ca orice oraş american, se pustieşte seara. Şi, din downtown, dai imediat în vecinătăţi dacă nu chiar periculoase, măcar sumbre. E plin de homeless pe oriunde te mişti. Diferenţa de nivel de viaţă se cunoaşte imediat: în New York, cerşetorii îţi cer un quarter (25c), în California vor un dolar.
Oraşul ăsta nu e nemaipomenit în centru. Frumuseţea lui e în plajele aflate cam la 30 mile de centru sau pe înălţimile scumpe şi la privit (Beverly Hills, Bell Air).
Pentru cine a socotit bine, e joi dimineaţa când fac turul înălţimilor amintite, Beverly Hills şi Bel Air, în drum spre Santa Monica şi plaja ei. Nu se vede, mai mult se ghiceşte că în spatele zidurilor verzi sunt reşedinţe de zeci de milioane de dolari. Sunt şi tururi organizate, în care ţi se arată gardul viu în spatele căruia stă cutare vedetă sau acoperişul vilei nu-ştiu-cui.
Astăzi mi-am propus să ajung la San Jose, unde mă aşteaptă familia Marianei. Nu e un drum lung, nici patru sute de mile. E partea cea mai frumoasă, pe coasta oceanului sau a muntelui, cum am văzut cu toţii prin filme.
S-a filmat deseori pe aici.
Şi toate sunt bune şi frumoase, până pe la Ventura. Între Ventura şi Santa Barbara, realizez că în maşină se ridică fum de undeva. Localizez sursa: scaunul din dreapta. Scrumul căzuse acolo, ajunsese la buretele tapiţeriei şi fumega liniştit. Opresc maşina şi sting focul. Mă gândesc la Bobby şi la cât mă vor pune la plată cei de la Alamo.
Alarma cu incendiul, în loc să mă trezească, mă plonjează într-o stare de somnolenţă. Starea aceasta se accentuează după oprirea de la Santa Barbara. Mă opresc la Santa Maria, mănânc şi apoi încerc să dorm puţin în maşină. Nu reuşesc.
Zona e superbă, mai ales după San Luis Obispo, de unde încep serpentinele. Oceanul e în stânga, mai jos, iar muntele în dreapta, mai sus. Eu, între ocean şi munte, sunt din ce în ce mai moale. Nu-mi simt nici mâinile, nici picioarele. Nu mai răspund la comenzi, abia dacă pot să mă bazez pe ele. N-am forţă să rotesc volanul. Şi curbele sunt strânse şi dese, nu e ca pe autostrăzi, unde, mai tot timpul, ţii volanul drept.
E când nor, când soare, priveliştea e frumoasă şi mă forţez să privesc în jur şi, în acelaşi timp, mă forţez să-l ţin sub control pe Bobby: nu merită să sfârşească în prăpastie. Mai ales acum, după ce i-am ars scaunul. Eu, care ador serpentinele, sunt acum ruşinea lui Route 1: conduc încet, cu frica de a nu putea lua următorul viraj, şi astfel îi încurc pe ceilalţi "participanţi la traficul rutier". Fiindcă e doar o bandă pe sens, îi las să mă depăşească la locurile special destinate depăşirilor. Dar locurile acestea sunt rare.
Până la Monterey sunt nouăzeci de mile de drum de coastă, fără nicio ieşire.
O ameţeală ca asta, ca aceea pe care o simţi când te dai în scrânciob sau în roller-coster, după atâta învârtit, o ameţeală ca de vertij, mă cuprindea în primii doi ani petrecuţi la Montréal. Începuse la o lună după ce aterizasem în Canada. Trei doctori şi-au dat cu părerea despre ce ar putea să fie: unul a zis că e cauzată de variaţiile bruşte de presiune atmosferică, specifice Montréalului. Altul - că ar fi sechele după o labirintită de care nu am fost conştient, pentru că boala asta nu se prea manifestă. Al treilea a spus că e cauzată de stresul integrării în noua ţară. După aproape doi ani, ameţelile astea au dispărut. Trecuseră de atunci aproape opt ani...
N-am ce să fac: strâng din dinţi, fac popasuri dese, la care mă îndop cu Coca-Cola şi mă las bătut de vântul rece, doar-doar mă voi trezi. Degeaba. Palmele îmi sunt încleştate pe volan. Pentru o mişcare pe care o faci automat, din reflex, cum e rotirea volanului -, eu trebuie să o fac un mare efort de voinţă. Cu piciorul drept e aceeaşi poveste: nu simt pedala de acceleraţie. Nu ştiu dacă îl voi putea muta, la nevoie, pe frână şi dacă voi avea forţa necesară pentru a o apăsa. Intru în fiecare curbă cu teama că n-o să pot ieşi din ea.
Sunt cinci ore de luptă cu nu ştiu ce. Luptă care nu se încheie nici atunci când, pe înserat, pe la ora şase, trec prin Monterey. Dar aici, din fericire, drumul de coastă s-a terminat. De aici o iau pe 101 spre San Jose. La ameţeală se adaugă şi ceaţa deasă din jurul Monterey-ului. Orice curbă - şi de data asta nu mai sunt curbe strânse, ci largi - îmi dă senzaţia de dezechilibru. Îmi dă senzaţia că mă răstorn. Titirezul meu e totalmente dereglat, dă semnale aiurea. Dar o zână bună mă veghează şi aşa, verde la faţă şi fără de vlagă, mă conduce cu bagheta ei fermecată până la uşa Marianei şi a lui Sorin, din San Jose.
La povestea mea lungă - cu ameţeala -, Sorin are o explicaţie scurtă: e sindromul de Route 1. Li s-a întâmplat şi altora. Peisajul defilează foarte aproape de tine când conduci. La asta e posibil să se adauge şi factorul presiune atmosferică la întâlnirea muntelui cu oceanul.
Ameţeala aceasta mă va mai ţine câteva zile.
Vineri şi duminică plec de dimineaţă din San Jose şi mă întorc seara din San Francisco; distanţa dintre ele e de vreo cincizeci de mile. San Francisco e strălucitor prin albul clădirilor cocoţate pe înălţimi terasate şi priveşte spre The Bay, golful pe care şi-l prinde la picioare cu două agrafe uriaşe: The Golden Gate şi The Bay Bridge. Al doilea mi s-a părut mai frumos, privindu-l seara de pe terasa de la Cafeneaua Sindbad. Primul - The Golden Gate - e mai cunoscut: probabil pentru că e mai tot timpul în ceaţă şi asta îl face mai misterios. Îl traversez prin ceaţă spre Sausolito, e ceaţă şi când mă întorc - numai şi numai în zona podului.
La "Fisherman's Warf", zonă de agrement foarte pitorească, ajung cu tramvaiul. Acel tramvai pe care îl ştim din filmele turnate aici. Străzile acestea, în pantă, sunt foarte potrivite pentru urmăriri în maşini, iar tramvaiul e unul din obstacole. În el, e bătaie pe locurile "agăţate", un fel de strapontine, şi pe "platformă". Tramvaistul, de obicei negru, îl conduce cu strigăte, aşa cum conduceau străbunicii lui plutele pe Mississipi. Stă undeva în mijlocul tramvaiului şi acţionează două pârghii mari: cu una, la talpă, frânează, cu cealaltă, un levier uriaş, schimbă viteza sau deblochează cablul, ceea ce înţeleg că nu e totuna. Undeva, pe traseu, un motor acţionează cablul care antrenează tramvaiul, printr-o a treia şină. Cam atât am înţeles din explicaţiile unui tip care-şi aducea aminte de vremurile când costa 15 cenţi şi puteai să te plimbi cu el toată ziua. Acum e doi dolari o călătorie.
De la "Fisherman's Warf" s-ar putea pleca cu vaporaşul la Alcatraz, celebra închisoare din care n-a evadat nimeni, dacă accesul pe insula Alcatraz n-ar fi închis după 11 septembrie. Turism în vreme de holeră! Lumea se plimbă liniştită pe fostul doc şi priveşte la "solarul" în care se soresc foci şi lei de mare. Miroase a seafood, a alune prăjite şi, din când în când, a Chanel 5. Mă pozez cu pantofii de atletism ai lui Bubba (vă mai amintiţi de Forrest Gump? Tom Hanks făcuse avere mai întâi cu pescuitul de creveţi (shrimps) şi apoi cumpărând acţiuni cu nişte "mere", acţiuni "Apple"). Mă urc în turnul din Pioneers Park. Beau ceaiul la Grădina japoneză (Japonese Tea Garden), în parcul Golden Gate. Pozez o placă pe care sunt inscripţionate nume de ţări şi anul admiterii lor în ONU (România - 1955, compania din acel an fiind cam "the bad guys", aliaţii nemţilor din Al Doilea Război Mondial - Bulgaria, Italia, Ungaria, Finlanda, sau neutrii - Spania, Austria, Portugalia). Încerc, fără prea mare plăcere, gustul bucătăriei autentice chinezeşti. Îmi place China Town, dar nu-mi place cum miroase.
În vreme ce mă bucur de toate acestea, Bobby stă liniştit în Stockton Parking. Vineri dimineaţa, când ne-am întors de la Sausalito, la un stop, oprit pe o pantă cam de 30 de grade, în spatele unui camion uriaş, cu botul lui Bobby în sus, m-a luat din nou ameţeala, slăbiciunea în braţe şi în picioare şi teama că n-o să pot ţine piciorul pe frână şi că o s-o iau la vale. Tot titirezul. Bobby a fost probabil dezamăgit că nu l-am luat pe serpentinele de pe Lombard Street, pe care le ştiţi din filme. Am parcurs Lombard Street doar cu privirea şi cu pasul.
Împreună cu Deea, o româncă frumoasă, am petrecut o seară agreabilă la restaurantul lui Coppola din Palo Alto. Interiorul restaurantului e în ton cu vestimentaţia western - sahariană, combinând, inteligent, o mulţime de nuanţe de bej - a comesenei mele. Asta face şi mai plăcută seara şi mult mai îmbătător vinul de Nappa Valley.
În Santa Clara, îi revăd pe foştii mei colegi de generaţie, olimpici ploieşteni. Colegi pe care nu-i mai văzusem de douăzeci de ani, de când plecaseră din ţară ca să pună umărul la revoluţia tehnologică şi electronică din Sillicon Valley. A fost o seară plină de nostalgia amintirilor: profesori, colegi, olimpiade. Amintirile acestea aveau mai mult de treizeci şi cinci de ani şi, totuşi, imaginile pe care ni le readuceau în faţa ochilor erau atât de proaspete. O întoarcere în timp care m-a ameţit mai mult decât curbele de pe Route 1. Cred că nu exagerez spunând că întâlnirea cu foştii mei colegi a fost cea de-a patra minune promisă cititorului mai pe la început.
(va urma)