- Las Vegas
La Las Vegas eşti binevenit oricând. Dar e mai bine să ajungi noaptea. Noaptea e deşertul şi Vegasul e oaza luminoasă şi plină de speranţe care se zăreşte sub noi nu mult după ce pilotul de la National ne roagă să ne legăm centurile de siguranţă şi să continuăm să nu fumăm.
E trecut puţin de miezul nopţii; trei şi ceva dimineaţa în Queens. Dacă am aţipit câteva minute; dar, de îngheţat am îngheţat bine. Când să cer o pătură, n-am avut cui. Stewardesele erau la somn. Sper că nu şi pilotul.
Un reporter de profesie şi grăbit ar scrie aici că aeroportul ne întâmpină cu zornăitul maşinilor cu "trei lămâi". Aşa, de încălzire sau, ca nu cumva, la plecare, să rămâi cu ceva bani în buzunare. Încerc senzaţia vagă că am citit cu alţi ochi. Aşa şi era. Îmi uitasem ochelarii cu care citisem Lumea Sporturilor, în avion, în buzunarul scaunului din faţă. Motiv pentru care, după ce îmi recuperez geanta alunecată pe o pantă neprimejdioasă pentru ea şi o pierd pe fata cu părul punk în favoarea prietenului ei drag care o aşteaptă (se va pune Pompilia Stoian sau Gerard Lenormand, după gust), merg la biroul National-ului. Dacă Legea lui Lomonosov a avut foarte puţin succes în Rusia şi în ţara care s-a intercalat acolo vreo 80 de ani, ea se aplică, fără prejudecăţi, în SUA: nimic nu se pierde în zonele în care legea aceasta este cunoscută. Se dă un telefon la avion. Da, i-au găsit. Privirea lor nici măcar nu-mi reproşează "altă dată vezi pe unde citeşti". Nu, sunt invitat politicos să mă întorc de unde am venit, la Poarta 24, unde ochelarii mă aşteaptă, cu aceleaşi dioptrii. Iau trenul înapoi, spre Terminalul D, recuperez ochelarii şi mai admir o dată un aeroport făcut cu bani mulţi, sclipitor şi încăpător. Nu ca la New York sau ca în alte oraşe americane.
În microbus, spre Boardwalk şi Holiday Inn, care mă aşteaptă cu oarecare rezervare. E zi în plină noapte. Nu ştiu cum se defineşte astronomic o astfel de eclipsă (de întuneric, poate): cazinouri, reclame şi palmieri, nu ştiu ce să admir mai întâi, acum că fata cu părul punk a dispărut. La coborâre, emoţionat, şoferul îmi oferă geanta altcuiva. O refuz, politicos. A mea coborâse, grăbită, cu un hotel mai devreme. Legea lui Lomonosov se verifică încă o dată: nici nu termin formalităţile la recepţia hotelului, că geanta şi cu mine ne regăsim într-o cameră de la etajul cinci.
Pe fereastră se vede, mai mic, dar mai luminat decât originalul, Turnul Eiffel. Nu, nu-i nicio confuzie: mi-am rătăcit eu ochelarii, alţii mi-au rătăcit geanta de voiaj, dar sunt totuşi în Las Vegas. Nu am ajuns, din greşeală, la Paris. Deşi, pe sticla de lângă turn - o sticluţă de parfum de culoare albastră - scrie clar: "Paris". Sticla e cât jumătate din turnul Eiffel şi ar parfuma întregul deşert dacă n-ar fi închisă cu un dop, exact ca sticluţele din parfumeriile de pe tot globul.
Foamea mă împinge mai mult decât curiozitatea. Aşa că mă îndrept mai întâi spre bufet, unde după miezul nopţii se serveşte breakfast, dar şi steak. Abia apoi ies în stradă. Adică pe promenadă, cum s-ar traduce Boardwalk, cazinoul de care e lipit hotelul meu. E un cazino popular, cu specific New York - Coney Island. Spre ruşinea mea, la Coney Island, parc de distracţii din New York, nu am fost niciodată.
Dar, de fapt, aici e una dintre găselniţe. N-ai fost încă la Paris, poftim, urcă in Turnul Eiffel! Are tot patru picioare şi e tot din grinzi. O bucată din Louvre e just à coté. N-ai văzut piramidele? Poftim la Luxor, any major credit card accepted. Ai acolo şi Sfinxul, capul de om şi corpul de leu. Ai şi piramida, e din sticlă neagră, dar tot piramidă se cheamă. Vrei leul fără faţa omenească, gata să ragă încă de la generic? MGM îl are la intrare, aurit. Ţi-e dor de turnire pentru mâna prinţesei pe care Regele de-abia aşteaptă să o mărite? La Excalibur, castelul cu turnuri şi creneluri, acolo să-ţi joci norocul. Adus peste drum de castel de o geografie aproximativă şi deci americană, New York-NewYork prezintă skyline-ul, panorama New York-ului, bineînţeles, cu Empire State Building, Crysler Building şi un Greenwich Village aproape funcţional. Din capacele de canalizare se ridică aburi. Noroc că reproducerea nu s-a întins şi în zona olfactivă. Aburii nu duhnesc a canal, ca în cazul originalului. Bellagio, Venetian, Monte Carlo, Caesar Palace, Aladin, Flamingo, Mirage, Harrah's, Barbary Coast, Treasure Island - o lume întreagă a fost reconstituită aici, nu întotdeauna cu exactitate şi gust, dar cu scopul precis de a-ţi lua ochii, de a te ameţi şi, nu în ultimul rând, de a te face să-ţi laşi acolo, fericit, banii.
Ceea ce, cu mine, reuşeşte până la un punct. Până la chestia cu banii. N-am atât de mulţi încât să-i arunc prin cazinouri. Ochii mei sunt încântaţi, noaptea e caldă şi lumea mişună de la un cazinou la altul, reclamele te îmbie la show-uri şi alte locuri de parcat banii, muzica slot-machines se aude din stradă, mă însoţeşte la lift, urcă cu mine la etajul cinci şi mă adoarme exact la ora la care mă trezesc, de obicei, în Queens.
Dimineaţa înseamnă, peste tot, o altă zi. Dar, la Las Vegas, ea înseamnă şi un alt anotimp. La ora nouă, când ies pe Strip, e frig: sub 10̊ C. Va fi vară la prânz, când trecem de 30̊ C. În caruselul de la Boardwalk se învârtesc, la nesfârşit, aceleaşi fete pe care le-am zărit astă noapte, acum patru - cinci ore. De fapt, aceleaşi manechine.
Încep să fotografiez conştiincios. Japonezii făcuseră deja asta, înaintea mea, în acea dimineaţă. Pe oriunde merg, oricât de devreme mă scol, japonezii şi aparatele pe care tot ei le produc mi-o iau înainte. Ştiu şi ei că lumina soarelui de dimineaţă sau de apus garantează umbre şi contraste imposibile în alte momente ale zilei. "C'est la lumière qui designe les lignes."
Parcurg Strip-ul după criteriul istoric, începând de la Luxor, sărind primul cazinou, Mandalay Bay, imposibil de datat în absenţa izotopului C14. În lipsă perpetuă de dicţionare, prea leneş ca să cercetez pe Internet, îi creditez pe egipteni atât cu exemplificarea practică a piramidei (care arată exact ca aceea din problema de la Olimpiada Regională din a X-a), cât şi cu inventarea jocurilor de noroc. Jocuri pe care le-au dăruit, generoşi, invadatorilor lor. Aşa cum au făcut indienii americani cu tutunul. Cuceritorii - cuceriţi. Poate că nu e întâmplător că fumatul e interzis în multe locuri, inclusiv în baruri şi restaurante, dar e încă permis în cazinouri.
Un viciu nu acţionează niciodată singur.
Traversez pasarele, mă las purtat de gânduri şi de scări rulante, şi mă las cucerit de cele trei miraje ale deşertului: munţii, care se zăresc cărămizii, vag conturaţi, deşi nu sunt prea departe; cazinourile, bine conturate; cerul, de un albastru aparte. Oare vor ieşi bine pozele?
Când temperatura trece de 30̊ C, pe la ora 11, intru într-un mic birou de turism, ca să caut hărţi cu Grand Canyon. Tipa de la ghişeu nu mă lasă de capul meu. Are multe de oferit. Începem să discutăm afaceri. O cheamă Valerie, are aproximativ 40 de ani şi vinde excursii terestre sau aeriene la Grand Canyon şi la alte showuri. Nu, nu cu elicopterul, că sufăr de vertij. Mai bine o excursie cu autocarul, de o zi. Mi-o dă cu o oarecare reducere, ba îmi dă pe deasupra şi alte bilete la showuri, cu o singură condiţie: să asist, timp de două ore, la o campanie promoţională pentru pachete de vacanţă. Ştiu că e vorba de două ore plictisitoare, în care eşti asaltat doar-doar vei cumpăra vacanţe pentru următorii 25 sau 50 de ani. Dar mă las furat de conversaţie şi de ochii de culoarea celui de-al treilea miraj (n-aţi uitat, cerul). Batem palma cu credit card-ul, îmi dă biletele la showuri (Folies Bergères şi Rick Thomas), ambele showuri de magie. Rămâne să ne întâlnim după întoarcerea mea de la Grand Canyon, luni, pentru un drink.
Intru apoi în Desert Passage, un fel de bazar cu minarete, cer fals şi, bineînţeles, albastru, şi shop-uri scumpe nouă, călătorilor de rând. Nu de aici îmi voi cumpăra pantalonii scurţi. Mă simt ca în 1001 de nopţi. E aici o combinaţie de parfum insidios, oriental, şi de vitrine reci, de stroget scandinav. Liniştea e tot scandinavă. Ajung într-o piaţetă tocmai la ora (fixă) la care cerul (fals) se întunecă, se aud tunete, trăzneşte şi ploaia începe să cadă peste bazinul cu nimfe, din mijloc: la început încet, apoi torenţial, ca o adevărată ploaie de vară. N-am umbrela la mine, dar nici nu-mi trebuie: plouă controlat, numai în jurul bazinului. Însă mirosul de ploaie, aerul ionizat de trăznete îl simţi peste tot. Miracolul ploii durează cam zece minute, după care totul revine la normal. Mă mut la cazinoul alăturat, la Aladin, unde caut peste tot Lampa. N-o găsesc.
În sfârşit, mă echipez cu pantaloni scurţi, undeva între Caesar Palace şi Bellagio. Sunt bej, culoarea deşertului, asta dacă am fi în Sahara. Deşertul care înconjoară Las Vegas-ul este însă de culoare cărămizie.
Până seara la ora zece, când e show-ul de la Tropicana, intru prin diverse cazinouri. În interior, decorul e, în toate, acelaşi: slot-machines, mese de ruletă, baccara, black-jack, crupe, crupieri, crupiere şi oameni din popor veniţi să vadă minunea de mucava ("oraşul, cartier de mucava / zăcea încremenit la cinema.") Doar uniformele chelneriţelor sunt diferite. Le dau notă mare celor de la Imperial (pagoda japoneză) şi Venetian. În faţă la Venetian mă pozez cu castelana (ei, nu chiar castelana, poate doar o slujnicuţă din piesele lui Goldoni). Canalele sunt scurte, dar au croială veneţiană, gondolele staţionează tot timpul şi această mică lagună nu va inunda niciodată piaţeta Domului. La Caesar Palace mă preumblu prin Roma Imperială. Fiecare senator şi-a construit câte un templu, palat, casă - după buget. Scrie pe ele Armani, Versacci sau Gucci. Democraţia Republicii Fraţilor Grachus e la pământ: se sapă la fundaţia viitorului Forum sau Auditorium.
Voi sări peste felul lipsit de glorie în care am pierdut, în cinci minute, cei douăzeci de dolari. Maşina nu m-a încurajat în niciun fel. Nici nu mă aşteptam: eu câştig, atunci când câştig, numai lucruri inutile. Nu mi-ar strica un premiu de o sută de mii sau de un milion. E plin de reclame care-ţi spun că ai şansa asta. Doar că nu-ţi spun câte sute de mii sau milioane trebuie să pierzi pentru a câştiga premiile acestea.
Preschimb cuponul dat de Valerie pentru show-ul de la Tropicana (Folies Bergères) şi glumesc (cu fata de la Casa de bilete) pe seama balerinelor: "They are not from Paris" susţin eu. Surprinzător, fata mă aprobă ("Sure they are not from Paris"). Face o glumă şi mai bună dându-mi locul chiar lângă scenă, în capul mesei.
Timp de o oră şi jumătate, cât durează spectacolul, trebuie să-mi păzesc paharul cu Margarita de fustele fluturânde ale unor fete zvăpăiate şi cam libertine. Fetele arată bine. Arată bine tot ce au. Mă bucur ca selecţia n-a funcţionat ca în Franţa, în cabaretul originar. Acolo, aşa cum am văzut într-un documentar la Teleenciclopedia, toate trebuia să aibă aceeaşi înălţime şi aceleaşi măsuri. Nu, aici e democraţie. Şi înalte şi scunde, şi blonde şi brunete, adică mulatre sau negruţe.
Cel mai mult aplaud la un număr de striptease. "Franţuzoaicele" sunt în ciorapi albi, trei-sferturi, bikini alb, mânuşi albe, pantofi albi. Deodată, lumina se stinge şi, în întuneric, sclipesc, fosforescent, numai piesele amintite. Corpurile fetelor au dispărut. Şi încet-încet, că doar e număr de striptease, nu-i aşa, pe rând, pantofii, ciorapii şi mănuşile descriu o traiectorie scurtă şi dispar în întuneric. Ca nişte meteoriţi pe cerul unei nopţi de august. Cel mai mult rezistă acea piesă dispărută de mult de pe plajele Europei, de la Cannes la Mamaia: se desface cu părere de rău (sau ca o eliberare, fiecare îşi închipuie ce vrea), flutură ca o batistă la fereastra unui tren, pluteşte în aer ca un fulg nehotărât pe care crizantemă să cadă, şi dispare în întuneric, lăsându-ne liberi să ne închipuim orice. Pentru că, de văzut, nu se mai vede nimic.
După show mă plimb încă vreo oră prin noaptea luminată, constatând din nou că Las Vegas e singurul miraj al deşertului care poate fi văzut şi impresionează cel mai bine noaptea.
(va urma)