Flori, cea mică, după terminarea facultăţii, se angajase la o bancă. Salariu mic - ăştia, care ne jupoaie, plătesc prost -, se plângea nea Grigore. Mic, mic, dar adăugat la cel al bărbatului lui Flori, de nutriţionist la un spital din Saint Louis, era suficient pentru a se încumeta la un împrumut la bancă pentru o casă pe o costişă din Fenton. Nea Grigore m-a dus s-o văd, înainte ca tinerii să se mute în ea. Pentru 140 mii de dolari, era nemaipomenită. Case ieftine în Saint Louis!
Aşadar, pe partea copiilor, nea Grigore avea numai motive de mulţumire. Oful lui era altul. Povestea începuse înainte de venirea mea în Saint Louis. Lucrând la o pizzerie, lui nea Grigore îi căzuse în cap o tavă cu pizza fierbinte. Se alesese şi cu o arsură pe braţul stâng. Gândind şi sfătuit americăneşte, nea Grigore îl dăduse în judecată pe proprietarul pizzeriei, declarând o incapacitate eternă de a munci - având ca sursă lovitura de la cap - şi cerând o despăgubire pe măsură. Procesul trenând, cu avocaţii luptându-se pe baricade, nea Grigore n-a stat degeaba: a tuns iarba pe la unul şi pe la altul, a mai livrat pizza - bineînţeles că nu pizza celui care-i cauzase incapacitatea totală de muncă. În toamna trecută, la una din înfăţişări, avocatul părţii adverse a prezentat judecătorului fotografii cu nea Grigore, incapacitat pe veci, tunzând, bine-mersi, iarba. Data, locul - tot - tot.
Pierduse procesul. Nea Grigore zicea că din cauza avocatului său, care căzuse la pace cu partea adversă şi îşi luase partea de la ei, nu de la el, cel care-l angajase să-l apere. Eu mi-am zis că pozele acelea, cu nea Grigore în plină luptă cu iarba, fuseseră de-ajuns.
Pierzând procesul, nea Grigore se reorientase şi îşi făcuse dosar de pensionare pe motive medicale. Asta îi reuşise, pentru că avea şi ceva probleme la inimă. Numai că pensia aceea era destul de mică. O mai completa Unchiul Sam cu un ajutor social, ca să le asigure un minim de venit, lui şi soţiei. Nu mai locuia împreună cu băiatul, astfel că plătea singur chiria unei case cu patru camere. Acum putea să tundă iarba în voie, fără să se teamă de fotografi indiscreţi, să mai livreze pizza, aşa cum făcea şi ginerele lui, bărbatul lui Flori, ca să-şi rotunjească venitul! Era clar că Unchiul Sam era mai puţin grijuliu cu banii lui decât un proprietar de pizzerie: riscul de a se vedea pozat, din nou, tunzând iarba, era minim.
La sfârşitul lui iunie, Croaţia ne-a scurtat drumul. Am rămas cu satisfacţia eliminării Columbiei şi cu persiflarea vedetei ei, Valderrama: bruneţii României l-au imitat, oxigenându-şi părul. România fiind eliminată, ne-am pierdut interesul pentru fazele finale ale Campionatului Mondial. Şi eu, şi nea Grigore.
A venit al doilea 4-th of July, a doua Independence Day pe care o trăiam în Saint Louis. Sam nu mai avea unde să ne invite la barbecue. Nici unde să aruncăm potcoave la ţintă. Păcat! Cred că şi el regreta, mai mult decât mine.
Pe 4 iulie, seara, m-am dus pe malul lui Mississippi, la focurile de artificii. Am stat chiar la doi metri de apă. O auzeam clipocind. Artificiile erau trase de pe două barje ancorate pe fluviu, aproape de malul celălalt. Atunci când prima şarjă a luminat cerul, chiar lângă mine, un tânăr a pus genunchiul în pământ şi i-a oferit fetei cu care venise un inel. Surprinsă, cu lacrimi în ochi, fata a acceptat. Noi, cei din jur, am aplaudat. Frumos! Romantismul n-a murit chiar de tot, în America!
Imediat după Independence Day, într-o luni, surpriză! Când m-am întors de la masa de prânz, am găsit un mesaj în telefon. Nu mi-a venit să cred: era de la Selma Kruger. Că uite, s-a gândit la mine, ar fi vrut să vorbim şi, cum nu m-a găsit, îmi lasă numărul ei de telefon, în cazul că vreau şi eu să vorbim.
Sigur că abia aşteptam să vorbim! Ce reapariţie! Vocea ei era stinsă, fără vlagă, lucru care m-a cam îngrijorat. Oare ce se întâmplase? Ce o făcuse să mă sune acum, la trei luni de când părăsise compania, la trei luni de când nu ne văzusem? La trei luni de când o considerasem pierdută în marele Saint Louis.
Am sunat-o chiar de la serviciu. Am vorbit puţin. Ştia şi ea că nu ne puteam spune multe în acele condiţii: prea multe urechi în jur! A rămas să ne vedem pe seară, la un bar de lângă supermarketul la care o întâlnisem prima dată, îmbrăcată în şort, cu aproape un an în urmă.
Restul după-amiezei am stat ca pe jar. Pe lângă bucuria regăsirii, prin minte îmi umbla întrebarea: de ce mă sunase? Oricât mi-am forţat imaginaţia, n-am găsit răspunsul.
A venit. Era îmbrăcată ca pentru o seară dintr-o zi oarecare a săptămânii, potrivit locului. Mai mult spre sexy, decât spre elegant. Decolteul bluzei îmi invita privirea. Privirea ei era însă mai degrabă tristă. Parcă şi puţin speriată.
Cât timp am cinat, mi-a povestit ca şi cum ar fi povestit unui vechi prieten. Sorbea, din când în când, din paharul cu Chardonnay. Parcă pentru a se întări, parcă pentru a uita.
Mă sunase pentru că era la un moment de cumpănă. Fusese concediată de la Blue Cross, firma la care se angajase după ce plecase de la GKP. Nu mi-a spus motivul despărţirii de firma nouă, n-am întrebat-o nici de ce GKP o pusese la uşă, în urmă cu trei luni. Doar aşa, în treacăt, Selma mi-a spus că GKP a fost nedreaptă cu ea. Faptul că se angajase, după GKP, la o firmă concurentă, putea să însemne că fusese, totuşi, un motiv legat de confidenţialitate. Se dusese Selma la Blue Cross cu date privind clienţii sau potenţialii clienţi ai Advantrei? Se dusese acolo cu conturi importante cu tot? Nu eram interesat să o întreb, n-ar fi contat ce mi-ar fi răspuns. Eu mă bucuram că eram cu ea, că eu fusesem cel pe care-l sunase şi căruia i se confesa într-un moment greu, aşa cum era pierderea job-ului.
Mai era ceva. Se hotărâse să se despartă - spunea ea - de cel cu care convieţuia. Era un bărbat mai în vârstă, în a cărui casă stătea. În Ballwin, nu departe de Valley Park. Din cauză că trăia cu acel bărbat refuzase invitaţia mea la meciul de la Kiel Center. Acum însă se întâmplase ceva - n-am întrebat-o ce -, ceva care o făcuse să ia hotărârea de a se separa de bărbatul acela. Nici felul în care vedea separarea aceasta nu era clar, nici pentru mine, şi nici pentru ea. Nu mi-a spus ce avea de gând să întreprindă, nici n-am întrebat-o. Un prim pas era faptul că se vedea cu mine. Că ne ţineam de mână. Că eu o consolam şi că ea se lăsa consolată.
La plecare, în parcarea supermarketului, i-am propus să mergem la mine. La doi paşi. "Nu astăzi", mi-a răspuns. Astfel îmi spunea că propunerea mea nu fusese nelalocul ei, că între noi va fi ceva de acum înainte, dar se adunaseră prea multe în acea zi. Era un îndemn la răbdare. Timp de un an o aşteptasem să vină la mine, era sigură că mai pot aştepta câteva zile. Înainte de a se urca în maşina ei, am îmbrăţişat-o. S-a strâns în braţele mele, de parcă ar fi căutat acolo adăpost. Sărutul, primul nostru sărut, a fost ca o promisiune.
A trecut weekendul. Eram în al nouălea cer. Se întâmplase un lucru la care visasem, aşa cum visezi la ceva irealizabil: să zbori pe Lună, să fii omul el mai deştept sau cel mai bogat din lume.
Marţi m-a sunat şi a venit la mine. Ne-am repezit unul spre altul ca nişte naufragiaţi de pe o insulă pustie spre marinarii veniţi să-i salveze. I-am scos tricoul. Şi-a lipit de mine sânii, de parcă ar fi vrut să îi ascundă. I-am mângâiat pe rând, simţind cum sfârcurile se întăresc. Selma îmi muşca buzele, de parcă ne-am fi sărutat de despărţire, de parcă n-ar fi vrut să mă lase să plec. Îşi lăsase puţin capul pe spate, ca un semn de abandon, mă ţinea strâns cu braţele pe după gât şi îmi încolăcise mijlocul cu picioarele ei lungi, ridicându-le de la podea. "Nu mă lăsa!" părea să spună; "m-am lăsat toată pe umerii tăi." Coapsele ei mă prinseseră ca într-un cleşte. Mişcările ei anunţau ceea ce eu aşteptam demult.
Şi deodată, pe neaşteptate, s-a desprins din îmbrăţişare, fără să-i mai pese că îşi expunea sânii privirii mele. Îi mângâiasem, îi frământasem, acum puteam să-i şi privesc. Rotunzi şi mici - mai degrabă sânii unei adolescente decât ai unei femei de 30 de ani.
"Ştii, n-am mai făcut asta de multă vreme", am auzit-o spunând. Îţi închipui că nici eu, i-am răspuns. "Cum aşa, buzele astea nu le-a mai muşcat nimeni, demult? Erau faimoase în Advantra, a glumit ea. Ai ceva de băut? Vin?"
Avea emoţii, cum aveam şi eu. Vinul putea să le risipească. În timp ce am pregătit paharele şi am destupat un Chardonnay de Nappa Valley, Selma şi-a aruncat sandalele într-un colţ al living-ului şi şortul în alt colţ. Rămasă numai în slip, şi-a preumblat corpul prelung, cu forme adolescentine, pe mochetă, aruncând priviri apatice modestului meu mobilier. S-a aşezat apoi pe canapea, într-un cot, cu picioarele uşor îndoite îndreptate spre locul pe care urma să mă aşez. Pentru moment, marca o distanţă. Am turnat în pahare, am ciocnit. "Pentru tine", a închinat ea. Pentru noi, am zis eu.
"Jos hainele, mister Lawrence! Egalitate!" s-a alintat ea. Am rămas şi eu numai în slip. Am băut un pahar. Selma a băut două. Am vorbit puţin, ca doi amanţi care tocmai sfârşiseră o partidă de sex, nu ca unii care abia se cunoscuseră şi care urmau să facă sex pentru prima oară.
Apoi, tot brusc, la fel de brusc precum întrerupsese, mai devreme, îmbrăţişarea, Selma şi-a scos slipul, şi-a depărtat braţele şi m-a tras spre ea. Mi-a scos şi a aruncat cât colo slipul. M-a primit aşa cum îşi primeşte o cetate asediatorul când se predă, în sfârşit, după un lung asalt. Apoi s-a încleştat de mine, muşcându-mi iarăşi buzele şi prinzându-mă iar în cleştele picioarelor. Mişcările acelea blânde, simulate mai devreme, erau acum din ce în ce mai puternice, mă împingeau înapoi şi apoi mă trăgeau spre ea, până când a ţipat, liniştindu-se în câteva spasmuri. Abia atunci mi-a eliberat buzele, m-a împins uşor şi mi-a făcut semn să-i torn vin în pahar.
În duminica următoare, pe 12 iulie, în Old Soulard s-a sărbătorit, în avans, Ziua Franţei. Bastille Day, cum i se zice pe aici. O amintire de tradiţie în Missouri, fost francez. Am mers acolo împreună cu Selma. Cu o oarecare lejeritate faţă de adevărul istoric, Regina Antoaneta, şleampătă, era purtată într-o căruţă, în ţipetele de dispreţ ale mulţimii, dusă la eşafod şi ghilotinată. În afară de alaiul acesta, care mai avea, cât de cât, legătură cu istoria, erau acolo, în Old Soulard, în spaţiul unei parcări, tot felul de chioşcuri cu crèpes şi vinuri franţuzeşti. După ce am condus-o la eşafod pe nefericita regină, am intrat sub un cort uriaş unde, după ce am plătit zece dolari de persoană, am putut degusta din toate vinurile franţuzeşti aflate acolo. Eram cu maşina mea, aşa că m-am mulţumit să degust numai câteva degetare. Selma însă n-a lăsat neîncercat niciun fel de vin. Mă temeam că se va ameţi, dar nici pomeneală. Se integrase rapid în atmosferă, în mulţimea aceea adunată sub cort, care se cherchelea metodic, aşa cum observasem la Mardi Gras, aşa cum fac, de multe ori, americanii, când e vorba să iasă seara, în baruri, să se distreze: beau până nu mai pot. Şi mai beau şi după.
La întoarcere, la mine, am putut să beau şi eu un pahar dintr-o sticlă cumpărată de la Bastille Day. Selma m-a ajutat să o termin. Am făcut dragoste la fel ca în prima seară. Cu aceeaşi disperare şi cu aceeaşi plăcere ca prima dată. Atunci mi-a spus Selma un lucru care m-a surprins.
"Lawrence, tu ştii că eu nu am plecat în termeni buni de la GKP. Tot ce pot să-ţi spun e că m-au bănuit pe nedrept. Nu vreau ca, din cauza mea, să ai şi tu neplăceri: cred că ar trebui să le spui că te întâlneşti cu mine."
"Nu înţeleg, i-am răspuns, de ce trebuie să dau eu socoteală firmei la care lucrez despre persoanele cu care mă văd? Ce legătură are jobul cu viaţa mea privată?"
"Tu ştii că ai semnat un angajament de confidenţialitate, nu? Ai acces la baza de date a Advantrei. Ai acces chiar la mai multe date decât aveam eu, atunci când eram la GKP. Fă cum îţi spun, du-te şi le spune că ne vedem!" a insistat Selma.
Excludeam posibilitatea ca Selma să fi venit la mine cu scopul de a obţine informaţii de la GKP. Măcar pentru faptul că nu mai lucra în domeniu, nu mai era la Blue Cross. Şi nu cred că se gândea că mi-aş fi putut încălca angajamentul de confidenţialitate. Dacă, eventual, aş fi făcut aşa, puteam să mă aleg, pe veci, cu o tinichea de coadă. Oriunde m-aş fi dus să mă angajez, aş fi fost respins, cum e respinsă orice persoană care s-a dovedit, în jobul precedent, că nu e de încredere.
Deşi nu credeam că e cazul să o fac, m-am dus totuşi la Ted Stewart, VP-ul nostru, şi i-am spus: Ted, eu am început să mă văd cu Selma Kruger.
Ted m-a privit mirat. Habar n-avea cine era Selma Kruger, sau aşa părea să dea de înţeles. A trebuit să detaliez: Am auzit că a plecat în condiţii cam vitrege din GKP. A lucrat la Advantra, directoare de conturi. Chiar ea mi-a spus că ar fi bine să vă spun că ne întâlnim. Deşi, îţi dai seama, nu aş trăda în niciun caz angajamentul de confidenţialitate.
Ted a zis doar atât: "E bine că ai venit să ne spui." M-a surprins. M-aş fi aşteptat să-mi spună ceva de genul: "Nu-ţi face griji, Lawrence, eu am încredere în tine. Dacă n-aveam, nu te desemnam să faci aplicaţia Advantra." Dar n-a zis asta. A zis că e bine că ne-ai spus. Însemna că nu îşi asuma absolvirea mea de o posibilă trădare a secretelor companiei; lăsa pe alţii să decidă. Cine oare erau aceia?
Am continuat să mă văd cu Selma. O doream ca atunci când ea îmi spunea Tony, ca atunci când nu aveam nici o speranţă că va fi a mea. Mi se dăruia cu aceeaşi frenezie, ca în prima seară. Dorinţa aceasta se amplifica în ea şi se întorcea la mine sub forma unor încleştări sălbatice. Împreună, nu ştiam când trec orele. Nici despre ce vorbeam în acest răstimp. Era bine şi... atât.
Într-o seară, când am condus-o acasă, Selma m-a rugat să parchez ceva mai departe de poarta ei. Mi-a arătat un bătrânel scund, grăsuţ, cu părul alb, care coborâse din maşină şi care se îndrepta spre poartă. "Da, el e", mi-a răspuns, când am întrebat-o din priviri. Era bărbatul în casa căruia trăia şi de care spunea că se separase.
Cam după o săptămână după discuţia cu el, Ted m-a luat deoparte şi mi-a spus că ei nu aveau nici o problemă ca eu să mă văd cu Selma. "Avem încredere în tine, Lawrence." Nu l-am întrebat cine erau ei şi cum ajunseseră la concluzia că pot avea încredere în mine. Că doar nu-l întrebi pe cel care te angajează: De ce m-ai angajat? Şi nu-ţi întrebi prietena sau nevasta: De ce m-ai ales tocmai pe mine?
Atunci când mi-a comunicat OK-ul pentru a mă întâlni cu Selma Kruger, Ted mi-a spus, ca într-o doară, că Departamentul Advantra a pus iar pe tapet achiziţionarea unui pachet de programe pe care să-l folosească în marketing. Ce nu le place la aplicaţia mea? l-am întrebat pe Ted. E vreo funcţie care le lipseşte? "Nu ştiu, Lawrence, eu cred că Paul greşeşte. E un vot de neîncredere în noi, în Departamentul IT, nu în tine. Cred că n-o să le pot face faţă şi acum. Vor Telemarketing - aşa se cheamă pachetul - pentru că mai sunt vreo 20 de companii, dintre care cinci din domeniul nostru, care îl folosesc. Ni-l vor da spre testare, înainte de a-l cumpăra. Dar cred că îl vor cumpăra şi îl vor impune chiar dacă e mai puţin funcţional, mai puţin performant decât aplicaţia ta. Vom fi corecţi - sunt sigur că vei fi obiectiv în observaţiile tale - şi îi vom lăsa pe ei să ia decizia. Dacă nu cumva, cum ţi-am spus, decizia e deja luată."
Eram prea fericit, primisem şi OK-ul de a mă întâlni cu Selma, aşa că am primit uşor vestea că produsul pe care-l creasem şi cu care mă mândream urma să fie aruncat la coş.
(va urma)