Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Totul pe alb

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Preludiu


Laurenţiu Orăşanu

20.03.2018
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
  1. Preludiu
 
Orice călătorie este ca un preludiu. Pleci într-un loc necunoscut încă - nu ştii ce vei vedea. E ca o poveste de dragoste anunţată, dar care s-ar putea să nu aibă loc. Un blind-date, o întâlnire pe NeVe, o aşteptare, o încercare a imaginaţiei care nu reuşeşte să-ţi ofere toate detaliile parcursului; motiv pentru care şi pleci, altfel ai sta acasă.
 
Gândiţi-vă la rătăcirile lui Ulise. El, timp de zece ani, evident fără nicio treabă, îşi face de lucru prin diverse zone, de altfel foarte pitoreşti, ale primei colonizări elenice. De ce? Numai ca să-i furnizeze lui Homer şi programei analitice la Literatura universală un exemplu de epopee greacă? De ce nu se întoarce el, în Ithaca, la sfârşitul Iliadei, într-un cânt scurt, de cincizeci de pagini? De ce n-a încăput totul într-o singură epopee? De ce trebuie să mai învăţăm şi Odiseea? Troia arzând, Rosana Podesta readusă la realitatea Teoremei lui Menelaus, Circe şi Ciclopul şi câte şi mai câte - toate acestea sunt doar un pretext. Nu e vorba de pedeapsa zeilor sau de purgatoriu. Până şi Joyce şi-a dat seama că totul a fost numai scenariu pentru Kirk Douglas. De aceea, Joyce, într-un act de nesupunere faţă de Hollywood, mută acţiunea Odiseii la Dublin. Dar să revenim, bănuiesc că vă sperie perspectiva unui film după Joyce: şi aşa cartea v-a dat dureri de cap. Părerea mea e că Ulise rătăceşte pe drumul de întoarcere numai şi numai pentru a-şi prelungi preludiul. Drumul. Nu e grăbit deloc să vadă ce mai e pe-acasă. Vorba poetului, pusă pe o melodie cam şchioapă "sedentar nu eşti viteaz... căci din toate câte sunt...pe acest Pământ... numai drumul e interesant".
 
Orice preludiu începe cu un act de tandreţe. În cazul meu, al şefei de la serviciu. "Dacă vrei concediu, ia-ţi-l acum. În decembrie nu ţi-l dau tot, ne întoarcem la New York şi va fi mult de lucru. Acum e momentul."
 
Întrucât, la ea, astfel de momente de tandreţe sunt mai rare decât eclipsele de Soare sau decât victoriile Petrolului la fotbal, nu-i dau şansa să se răzgândească, adică să-şi ia tandreţea înapoi, şi încropesc un plan de călătorie care să ţină şi de preludiu şi de tot. Mă ajută puţin Ana de la Titi Travel, prietenul tuturor - Internetul şi indicaţiile fostei mele colege, Mariana, din San Jose. Merg, ca de obicei, pe principiul: decât să greşesc alegând dintre mai multe variante, mă bine să greşesc cu prima. Planul e unul vechi. Vizează atingerea a patru minuni ale sud-vestului, american prin slăbiciunea spaniolilor: Las Vegas, Grand Canyon, California şi alta pe care o va afla numai cine va citi, cu răbdare şi, evident, cu neabătută bunăvoinţă, până la capăt.
 
Bunăvoinţă cu care va trebui să înţeleagă că nimeni nu-şi notează amănunte în timpul preludiului, pentru ca să nu le uite mai târziu. Aşa am făcut şi eu. Deşi acum, când scriu, regret că nu am avut la mine un reportofon. Preludiu cu reportofon? vă veţi întreba. Ei bine, mirarea nu e cel mai bun semn de bunăvoinţă.
 
Geografic, preludiul începe la Stanford, 40 mile nord de New York, unde compania la care lucrez s-a mutat temporar după 11 septembrie. Sediul vechi, de lângă World Trade Center, e încă plin de cenuşa pătrunsă prin geamurile sparte la atacul acela criminal. Ca Napoleon la Fontainbleau, îmi iau rămas bun de la colegi şi de la şefă. Doar că n-am armată, altfel englezii sau urmaşii lor mă înconjoară din toate părţile. Ei îmi lasă numai o singură cale de scăpare: autostrada I 95, cu prelungire Van Wyck spre aeroportul JFK. În drum, mă opresc acasă, în Queens. Fac un duş, ud lămâiul şi bonzai-ul cât să le ţină o săptămână, arunc în geanta de voiaj cele necesare preludiului -inclusiv umbrela - şi chem un taxi de la Puebla, companie mexicană de taxiuri: aşa, ca să intru treptat în atmosfera fostei şi viitoarei zone spaniole.
 
În taxi, încerc că descopăr ce am uitat acasă. Nu-mi ia prea mult timp. Constat că am uitat, în ordine: cărţile promise Marianei, pantalonii scurţi, şapca şi ochelarii de soare.
 
Să pleci în deşert fără pantaloni scurţi, fără pălărie de soare şi fără ochelari împotriva aceluiaşi astru, e ca şi cum te-ai duce în vizită la eschimoşi în bikini.
 
Mă mângâi cu gândul că o poveste care începe prost, poate să se termine cu bine. Doar sunt în America. America te învaţă să fii optimist şi să gândeşti pozitiv. Să zâmbeşti chiar şi atunci când belelele curg.
 
Cred că aţi observat cât de mult vorbesc despre mine. Egocentrism. Lumea se mişcă în jurul meu şi eu stau şi-o observ. Dar, dacă ar fi altfel, ar exista lumea asta? Filosofiile subiective ar zice că nu. Ea există pentru că eu o observ. Trebuie să recunosc că spectacolul pe care mi-l oferă lumea e mult mai interesant decât cel pe care i-l ofer eu.
 
Ajung la aeroport, ca Proştii lui Rebreanu: cu trei ore înainte de plecarea avionului. Oricâte ţigări aş fuma înainte de a intra (scrie mare, la intrare: "Voi ce intraţi aici, lăsaţi orice ţigară"), oricât m-ar controla (adevărul e că nu mă controlează mai mult ca de obicei), tot îmi mai rămân mai mult de două ore de omorât. ("Ce faci, doctore, când n-ai pacienţi?" "Omor timpul.")
 
Îmi fac de lucru studiind orarul avioanelor, încercând să emailez de pe un terminal rudimentar de Internet şi încercând să ghicesc care dintre cei aproximativ 25 de pasageri va sta lângă mine până la Las Vegas. Între ei - un grup cam amestecat, şase la număr. Nu par a fi nici o familie, dar nici vecini de palier. Americani. Nu vreau să spun că americanii nu călătoresc în familii sau împreună cu vecinii de bloc. Nu, nu ăştia. Mai bine - şi pentru mine şi pentru cititori - fata aceea în pulover-mantou bleu-ciel, cu părul punk, în şuviţe vineţii, cu un cercel în una din nări. Fata ţine în mână un dosar galben. Da, dar are cam douăzeci de ani, v-aţi gândit bine? Ei bine, eu m-am gândit că am cincizeci şi doi. De aceea închei exerciţiul fără a găsi soluţia, lucru care ne e tuturor, mereu, la îndemână.
 
Mă aşez pe şirul de scaune-banchetă din faţa televizorului atârnat de tavan. E vorba de cazul de antrax de la NBC. Parcă pomenesc ceva şi de Reno. Reno e tot în Nevada, ca şi Las Vegas. Încerc să nu mă gândesc că acum o lună turnurile lângă care asistam la concertele de prânz s-au prăbuşit, că lumea e în turmoil şi că răul s-a întins şi se va tot întinde, că avionul cu care voi zbura peste o oră e de acelaşi tip cu cele folosite ca să distrugă simbolurile Americii. Simt doar nemulţumirea că unul dintre viitorii mei tovarăşi de drum vorbeşte tare la celular şi din cauza asta nu pot auzi vocea comentatorului de la TV.
 
Ceilalţi par să ignore agresiunea vocală. Şi asta te învaţă America: chiar dacă te deranjează, să nu-i arăţi vecinului că te deranjează. Zâmbeşte-i, poate că, în felul acesta, îi dai mai bine de înţeles că răcnitul în public e interzis de o lege nescrisă.
 
Parcă atrasă de un magnet, mergând cu ochii ţintă la televizor, fata cu şuviţe vineţii se aşază pe banchetă, lângă mine. Urmăreşte, câteva secunde, comentariul, şi, pentru că pierduse începutul, se apleacă la urechea mea şi mă întreabă despre ce e vorba. Părul ei aproape că mă atinge, creează o intimitate de care, în mod sigur, nu e conştientă. Mă întorc, numai pe jumătate, şi îi explic. Şi, pentru că e vorba de antrax şi pentru că mergem în Nevada, o întreb, la rândul meu: "Are you scared?" Îmi răspunde, la fel de firesc precum îşi poartă puloverul, cercelul, blugii şi dosarul: "No, I'am not. I live for today."
 
Îmi amintesc de "Carpae diem", motto-ul cel mai comun pe care şi-l pun americanii în profile, pe Internet, şi las pe mai târziu analiza conceptului exprimat, aproape filosofic, în cele patru cuvinte, conştient de faptul că alţii au umplut biblioteci întregi scriind pe tema aceasta.
 
Fata pleacă. E un cadru static pentru ea. Mă întreb cum va sta mai mult de patru ore, lipită de un scaun, în avion.
 
În sfârşit, la ora cuvenită - nouă seara, începe îmbarcarea. Nu ştiu de ce, grupul celor şase este obiectul unui control amănunţit, atât corporal, cât şi la bagajele de mână. Odată controlaţi, nu sunt lăsaţi să treacă în "burduf". Când au terminat cu ultimul, îi cheamă şi îi controlează din nou pe doi dintre ei. De data asta, unul dintre cei doi bombăne. Celălalt încearcă să-l liniştească. Cei din coadă ba se miră, ba încuviinţează: e bine că au sporit măsurile de siguranţă. Era mai bine să le fi sporit înainte de a se fi întâmplat ce s-a întâmplat pe 11 septembrie.
 
Ca într-un film mut şi absurd, bombănitorului i se oferă, ca supliment, un al treilea control, identic cu primele două. În fine, regizorul invizibil, probabil mulţumit de felul în care a ieşit ultimul take, îi împinge pe cei şase, cu o mână tot invizibilă, în burduf. În burduf, plini de năduf. Se îmbarcă şi restul călătorilor.
 
E adevărat ce se spune după atacul din 11 septembrie: nimic nu va mai fi ca înainte.
 
Problema căreia nu-i găsisem soluţie ("cine va sta lângă mine?") se rezolvă de la sine, semn că Murphy e prezent oriunde. Boeingul 767 fiind aproape gol, toţi pasagerii sunt invitaţi în primele rânduri, indiferent de locul înscris pe bilet. Fiecare primeşte în grijă câte două scaune vecine. Goale.
 
Boeingul se ridică scurt, priveşte cu totală lipsă de interes, pe deplin justificată, spre Queens, evită să zboare peste rănile proaspete ale Manhattanului şi se înscrie pe drumul pionierilor americani: tot spre vest, dar ceva mai pe sus şi oarecum mai repede.
 
Comand un scotch ca să pot dormi, dar sunt sigur că nu voi reuşi. Citesc temeinic Lumea Sporturilor.
 
Fata cu părul punk e cu câteva rânduri mai în faţă. Citeşte din dosarul galben. Lampa din dreptul ei se stinge ultima.

(va urma)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Postludiu (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: California (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Grand Canyon (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro New York - Las Vegas - Marele Canion - California: Las Vegas (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Saint Louis (VI) (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Miscellanea
Sageata autoficţiuni
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer