E duminică la ora şase. Ceasul de pe noptieră nu sună, deşi îl programasem. Mă trezesc singur. Peste fix o jumătate de oră apare autocarul lui Jose. Jose mă caută pe listă şi nu mă găseşte. Capitolul acesta e în mare primejdie. Faptul că nu sunt pe listă mă bucură: întotdeauna le-am urât (mai ales atunci când nu eram în capul lor). Însă mă gândesc cu groază ce-o să scriu despre Marele Canion. Că doar v-am promis.
În fine, Jose dă un telefon care nu-l lămureşte mai mult în privinţa mea, dar îmi face semn să urc în autocar şi să ocup un loc. Ocup două, pentru că autocarul e populat numai pe jumătate. Pe unul din scaune îmi instalez o geantă mică de voiaj, încărcată cu cele necesare traversării deşertului: sticla cu apă şi aparatul de fotografiat. Autocarul e pe post de cămilă. "Să-ţi iei cu tine filme multe", mă sfătuise Valerie. Aveam în gentuţă multe filme.
O scurtă oprire, la biroul "Vision Holydays", pentru micul dejun, mai mult ne separă decât ne uneşte. Cei care zboară cu elicopterul se urcă în maşinile lor zburătoare, iar noi ceilalţi, douăzeci şi cinci la număr, ne aliniem pe două rânduri în spatele lui Jose. Jose, în spatele volanului, va vedea primul tot ce ne iese în cale. Epuizând tot vocabularul lui în engleză, ne urează bun venit şi ne trimite, în grup, la două filme. Sala e neîncălzită, mai ceva ca la Patria pe vremea răposatului. Sunt primul care strănută de atâta aer condiţionat, dar nu voi rămâne singurul.
E primul deşert pe care-l văd în viaţă.
În viaţa mea, pentru că deşertul nu prea are viaţă. Nici urmă de nisipul la care mă aşteptam. E plat, până când intrăm în munţi, şi e cărămiziu, şi înainte şi după ce ieşim din ei. Munţii au forme de castele făcute din nisip şi apă. Aş putea spune că drumul şerpuieşte printre ei, că priveliştea defilează pe lângă noi şi că autocarul se aşterne temeinic la drum. Dar toate acestea ar fi clişee. Şi, deşi am foarte multe, conform sfatului lui Valerie, le păstrez pe toate pentru Marele Canion.
Două tinere de pe scaunele din dreapta-faţa mea, se separă: una dintre ele trece chiar în faţa mea şi astfel dispare din cadru. Cealaltă, strigată pe numele ei Nancy, rămâne singură în câmpul meu vizual periferic, cu un tricou alb şi un şort turcoaz şi scurt, şi strâmt. Tipul din grupul lor rămâne în spatele lui Nancy. E uriaş, nu încape în cadru. Nancy, în schimb, îmi captează pentru un timp (prezentul) atenţia şi pentru alt timp (viitorul) privirea. Încearcă să-şi găsească o poziţie comodă pentru a dormi. E ca un copil, în prima zi la Grădiniţa cu program prelungit. Mai întâi încearcă să-si rezeme capul pe braţul dinspre geam al scaunului. Apoi se schimbă, cu capul spre mine. Pentru ca, în sfârşit, să revină la prima poziţie. Fericirea i se citeşte pe faţă. Mai multe raze de soare se joacă decent, conturându-i picioarele şi aşa bine conturate.
Toată lumea din sala de cinema - mai puţin proiecţionistul Jose - cade răpusă de somn. Fiecare spectator adoarme, mai devreme sau mai târziu, în Nevada sau în Arizona, în zona de cactuşi, de vegetaţie post deşertică sau de platou înalt, zone pe care le străbatem cam în patru ore. Timp în care trecem peste un fluviu Colorado de culoarea şortului mai sus menţionat, un Colorado epuizat de munca la Marele Canion şi temperat de barajul Hoover. După 11 septembrie, accesul la Lake Mead şi Hoover Dam este interzis, din motive de securitate, astfel că ocolim şi ne îndreptăm direct spre locul cel mai larg al lungului canion: South Rim.
La Tusayan, aproape de intrarea în Parcul Naţional, cam pe la ora douăsprezece, ne oprim şi ni se oferă - pentru că tot o plătisem - o masă-bufet destul de bună. Jose, obosit de cât de mult tăcuse, e înlocuit cu un ghid local. Martin. Cu el facem turul locurilor: oprit, privit, admirat, pozat/filmat. Martin e o adevărată enciclopedie care se lasă citită cu plăcere. Ca orice ghid american, presară informaţiile seci cu glume. Glumele lui Martin sunt, în general, istorii cu turişti stupizi punând ghizilor întrebări stupide.
Suntem la nivelul de sus al canionului, la 2500 metri altitudine. Sub noi nu e decât hăul. Colorado abia se vede jos, în vale. Îl ascult cu atenţie pe Martin şi îl incit cu întrebări. Ştie tot. Toate teoriile geofizice sau extraterestre privind formarea Marelui Canion. Aici, la South Rim, canionul are cea mai mare deschidere (22 de mile). Vechimea locului e cam de trei milioane de ani. Roca în care s-a lucrat e roşiatică (minereu de fier, răspund neîntrebat), verzulie (coclită ca şi turnurile şi acoperişurile din Copenhaga, deci cupriferă) sau albă (aici, un puşti din grup mi-o ia înainte cu metamorficele). Clima e uscată, de aici incendiile dese vara. Iarna, ninge uscat, la o umiditate de 30%. Zăpada nu se topeşte. Sublimează ar spune Martin, dacă ar găsi cuvântul. Mai are şi el lipsuri, nu poţi să le ştii chiar pe toate. Interesantă mi se pare istoria lui cu cele două specii de veveriţe care populează, fiecare, un mal al Marelui Canion: niciodată nu s-a descoperit vreun exemplar al uneia dintre specii pe malul celeilalte.
Martin ezită doar atunci când îl întreb când a devenit zona aceasta teritoriu american. Dă impresia că nici n-ar vrea să ştie. Dar, bineînţeles că ştie. După un război cu spaniolii, pe la 1850. Înglobat în State pe la 1890. Păi, Martin, asta e foarte important pentru Jose, care, dacă n-ar fi fost războiul acela, ar fi condus fericit, vorbind tot timpul, un autobuz neventilat, plin de desagi tărcaţi şi de găini captive în coşuri de papură.
Fac cunoştinţă cu grupul celor trei. Sunt din Boston. Reţin numai un nume, cel în şortul turcoaz. Mă pozează, îi pozez, ne pozăm. Lumina e difuză, de amiază, nu dă contraste, oare cum vor ieşi pozele? Singurele contraste le dau cerul de un albastru intens, costumul negru şi pălăria neagră, de texan, pe care le poartă Martin, şi şortul turcoaz care se plimbă nestingherit prin acest capitol.
E aproape ora patru după amiaza când îl recuperăm pe Jose şi îl pierdem pe Martin, cel mai bun ghid pe care l-am ascultat vreodată. Pe prima parte din drum încerc să fixez imaginile în memorie. Am văzut un loc memorabil şi simt că nu voi reveni, aici, niciodată. Mă întrerupe din gânduri Nancy. Se agită, se duce la Jose, se întoarce cu un fel de staţie telefonică şi încearcă să sune undeva. Îmi spune că şi-a uitat punga cu suveniruri cumpărate la Yayapai Point. Şi că încearcă să dea de Martin, poate i-o aduce la Tusayan. Încerc să o consolez, pomenindu-i de Legea lui Lomonosov şi de ochelarii mei, pierduţi şi regăsiţi la aeroport. "Cred că de fapt voiai să-l revezi pe Martin", adaug în glumă. Bine că nu mă întreabă cine a fost Lomonosov ăla.
Mai schimb câteva vorbe cu grupul celor trei. Când află că locuiesc la New York, mă întreabă cum a fost la 11 septembrie. Mă invită la multele pungi cu chips-uri cu care s-au aprovizionat. Îi refuz politicos: eu am viciul meu, cu fumatul, nu-mi mai trebuie altul. Le dau câte o carte de vizită, ca să mă sune dacă vin prin New York. Nu dau semne că vor face asta prea curând. Locul acela îl doare acum şi îl va durea multă vreme pe orice american.
Alte două filme ne ocupă tot timpul pe drumul de întoarcere. Noaptea se lasă brusc în deşert. Ca în văile munţilor. Nimeni nu mai doarme.
Debarcăm, rând pe rând, fiecare la hotelul lui. Pe la ora nouă seara, îmi refac forţele la bufetul hotelului. În continuarea expediţiei de peste zi, explorez Vegasul până pe la ora două noaptea.
Mai am o zi de petrecut în locul acesta plin de miraje.
(va urma)