Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Totul pe alb

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Saint Louis (VI)


Laurenţiu Orăşanu

06.03.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu puteam să nu mă gândesc că, într-un fel, eram cu Selma datorită unor situaţii pe care nu le provocasem, dar de care profitam. Pe de o parte, o neînţelegere - de moment, sau de durată - cu bătrânelul cu care împărţise, până atunci, traiul. Pe de altă parte - pierderea jobului şi lipsa unei perspective apropiate de a se angaja în domeniu: după două concedieri într-o perioadă relativ scurtă, nu era deloc uşor să convingă pe un angajator de abilităţile ei în asigurările de sănătate. Nu voiam să pară că nu-mi pasă de situaţia ei. Chiar îmi păsa. Nu voiam să profit, deşi, fără să vreau, profitam. Aşa că am întrebat-o, într-o seară, dacă pot să o ajut, dacă pot să fac ceva pentru ea. A tăcut o vreme, a privit într-o parte, în gol, apoi a întors capul spre mine şi m-a privit, tristă, în ochi: "Lawrence, astea sunt problemele mele. Singură trebuie să le rezolv. Tu să ai grijă de vin."

Nu i-am răspuns nimic. Ne-am mutat la alt subiect, care să ne convină amândurora. Am căutat să-mi ascund uimirea şi mâhnirea că doar la atât se mărginea rolul pe care mi-l rezervase: Să mă ocup de vin. Să o fac să uite, în faţa unui pahar de Chardonnay sau în braţele mele, de necazurile prin care trecea. Un rol, fără doar şi poate, de moment. O scenă - sau cel mult un act - într-o piesă de teatru. O piesă pe care ea o lăsa să se scrie şi să se joace singură, fără să-i pese de ceea ce se va întâmpla în actul următor. Sau, în final.

Trecuse astfel şi prima săptămână din august. Era o seară de vineri. Pusesem pe masa din living vinul şi pregăteam gustările, în bucătărie. De acolo, vorbeam cu Selma, făcând planuri pentru weekend. Când am intrat cu tava cu gustări, Selma golise jumătate din sticla cu vin. Se dezbrăcase, era complet goală. Ochii îi străluceau, altfel decât de obicei. Nu era în ei, ca de obicei, numai dorinţă, era şi şi ceva straniu, greu de înţeles. Nici nu s-a uitat la gustările de pe tavă. S-a ridicat şi a făcut câţiva paşi până la fereastră. M-a chemat acolo, întorcând capul. I-am cuprins sânii, lipindu-mă de spatele ei. M-a primit, aplecându-se şi privind prin geam, în noapte, ca şi cum ar fi căutat ceva...

Nu ştiu cât timp ne-am legănat aşa. Ştiu doar că, brusc, a încetat să răspundă mişcărilor mele. M-a dat deoparte şi s-a aplecat, culegându-şi hainele risipite pe mochetă. S-a îmbrăcat. Se mişca precum o somnambulă. În drum spre uşa apartamentului, şi-a cules sandalele, dar nu le-a încălţat. Până să pun ceva pe mine, i-am auzit paşii prin pietrişul parcării. Când am ieşit şi eu, era deja la maşina ei, chinuindu-se să-i deschidă uşa. Era tot desculţă. I-am strigat să nu plece, i-am spus că o conduc eu acasă. Eram îngrijorat: băuse două pahare şi putea să i se întâmple ceva rău. Mă îngrijora şi faptul că păşise, desculţă, pe pietrişul colţuros, fără să-i pese că-şi zdreleşte tălpile.

Nu mi-a răspuns. De fapt, din momentul în care s-a desprins din îmbrăţişare, nu a mai scos o vorbă. Părea să nu mai audă şi să nu mai vadă. Nu simţurile îi dirijau mişcările. Altceva. Altceva, ce? Cu mişcări sigure, a întors maşina şi... dusă a fost.

Deşi, a doua zi, am sunat-o de mai multe ori, mi-a răspuns abia seara, târziu. Cu o voce stinsă, mi-a spus că a fost plecată la sora ei, ca să o ajute la mutat. Nimic despre ce o făcuse să plece de la mine - aşa cum plecase - în seara dinainte, nimic despre duminica rămasă din weekend, în care ne-am fi putut vedea. N-am insistat. Deşi mai speram ca întâmplarea din acea vineri să nu aibă urmări, simţeam că era sfârşitul unei poveşti frumoase. O poveste aşa cum sunt toate poveştile pentru oameni mari: niciuna nu se încheie fericit.

Timp de o săptămână am sunat-o în fiecare seară. Nu mi-a răspuns. Iar atunci când, în fine, mi-a răspuns, am primit, fără ca să o întreb, răspunsul: bătrânelul în casa căruia stătea îi propusese să lucreze cu el ca agent imobiliar. Vocea îi era stinsă, parcă şovăitoare. Nu se scuza, dar părea să spună că altă soluţie nu găsise. Nu mă ruga să n-o mai sun, dar asta era de la sine înţeles. Cum de la sine înţeles era că n-avea să se mai vadă cu mine.

Altă soluţie nu găsise. Venise la mine, dar eu nu-i oferisem niciuna. Nu făcusem niciun plan de viitor. Mobilierul meu cazon n-avea cum să concureze cu vila bătrânelului. Apartamentul meu închiriat vorbea clar despre temporar. Bătrânelul îi oferea stabilitate. Putea să preia, din nou, şi rolul de a se ocupa de vin, singurul rol pe care Selma mi-l atribuise pentru o lună şi jumătate. Mă rog, aproape singurul.

După ce am vorbit cu ea la telefon, m-am urcat în maşină şi m-am dus până aproape de casa ei. Sau, casa lui. Am parcat la colţul străzii şi mi-am târât paşii până în dreptul casei. Am stat acolo, în noapte, mai bine de o oră. La un moment dat, prin ferestrele de la casa scării, i-am văzut umbra mişcându-se între parter şi etaj. Se prelingea, se clătina, ca orice umbră. Selma devenise o umbră. Am ştiut că o văd, atunci, pentru ultima oară.

Nu mai era nimic pentru mine în Saint Louis. Selma dispăruse brusc, fără să ştiu de ce, aşa cum apăruse. Cei din Advantra îmi dăduseră la testare produsul pe care voiau să-l cumpere. Lucram ca un somnambul şi făceam observaţii, comparându-l cu aplicaţia mea. Telemarketing nu era nici mai funcţional, nici mai performant. Adaptarea la specificul GKP implica un efort destul de mare. Ar fi fost destul de multă muncă pentru mine. Dar nu mă vedeam lucrând cu drag la adaptarea şi întreţinerea unui produs care arunca la coş copilul meu drag, aplicaţia la care muncisem din greu, până şi în zilele libere. Dar, aşa cum îmi spusese Ted, nu aveam cum să oprim achiziţionarea lui. OK, dacă acesta era viitorul, nu era şi viitorul meu.

Nu m-am dus la Ted să-i spun că nu mă mai văd cu Selma. Nu m-am dus la el nici ca să-i spun că am de gând să plec de la GKP, să plec din Saint Louis. Am cumpărat New Yok Times, ediţia de weekend, cam o jumătate de kilogram, şi am început să-mi trimit CV-ul la ofertele de muncă din Big Apple.

Când mă întorceam de la serviciu, găseam mesaje în telefon. Majoritatea erau de la agenţii de recrutare şi de la companii de consultanţă care primiseră CV-ul meu. Când îi sunam, mă întrebau când pot să vin la New York pentru un interviu explorator. Voiau să mă vadă şi să mă introducă în baza lor de date. Nu aveam timp pentru aşa ceva. Le-am spus că vin acolo numai atunci când au un job. Şi că sugerez ca interviul să fie telefonic. Îmi dădeam seama că în felul acesta închid calea de comunicare, dar nu-mi puteam permite să las serviciul de la GKP pentru un job întrezărit pe gardul New York-ului.

Pe la sfârşitul lui august - nu sunt nici trei săptămâni de atunci -, o companie de consultanţă a acceptat soluţia cu interviul prin telefon. Aveau nevoie de un specialist în raportare cu un anumit pachet de programe. Îl utilizasem intens şi la MasterCard, şi la GKP, în aplicaţia Advantra. Clientul, la care urma să mă trimită, era o companie mare. Le-am spus, la telefon, să se grăbească dacă vor să mă aibă: sunt printre primii cinci specialişti din New York în domeniul acela. Sigur că n-aveam de unde să ştiu cât sunt de buni în Crystal Reports programatorii din New York şi nici dacă eu eram al patrulea cel mai bun, sau al 93-lea. Dar afirmaţia mea i-a pus în mişcare. După alte trei zile, evadam de la serviciu pentru două ore şi, la ora convenită cu Algomod, dădeam interviul tehnic cu un specialist de la AT&T. Acesta era clientul la care urma să mă trimită Algomod.

I-am demonstrat tipului - un indian, după accent -, că stăpânesc, la detaliu, tehnologia respectivă. Seara, am găsit mesajul pe care-l aşteptam: Algomod urma să-mi trimită o ofertă pentru un job de consultant, cu rang de Programator senior. Rangul pe care-l aveam la GKP. Îmi cereau să le comunic pretenţiile salariale.

Mă documentasem. Într-o broşură care prezenta salariile, pe funcţii, în diverse state ale Uniunii, găsisem salariul mediu pentru un Programator senior în New York: 78 mii dolari pe an. Salariul acesta l-am cerut. În Saint Louis, aceeaşi broşură indica un salariu mediu de 48 mii, pentru aceeaşi funcţie. Diferenţă explicabilă, costul vieţii în New York era mult mai mare decât în Saint Louis. Eu aveam 50 mii, după ultima mărire de salariu de la GKP.

A doua zi după ce am primit, prin FedEx, oferta celor de la Algomod, m-am dus şi i-am spus lui Ted că vreau să părăsesc GKP. Am pus un motiv cam subţirel: că vreau să fiu mai aproape de fiica mea. New York-ul era mai aproape decât Saint Louis de Toronto. Diferenţa favorabilă era de vreo 450 kilometri. Conta la un drum cu maşina, altfel nu. Ted a preluat motivul, unul neutru, neimplicant pentru vreuna din părţi. Invocându-l, însemna că despărţirea mea de GKP nu se producea la supărare. Nici din partea mea, nici din partea lor. Ted a fost chiar de acord să scurteze perioada de preaviz - două săptămâni - la care mă obliga contractul. A redus-o la o săptămână lucrătoare. Mi-a fost greu să ghicesc ce gândea în spatele părerii de rău exprimate. Nu ştiu de ce, mi s-a părut că încerca şi un sentiment de uşurare. El mă angajase, el mă coordonase, dar faptul că lucrasem independent, impunând ideile mele, faptul că nu onorasem invitaţia lui la vânătoare, nu prea justificase eticheta de "omul lui Ted. Dintre toţi "oamenii lui Ted", poate că numai lui Kevin i se potrivea perfect eticheta aceasta.

Chiar înainte de a da Ted anunţul prin care toată suflarea din GKP era înştiinţată că Lawrence ne părăseşte pentru Big Apple, pentru a fi "mai aproape de familie"(!!!), i-am anunţat pe cei din grup. Plec la New York. N-au părut surprinşi şi s-au bucurat, americăneşte, pentru mine. Când? Vineri, peste o săptămână. Atunci, vineri, vom da un party de plecarea ta, a zis Barb.

De petrecerea mea de adio s-au ocupat Barb - din partea departamentului IT - şi Isabella - din partea departamentului Advantra. Ne-am strâns vreo 30 la pubul la care mergeam vineri de vineri la Happy Hours. Ted a pus la bătaie, pentru consumaţie, cardul companiei. Bere, gustări, hamburgeri. Mi-au urat cu toţii "Good luck, Larry!". Chiar că aveam nevoie. O uşoară gelozie răzbătea dinspre cei care ştiau că nu vor pleca niciodată din Saint Louis. Dintre ei, unii nu fuseseră niciodată la New York. La ce le-ar fi trebuit?

Ted, ca orice şef mare, a plecat primul. L-a urmat Paul Moreno, care mă surprinsese venind la petrecere. El, care nu venea niciodată la astfel de chestii! La despărţire, Paul, taciturnul Paul, care foarte rar vorbea cu cineva, mi-a spus: "Lawrence, tu eşti un om adevărat!" Nu l-am întrebat de ce; i-am mulţumit şi i-am urat şi eu: Good Luck, Paul!

Kevin a plecat fără să-şi ia la revedere, imediat după ce am început să dansăm, mai bine zis după ce Laura, dansând cu mine, a început să facă mişcări de Lambada. Pe rând, mi-am luat la revedere de la utilizatorii mei din Advantra. "Take care, Honey!" mi-au urat trei negrese. Mi-a zâmbit, pentru ultima data, Terry. M-a bătut pe umeri Sam, spunându-mi că o să fumeze şi pentru mine, şi a plecat, trăgând de Isabella, care râdea şi tot mai avea ceva să-mi spună.

Se făcuse ora zece seara. Rămăsesem numai cu Barb şi cu Laura Pruna. Credeam că vor pleca împreună. Dar, când Barb a dat semnalul de plecare, Laura a zis că mai rămâne, dacă mai rămân şi eu. "Sigur, cine n-are bărbatul acasă, poate să mai rămână!", a tachinat-o Barb. Barb m-a îmbrăţişat şi s-a dus şi ea. Eram convins că îi văzusem pentru ultima oară pe cei cu care lucrasem împreună aproape doi ani.

Laura avea chef de dans. Am dansat. La blues-uri se lipea strâns de mine. Mă simţeam bine. Relaxat. I-am spus: "Bine că nu e Kevin aici, să vadă. A plecat cam supărat." "Ce vină am eu că el nu dansează? Lawrence, nu ştiu ce crezi tu despre mine şi Kevin...""Laura, ce e între voi nu e treaba mea. Cum bine ziceţi voi, americanii: It's a free country!" "Chiar dacă pe tine nu te interesează, eu îţi spun că mă văd cu Kevin, din când în când, ca şi cum m-aş duce la Gym. Sau, la cinema. Altceva nu e. Şi, poate te întrebi de ce Kevin şi nu Terry, sau Paul, din Advantra, sau alt bărbat mai chipeş din companie. Pentru simplul fapt că de Kevin nu risc să mă îndrăgostesc. Kevin ştie asta şi acceptă. Altul poate nu ar accepta."

Nu ştiu de ce insista, explicând-mi cum stă ea în relaţia cu Kevin. În două zile urma să fiu la 1500 kilometri de ea şi de Kevin. Şi de oricine din Saint Louis.

De pe băncuţa din faţă, de unde stătea, Laura s-a mutat lângă mine. A cerut câte un shot pentru amândoi. M-a îndemnat să-l dau pe gât. Apoi m-a luat de mână, tot ca o pregătire pentru ceea ce urma să-mi spună. Mă aşteptam să-mi spună cât de nefericită e acasă, cu bărbatul ei. Continuarea ei m-a surprins.
"Ai auzit ce a spus Barb, înainte de a pleca?" "Sigur, nu-mi scapă nimic: eşti singură acasă. Altfel nu te plictiseai cu mine, aici -am glumit eu. "Eu am pus-o să spună" - mi-a şoptit Laura, strângându-mi, şi mai mult palma cu palma ei şi lipindu-şi şoldul de mine. "Altfel spus, nu mă împiedică nimic să fiu cu tine în seara asta. Aici sau oriunde vrei tu, Lawrence."

Aşadar, nu înţelesesem chiar tot. Nu înţelesesem, pentru că nici nu era ceva de înţeles. Oare ce voia? Să facem sport? De ce nu se dusese cu Kevin? Dar ea dansase Lambada cu mine tocmai ca să-l îndepărteze pe Kevin. Plănuise totul. Oare de ce?

M-a văzut că ezit. În loc să-mi trec braţul pe după mijlocul ei, în loc să ţâşnim din pubul acela şi să nu ne mai oprim decât la ea sau la mine, eu mă gândeam de ce.
"Sper că nu te gândeşti la Kevin, a continuat Laura. Sper că te-ai lămurit cum stau lucrurile cu el. Tu nu eşti, acum, numai un Kevin pentru mine. Eu vreau ca tu să-ţi aminteşti mereu de mine şi de noaptea asta. Sper că ai înţeles de ce acum, şi nu mai devreme. M-am ferit, pentru că de tine riscam să mă ataşez. Mă crezi sau nu, aşa stau lucrurile. Acum, că pleci, riscul acesta dispare de la sine."

Fata aceasta, naturală, spontană, vie, venea la mine acum, când eram pe picior de plecare. Acum, când cu rana Selma Kruger încă proaspătă, îmi căutam vindecarea pe alte meleaguri. Şi-mi oferea o noapte de neuitat, care să-mi vindece rana, deschizând una nouă.

Ezitam, şi ezitarea nu e un răspuns potrivit pentru o femeie care ţi se oferă. Laura şi-a depărtat puţin coapsa de mine, continuând să mă ţină, strâns, de mână.
"Lawrence, eu te înţeleg. Eşti încă în şocul Selma Kruger. Bănuiesc că nu ţi-a fost uşor." M-am mirat: "Cum aşa, înţeleg că Sam a spus tuturor că mă văd cu ea, dar de unde ştii că totul s-a terminat?" "Lawrence, în GKP nu există secret: totul se află! Mie îmi pare rău: îţi apreciez gustul, e o tipă deosebită, pe care mulţi ar considera-o o captură preţioasă. Dar Selma nu era pentru tine. Dacă încă te doare despărţirea de ea, ar trebui să te doară mai puţin. Ştii de ce a fost dată afară de la GKP şi, apoi, de la Blue Cross?" "N-am nici cea mai mică idee, i-am răspuns. Nu m-a interesat." "Uite, aş vrea să pleci măcar cu un mister lămurit. Mai sunt şi altele: mariajul lui Terry, ciudăţenia lui Ted. Pe astea le las nelămurite. Cred că nici nu te-ar mai interesa să afli de ce merge Ted cu Kevin la vânătoare. Bine ai făcut că nu te-ai dus. Nici Paul Moreno nu s-a dus. De aceea ţi-a spus Paul că eşti un om adevărat. Kevin are nevoie de Ted - Job security! - voi, tu şi Paul, aţi arătat că puteţi să vă descurcaţi şi fără protecţia lui Ted. Dar măcar misterul cu Selma trebuie să ţi-l lămuresc. Acum. Selma, îţi place să auzi asta sau nu, ai bănuit sau nu, Selma bea. Nu ca noi, acum, ca să ne facem curaj pentru ceea ce poate nici n-o să se întâmple. Selma bea şi când trebuie şi când nu trebuie. E alcoolică. Un singur pahar şi... e dusă. De aceea a concediat-o GKP-ul. La fel s-a întâmplat şi la Blue Cross."

Şi, spunându-mi acestea, Laura şi-a lipit tâmpla de tâmpla mea, ca şi cum ar fi vrut să mă consoleze pentru pierderea pe care o suferisem chiar atunci. Auzind de la ea ceea ce nu îndrăznisem să gândesc despre Selma, simţeam că o pierd pe Selma a doua oară.
"Păstrează ce a fost frumos, dar nu te învinovăţi prea tare. Orice ai fi făcut, orice situaţie ai fi avut, nu exista viitor comun pentru tine şi Selma. Hai să mergem. Sper că eşti O.K. Şi, dacă îţi vine vreun gând, ai aici numărul meu de telefon. Deşi, tare mă tem că n-o să mă suni. Şi că nu-ţi vei aminti de nicio noapte cu mine." "Te înşeli, n-am cum să nu-mi amintesc de tine."

Ajunşi lângă maşina ei, am îmbrăţişat-o. S-a lăsat puţin pe spate, şi trăgându-mă spre ea, s-a sprijinit pe capotă. M-a sărutat lung. S-a urcat în maşină, a coborât geamul şi mi-a strâns din nou mâna. A stat aşa fără să se îndure să plece, câteva minute bune. Poate că aştepta un semn, dar n-am fost în stare să-l fac. S-a dus.

Ajuns acasă, am răsucit îndelung bucata de hârtie cu numărul ei de telefon. Am ridicat de câteva ori receptorul telefonului şi, tot de atâtea ori, l-am pus la loc. N-am ştiut ce m-a oprit să o sun. Poate că era gândul la Selma, poate că mă gândeam că seara aceea petrecută cu Laura fusese perfectă şi că orice am fi adăugat la ea n-ar fi putut decât să o strice?

Împreună cu nea Grigore, îngrămădesc la marginea trotuarului lucrurile nevândute. De aici le-am cumpărat, aici trebuie să rămână. În Saint Louis. Mâine dimineaţă voi fi în drum spre New York.

Iau cu mine numai amintirile.

Deşi uneori mă apasă, pe ele le pot purta cu mine peste tot.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Postludiu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: California (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Grand Canyon (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Las Vegas (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Preludiu (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata Praful de pe tobă
Sageata autoficţiuni
Sageata 49
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata Visăreasa-n colţul blocului


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer